Izvorul de har a fost Trimisul lui Allah (sallallahu aleyhi ve sellem); iar urmașii Săi, care au simțit și au trăit aceleași trăiri, nu au lipsit niciodată. Cei care, cu ochii și inimile lor, au trăit mereu încântați de contemplarea Lui, înfiorați de bucuria de a se învălui în acea „aureolă”, au privit mereu spre ceea ce era înaintea lor și n-au lăsat niciodată pustiu drumul care ducea la El. Privirile lor au rămas ațintite la „aureolă”, inimile lor au tânjit să contemple dincolo de ea; sute și mii au așteptat mereu, murmurând „Dincolo și dincolo de dincolo!”, și-au întins aripile către El și le-au arătat celor ce se clatină cum se merge pe cale. Credința în Dumnezeu era pentru ei un izvor de emoție clocotitoare în piepturi… Cunoașterea și iubirea erau torțe strălucitoare în gândurile și simțirile lor… dorul de adevăratul Stăpân al tuturor era pentru ei un reflector ce lumina căile către eternitate… „Dorul de întâlnirea cu Dumnezeu” era o sursă nesecată de energie în sufletele lor… inimile lor băteau mereu cu emoția contemplării orizontului celor din „aureolă”; și au mers înainte fără poticneli spre nesfârșitele depărtări. Nu au cunoscut nici oboseala, nici plictisul; văzând cu ochii clarviziunii, au călătorit în hotărâre prin lumile de dincolo, inimile lor bătând cu teamă sfântă și întreaga lor ființă tremurând în alergarea lor pe autostrada celor din „aureolă”.
Credința și cunoașterea lor erau dintre cele mai adânci… desăvârșit era echipamentul lor material și spiritual… se desprinseseră cu totul de lume și de tot ce e în ea… au călcat sub picioare instinctele murdare ale ego-ului… și-au întins aripile pe culmi, dar inimile le tremurau neîncetat… gemeau ca niște păcătoși împovărați de păcate… se cercetau cu cele mai adânci temeri dimineața și seara… aveau pe buze necontenit cuvintele:
„Dacă Milostivul mă va cântări cu aceste păcate,
Se va prăbuși tronul balanței în câmpul Judecății.”
Se plângeau zi și noapte cu aceste sentimente lăuntrice… erau pe culmi, dar trăiau mereu cu smerenie și rușine… simțeau dezgust față de laude și aplauze… urau faima, onoarea și strălucirea… se arătau în toate ca oameni obișnuiți printre oameni… orice frumusețe, reușită sau extraordinar ce li se atribuia îl recunoșteau ca fiind de la Stăpânul lor și, cu gândul recunoașterii harului, treceau de la înclinarea din plecăciune la proșternare.
„Nu merit eu aceasta, sunt doar un rob,
De ce mi s-a dat mie acest dar și această binefacere?!” (M. Lutfî Efendi)
Cu acest sentiment se aruncau încă o dată la pământ; își exprimaseră smerenia și umilința. Își însușiseră drept principiu importantul adevăr coranic: „Orice bine care ți se dă este de la Dumnezeu, iar orice nenorocire care te lovește este din cauza ta.” (Nisa, 4/79). Nu uitau, chiar dacă treceau ani și ani, o greșeală sau o scăpare pe care o făcuseră… dar uitau binefacerile și faptele bune care ar fi fost de ajuns pentru mii. Dacă le venea în minte vreo reușită sau victorie strălucitoare, ieșeau repede din acea stare spunând: „Aceasta este prin armonia și unitatea asupra căreia Dumnezeu a revărsat ajutorul Său.” Aceștia sunt cei devotați pe calea lui Dumnezeu, trăsăturile lor de caracter, statornicia lor ca monumente vii ale aureolei, cu inimile închise pe mulțumirea divină.
Acum, chiar dacă prin cuvinte sărace și modeste, aș vrea să aduc câteva exemple, „o picătură din ocean”, despre confruntarea cu sine a robilor fideli de la poarta lui Dumnezeu, cei cu ochii și inimile în aureolă:
Imam Zeynelabidin a fost unul dintre fructele luminoase ale arborelui binecuvântat al profeției, un personaj monumental. Tatăl său era Hussein, bunica sa era Fatima, bunicul său era leul lui Dumnezeu, Ali, iar străbunicul său era Însuși Profetul (pacea fie asupra lui). A deschis ochii în această lume luminoasă, crescând ca un fericit ce sorbea mereu din apa kawtharului și a fost mereu un om al inimii și al spiritului, îndreptat către Dumnezeu. Atât de curat era încât nici măcar în vise și în reverii nu a cunoscut răul, iar la fiecare clipire a ochilor se cufunda în contemplarea aureolei, bătând din aripi de dorință și dor către întâlnirea cu acel izvor de har.
Deși gândurile și dorințele sale erau pe acea linie luminoasă, el se anula mereu pe sine, spunând:
„Cel care caută Iubitul, oare cade în grijile firii?
Cel care dorește pe Cel iubit, oare cade în grijile lumii?!” (Seyyid Nigârî)
Și astfel, cu ochii închiși la orice altceva, spunea mereu „El, numai El” și se pierdea în contemplarea aureolei. Inima îi bătea de emoția de a fi în aceeași lumină cu ei și se ridica și se pleca mereu cu dorința arzătoare de a-și îndeplini robia la acel nivel suprem.
În această privință, chiar dacă mă voi împiedica de sărăcia cuvintelor, voi încerca să transmit sensul. Uneori voi trece peste unele fragmente, alteori voi adăuga reflecții, dar scopul este să fac auzite, pentru suflete ca al meu, acele suspine lăuntrice. Și acum spun, cu condiția să nu fie trecut cu vederea sensul: aceste suspine pe care le exprima mereu erau refrenele sale constante:
„Dumnezeul meu! Păcatele și greșelile pe care le-am săvârșit mi-au îmbrăcat sufletul într-o haină de umilință. Prin depărtarea de Tine – la ce fel de depărtare se referea?! – m-am simțit acoperit cu veșmântul mizeriei. Imensele mele greșeli – de o mie de ori ferească Dumnezeu! – mi-au întunecat inima; mă refugiez la Tine, o, Unicul meu dorit, țintă și iubit! Primește întoarcerea mea la Tine printr-o pocăință sinceră și adu-mă la o nouă renaștere, ca o „înviere după moarte”. Dacă nici tu nu ești viu, atunci ce să spună bieții nefericiți ca mine, aceste „morminte mișcătoare”?! Jur că niciodată n-am cunoscut altcineva, în afară de Tine, care să îmi oblojească rănile și să îmi vindece durerile; nu cunosc nici acum, și totuși, stau în fața Ta cu mâinile împreunate, așteptând iertarea Ta. Dacă mă alungi de la poarta Ta, încotro să mă îndrept și la cine să caut adăpost? Dacă aș fi alungat, vai de mine și de starea mea rușinoasă!”
O, lumina ochilor mei, noi pe tine și pe cei asemenea ție v-am cunoscut din cărțile biografiilor, cu frunțile plecate și cu suspinele voastre lăuntrice. Dacă aceste gemete erau provocate de vagi nori trecători ce ți-au atins uneori visurile în raportarea ta înaltă la Dumnezeu, atunci ce bine pentru tine! Și vai de noi, cei nefericiți ai acestui veac, care ne credem religioși dar trăim în astfel de nori!
Și nu s-a oprit aici, ci a continuat să-și împlinească simfoniile suspinelor și a trecut la o altă melodie a tânguirilor:
„O, Tu, Cel care ierți și cele mai mari păcate și care pansezi cu milă inimile sfâșiate! Îți cer să îmi ierți păcatele care mă fac de rușine, să îmi acoperi greșelile rușinoase și să mă primești cu milă și bunătate între cei pe care îi ocrotești în căldura iertării Tale.”
Ah, dacă măcar o parte din aceste suspine s-ar găsi și în sufletele celor care își petrec viața prin lăcașuri, dar care pozează, învârtindu-se în jurul unei false devoțiuni, risipindu-și viața în „am făcut, am reușit”, ca niște turme ale imitației!
Și continua să-și reverse sufletul prin suspine răsunătoare:
„Dacă pocăința pentru păcate înseamnă regret simțit în inimă, atunci jur că sunt de mii de ori plin de regrete pentru tot ce am făcut! Dacă a spune «Iartă-mă, Doamne» și a cere de la Tine iertare este un mijloc de ștergere a greșelilor, atunci suspin cu cel mai adânc regret și cer iertarea Ta pentru acest rob neputincios la poarta Ta!”
Las deoparte unele suspine și gemete – să fie pus pe seama respectului meu. Cuvântul este din nou al său:
„Dumnezeule! Tu ești Cel care le deschide robilor Tăi larg porțile pocăinței, le oferi vestea cea bună a întoarcerii prin pocăință și spui prin porunca Ta măreață: «O, robi credincioși, întoarceți-vă către Domnul vostru cu o pocăință sinceră și din toată inima!» (Tahrim, 66/8). Este sigur că cei care se îndreaptă către poarta Ta vor primi ceea ce așteaptă, căci aceasta este cerința generozității Tale. Da, păcatul și greșeala nu se potrivesc robilor Tăi, dar nu există îndoială că în iertare și iertare măreață, Tu ești plin de generozitate.”
Și să adăugăm și cuvintele:
„Arată-Ți bunătatea, stăpâne, nu opri darul Tău de la cei nevoiași,
Nu se potrivește generozității să fie refuzată cererea săracilor!” (M. Lutfî)
Cei lipsiți și nevoiași și-au exprimat mereu cererile în acest spirit al rugăciunii. Dacă nu este lipsă de respect față de Dumnezeu, împărtășesc și eu aceste reflecții.
