Dacă omul nu își poate urmări îndeaproape sinele și nu își poate citi corect sufletul, cu înclinațiile lui atât spre bine, cât și spre rău, nu doar că nu va putea să se elibereze de alunecări, dar îi va fi extrem de greu, chiar imposibil, să își trăiască viața în rectitudine. În această privință, între aspectele cele mai importante se află stăpânirea pornirilor ego-ului. Dacă nefs-i emmare (sinele instinctual, înclinat spre rău) nu este ținut în frâu sau nu este adus sub control, omul nu își poate împlini responsabilitatea de a fi „ahsen-i takvîm” (creația în cea mai frumoasă formă); nu se poate desprinde de o serie de atitudini și comportamente negative și nu poate pătrunde în tainele cele mai fine ale creației. Atât timp cât ecranul ego-ului și al dorințelor este tras, el nu poate pătrunde. Cel care cade într-o asemenea orbire trăiește eclipse permanente în ceea ce privește adevărul existenței și „adevărul adevărurilor”; nu se poate elibera de atmosfera întunecată creată de pasiunile egoiste; se împiedică în capricii distrugătoare dictate de gândurile egocentrice și repetă mereu „eu, eu”. Mai ales dacă mediul în care trăiește hrănește asemenea stări sufletești…
Astăzi, atmosfera socială este destul de tulbure și încețoșată; mulțimile sunt neștiutoare de scopul creației; cei care îl evocă alunecă în imitații superficiale; cuvintele rămân niște murmurări de buze fără referință la inimă; sacrul este folosit ca instrument pentru interese lumești; patima pentru avere și bunuri, maladia dorinței de viață lungă, slăbiciunea boemiei, alegerea conștientă a vieții pământești în detrimentul eternității – toate acestea au devenit un mister neatins de reflecție.
Într-un astfel de climat, mulțimile par niște morminte mișcătoare, lipsite de destin, iar cei care le-au adus în această stare sunt niște diavoli în chip omenesc și niște ipocriți machiavelici. Prin comportamentele lor, par reprezentanții unei înalte idealități și ai unor nobile considerații, însă, în adâncul sentimentelor și gândurilor, sunt niște Faraoni, Nemrozi și Ședdazi sub dominația ego-ului și a pasiunilor. În locurile unde ar trebui să spună „sunt rob, sunt rob!”, strigă arogant ca niște faraoni, socotindu-i pe toți ceilalți supuși ai lor. Unde merg, afișează gemete de derviș și adoptă atitudini de sufi, rostesc „religie”, „Dumnezeu”, „Profet”, și îi vrăjesc pe ascultători, dar în interiorul lor sunt departe de toate acestea. Nici în declarațiile lor de dreptate, nici în comportamentele lor de derviș nu există sinceritate.
Ei sunt, de fapt, închinători la lume, iar toate referirile lor la sacru nu sunt decât abuzate ca simple instrumente. După cum spunea Așık Pașa:
„Adevăratul derviș este acela care renunță la lume,
Adevăratul credincios este acela de care lumea se leapădă.”
Această simțire nu există nici măcar în cea mai mică măsură în acești adoratori ai lumii; toate respirațiile și vocile lor sunt doar răsuflări de amăgire. Este foarte greu să îi încadrezi pe aceștia din perspectiva credinței, islamului și spiritualității; căci aproape toți sunt, într-un fel, niște „Ibn-i Selûl”. Lumea lor de gânduri este murdară, comportamentele lor sunt artificiale, idealul lor este fastul și strălucirea, iar scopul lor este lumea și tot ce conține ea. Acordă o importanță exagerată aparențelor, se comportă mereu machiat; caută să vrăjească mediul cu declarații pompoase; pentru a-și ascunde murdăriile, se consumă și renasc de nenumărate ori; pentru a părea mereu imaculați, recurg la diferite demagogii; iar când faptele lor reprobabile ies la iveală, inventează imediat agende false pentru a-și acoperi derapajele.
Aceștia nu cunosc curăția inimii și delicatețea spiritului; cu o înfățișare de musulmani de formă și aparență, induc în eroare și târăsc după ei mulțimile inconștiente. Se prezintă mereu ca fiind oameni ai adevărului și eroi ai renașterii, dar nu au nicio legătură nici cu dreptatea și adevărul, nici cu vreun efort pentru o renaștere. Sentimentele și gândurile lor sunt întinate; nu cunosc curățenia și puritatea inimii și sufletului; nu știu că esența este unitatea dintre interior și exterior, că adevărata robie față de Dumnezeu presupune desprinderea de ego și de dorințe. Hotărârea și voința lor, în privința mecanismului conștiinței, sunt șovăielnice; „religiozitatea” lor este imitație și prefăcătorie, iar toate atitudinile lor sunt înșelătoare. Se arată ca și cum ar face abluțiunea, merg în primul rând ca și cum ar urma să se roage, dar comportamentele lor sunt doar pentru a impresiona privirile. Închinarea lor în picioare și așezarea lor în fața lui Dumnezeu sunt doar simulacre. Nu știu ce înseamnă să fii văzut de Dumnezeu. Cu murdăria minții și a sufletului, întinează frumusețea de a fi pe traseul ascensiunii spirituale. Nu și-au curățat interiorul de murdăria dorinței de a fi văzuți și cunoscuți. Or, rugăciunea – închinarea și ascensiunea credinciosului – devine cu adevărat rugăciune doar printr-o astfel de purificare. Ce frumos spunea Ismail Hakkı Bursevî:
„Curăță-ți sufletul de murdăria pasiunilor,
Nu crede că spălatul mâinilor și feței este scopul curățeniei!”
Acești nefericiți, care nu pot scăpa de jocurile amăgitoare ale ego-ului și dorințelor în diferite culori și forme, nu reușesc să trăiască dimineața într-un fel și seara în alt fel; nu pot să gândească viitorul, ceea ce vine după, și ziua în care totul va fi supus unei judecăți. Conștiința lor este închisă reflecției: „Trageți-vă la răspundere înainte de a fi trași la răspundere!” (Hazreti Omar, r.a.). Ei nu înțeleg că a păși spre orizontul adevăratei umanități trece pe aici; nu înțeleg că doar printr-o astfel de tensiune metafizică se poate frâna ego-ul și dorințele, și se pot învinge instinctele și pasiunile animalice.
Cu toate acestea, sufletele otrăvite de pasiunea pentru faimă, renume, funcții, plăceri, aprecieri și aplauze nu își dau seama că au pornit pe un drum fatal. Aceștia nu cunosc credința autentică, islamul autentic, spiritualitatea autentică și nu simt profunzimea de a fi om adevărat. Cum ar putea să o simtă, când atât inimile și mințile, cât și ochii și urechile lor sunt complet dedicate acestei lumi, fiind niște nefericiți fără viitor? Totuși, dacă nu privim către prezent și către cele trecătoare doar din colțul ochiului, ci dacă nu ne orientăm cu toate sistemele noastre de percepție și înțelegere către ziua de mâine și către ceea ce vine după, am jigni demnitatea de a fi creați „în cea mai frumoasă formă” și am cădea în nerecunoștință față de Dumnezeu.
Dar, oricât am spune, este inevitabil ca sufletele care nu sunt împletite cu Dumnezeu să cadă pradă scânteilor diavolești și pasiunilor. Imam Șafi’i spunea: „Dacă nu te ocupi cu adevărul, lucrurile false îți vor ocupa sufletul și te vor consuma.” – un sfat care constituie o rețetă importantă încredințată conștiințelor noastre.
