Acea personalitate era Hazreti Omar (radiyallahu anh), soarele luminii dreptății. Acest om monumental, steaua luminoasă a drumului profeților, era extrem de sensibil în a urma linia celor mai apropiați de Dumnezeu; pe pământ se afla umăr la umăr cu cei cerești, iar prin viața sa a inimii și a spiritului atingea profunzimi care stârneau admirația. Încununat necontenit de aprecierile Conducătorului Profeților, cu toate că, în numai zece ani – o perioadă atât de scurtă – a reușit să împlinească și să obțină victorii pe care marile state, inclusiv cel pe care Şecere-i Numâniye îl povestește în chip de epopee, nu reușiseră să le atingă în sute de ani, el continua să fie plin de modestie, de simplitate și de smerenie, ocupând un loc luminos în aureola Lunii Strălucitoare, fiind de neegalat, asemenea unui Arhanghel Mihail al oamenilor.
El, valorificând moștenirea cerească a cărei bază și structură au fost puse de Îndrumătorul desăvârșit și de conducătorul sfinților – prin puterea și tăria de la Dumnezeu și prin sprijinul Îndrumătorului – a arătat un nivel care i-a făcut pe locuitorii cerurilor să privească cu invidie, a ridicat inimile credincioșilor la bucurie și i-a făcut pe ipocriți să guste amărăciunea înfrângerilor. Până la sfârșitul vieții sale senine a arătat o adevărată „statornicie a lui Dhu’l-Qarnayn”, dobândind victorie după victorie, iar în clipa în care a pornit către orizontul sufletului său, a părăsit această lume trecătoare printr-o metodă de alegere a succesorului plină de înțelepciune.
Pe tot parcursul vieții a dorit să fie înmormântat alături de Pionierul său, pe care nu l-ar fi schimbat pentru întreaga lume, și în prezența căruia dorea să rămână și în viața de după moarte. Astfel, a fost așezat în Hücre-i Saadet (Camera Fericirii). Da, un om care a crezut din toată inima în El, care L-a iubit până la moarte și care avea o noblețe a sufletului pentru care nu ar fi schimbat nici măcar un fir din părul frunții sale pentru toate comorile lumii, nu ar fi putut fi altfel și nu ar fi putut acționa altfel.
În viața sa, a trăit ca un al doilea vizir, un erou al voinței, o statuie a dispariției în Dumnezeu și a permanenței prin El. Nu s-a lăsat prins în mrejele dărâmării superputerilor, nu s-a lăsat orbit de mândria de a aduce lumea la ordine, nici nu s-a amețit în fața laudelor primite pentru dreptatea și corectitudinea sa. Dimpotrivă, când credincioșii devotați, impresionați de corectitudinea și verticalitatea lui, i-au spus „emîru’l-mu’minîn” (conducătorul credincioșilor), el s-a simțit stânjenit și i-a avertizat mereu pe cei din jur.
El (radiyallahu anh), chiar și atunci când se afla în cel mai înalt punct al culmii, s-a considerat mereu unul dintre oamenii de rând. Nu avea pază, nici gărzi de corp. Spunea: „Tewakkaltu alallah – M-am încredințat lui Dumnezeu”, și se afla mereu singur, în mijlocul poporului.
