Înlăuntrul lor, mereu pe buze au „sinceritatea și mulțumirea divină”,
Fiecare clipă le e trăită în compania Lui,
Se află mereu pe drumuri, cu mii și mii de dorințe,
Privesc ziua de mâine cu o cu totul altă perspectivă!..
Sufletele dăruite lui Dumnezeu poartă în ele o profunzime cerească… s-au desprins de corporalitate… au împins animalitatea deoparte… privesc întreaga existență și dincolo de ea prin oglinda inimii și a spiritului… în adâncul inimii lor Îl simt și Îl trăiesc neîncetat… pulsul lor bate cu dragoste, iubire și dor mistuitor… gândurile lor tresar de teamă să nu piardă linia cea dreaptă… stau mereu plecați, copleșiți de măreția divină… sunt departe, foarte departe de orice legătură și preocupare lumească; iar legătura lor cu cele lumești nu este decât pentru că toate sunt semne ale Lui.
Ei, așezați sau în picioare, respiră cunoaștere. Comportamentele lor poartă amprenta reverenței și măreției divine. Afișează o morală atât de înaltă încât locuitorii lumii îngerești îi privesc cu admirație. Aceasta pentru că au interiorizat teamă și respectul față de Dumnezeu până ce acestea au devenit parte din ființa lor. Tocmai aceste calități îi ridică la nivelul celor din „înălțimile supreme” și îi transformă în monumente ale virtuții. O respirație sinceră a spus-o limpede:
„Nu înțelepciunea dă noblețe moralei, nici conștiința,
Simțul virtuții la oameni vine din teama de Dumnezeu.” (M. Akif)
Cu o mică schimbare se poate spune și așa: „Simțul virtuții vine din măreția resimțită față de Dumnezeu.”
Această legătură și profunzime a lor, probabil, are înaintea lui Dumnezeu o valoare atât de mare, încât prin adierea favorurilor divine se simt mereu sub ocrotirea Lui. Ca răspuns la o asemenea orientare sinceră, El, Cel ce păzește și ocrotește, îi apără pe ei așa cum i-a protejat pe cei mai înalți ai istoriei… i-a protejat pe „cei dintâi și cei apropiați” și i-a amintit Profetului, spunându-i: „Rămâi alături de cei care Îl cheamă pe Domnul lor dimineața și seara, dorind doar fața Lui, și nu-i îndepărta!” (En’âm, 6/52).
Da, pe cei care s-au dăruit lui Dumnezeu, pe cei care prin adorare ating noi profunzimi, pe cei care stau mereu îndreptați către El, pe cei care își deschid inimile doar Lui, pe cei ce suspină pentru „mulțumirea Sa” – Dumnezeu îi privește și dorește ca și alții să îi privească astfel. Cum să nu fie așa, când generozitatea e atributul Său și fidelitatea este legea Sa neschimbată? Ei sunt cei care, ca urmare a orientării către El, au închis ochii la toate strălucirile celor două lumi; ei sunt cei care ard mereu în iubire și suspină de dor. Dacă ei își duc viața în linia lui Bilal, pe orizontul lui Ammar, în climatul lui Habbab, în aspirația lui Yasir și Sumeyye, în umbra lui Ibn Mas’ud – atunci Dumnezeu, Domnul celor două lumi, îi va privi pe acești fericiți cu aceeași privire; căci El este „Cel mai Milostiv dintre milostivi, Cel mai Generos dintre generoși și Cel mai Plin de compasiune dintre cei plini de compasiune.” Dacă ei au smuls din inimile lor lumea și cele lumești, atunci Cel mai Milos, Cel mai Generos și Cel mai Blând nu îi va lăsa niciodată pe drumuri.
Într-adevăr, alături de această ocrotire și grijă divină, există și „mai-marii” de azi, asemenea celor cu inimi moarte ale epocii luminii. Aceștia, din invidie și lipsă de toleranță, îi vor prigoni pe sufletele prietene cu Dumnezeu, le vor aduce acuzații nemaiauzite, vor plănui proiecte demonice pentru a le răpi totul, vor călca în picioare dreptatea și legea și vor săvârși cele mai josnice nedreptăți. Însă oamenii slujirii vor răspunde cu liniștea și răbdarea lui Iov, spunând: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat!” și vor continua drumul pe alte căi. Și chiar fac acest lucru! Pentru că ei știau dinainte că vor întâlni astfel de lucruri atunci când au ales această cale. Știau că sufletele netrecute prin purificare, deschise îndemnurilor diavolului și ego-ului, vor continua să distrugă, se vor ridica împotriva celor ce doresc să reînvie valorile umane și islamice și vor încerca să dărâme tot ce au construit aceștia cu mii de dureri. Mai mult, fără să-și dea seama, la aceste strădanii ale diavolului și ale tovarășilor lui se vor alătura inconștient sute și mii de oameni, adăugând noi pagini întunecate la filele deja pătate ale istoriei murdărite de Faraoni. Și, astfel, ciclul etern al repetării istoriei va curge din nou ca sângele și puroiul în piepturile oamenilor.
Da, așa cum ieri, și astăzi, și mâine se vor ivi noi tirani care, pentru a-și atinge scopurile blestemate, vor considera orice mijloc legitim și vor comite, prin metode nemaivăzute, orori ce îi vor face pe tiranii blestemați ai trecutului să pară mai indulgenți. Faptele lor vor naște noi cercuri vicioase, și omenirea va fi nevoită să retrăiască vremurile faraonilor și ale lui Nimrod.
În fața acestui tablou cutremurător, datoria eroilor „învierii după moarte” este să lase totul în seama favorului divin, să răspundă cu „Sunt aici!” la cuvântul revelat: „Spune: Dumnezeu, apoi lasă-i să se joace cu ceea ce s-au afundat!” sau „Lasă-i pe ei în grija Mea!”, și să continue drumul pe orizonturile lor umane.
Să umble ei pe cărările întortocheate; dar cei hotărâți pe calea lui Dumnezeu trebuie să înlăture barierele dintre suflete și Dumnezeu, să deschidă cortul revelației în conștiințe și să pună capăt acestei singurătăți de câteva secole. Poate astfel drepturile și libertățile fundamentale ale omului vor deveni indispensabile pentru conștiința colectivă, brizele iubirii și respectului vor începe să sufle pretutindeni, rupturile și dezbinările din societate vor lua sfârșit, se vor deschide căile către o ordine socială, economică și administrativă pe care utopiile au încercat să o înfățișeze, iar țara va deveni un loc dorit, de încredere, cald și asemenea Paradisului – în ciuda sufletelor dure, lipsite de milă și blândețe, care au declarat război primăverii.
Zorii acelei zile luminoase deja se zăresc. Rămâne doar ca ea să fie auzită și înțeleasă corect în conștiința opiniei publice mondiale. În aceste vremuri în care se observă deja o acceptare generală, limpede și sinceră, evenimentele se revarsă ca raze strălucitoare de lumină în inimile nepărtinitoare și aduc alinare celor ce cred în viitor. De acum înainte totul depinde de strădania de a se îndrepta deplin către Dumnezeu, de a nu ceda în drum și de a citi evenimentele în profunzimea lor – ceea ce înseamnă ca lumina să biruie din nou întunericul.
Dacă vreți, să încheiem și acest subiect cu versurile răposatului Âkif:
„Vor răsări pentru tine zilele promise de Dumnezeu,
Cine știe, poate mâine, poate chiar mai aproape decât mâine!..”
