Alături de atâtea temeri și neliniști, nu puține au fost și momentele în care, cu un profund sentiment de speranță, el spunea: „O, Stăpân al generozității mele!” și inima sa își schimba ritmul prin trăirile de recă. Procedând astfel, prin atitudinea sa asemănătoare cu ridicarea din plecăciunea profundă în picioare, la cuvântul plin de speranță al lui Dumnezeu – „Îndurarea Mea a biruit mânia Mea” [1] – el arăta celor care merg clătinându-se pe cale largimea nesfârșită a îndurării divine. Ca și cum ar fi trăit conform versului unui poet:
„Chiar dacă păcatele mele ar fi cât muntele Qaf, ce importă, o, Mărețule?
Față de oceanul îndurării Tale, ele nu sunt decât o picătură neînsemnată.”
Astfel se comporta, scuipând în fața păcatelor și greșelilor, și, cu suspine de „Ajută-mă!”, își pleca fruntea la pragul speranței, rostind mereu: „Îndurare, îndurare!” și intrând într-o stare sufletească asemenea celei de a inspira oxigen. Iată câteva picături din acele suspine:
„O, Dumnezeule, Cel care, de îndată ce robii Tăi se îndreaptă spre Tine, le arăți fața Ta plină de îndurare… care nu le-ai lăsat niciodată speranțele neîmplinite… care îi apropie de Tine prin căi și discipline speciale, eliberându-i de chinul despărțirii… care acoperi rușinile celor mânjiți de păcate și murdării… Tu, Preaînaltul meu Stăpân! Precum nu i-ai lăsat niciodată pe cei ce vin la pragul Tău cu speranță să plece cu mâinile goale, tot astfel nu mă lăsa nici pe mine rușinat, abătut, cu fața la pământ!”
Cu aceste suspine, în rugăciuni îmbinate de teamă și speranță, le arăta urmașilor săi semnele îndreptării spre acea ușă prin simțul speranței. Ba chiar, până și celor care căzuseră cu totul în rătăcire, fără direcție, le transmitea printr-un glas ca de chemare la rugăciune lărgimea îndurării lui Dumnezeu… îi chema să împărtășească ceea ce el trăia și simțea… le arăta prin cele mai vii mesaje de teamă și speranță căi de renaștere, de „înviere după moartea spirituală”, și cu sufluri asemenea celor ale lui Israfil îi îndrepta către altarul pierdut.
Din această vastă temă am trecut peste multe puncte. Cerând iertare lui și cititorilor, pun un punct acestor reflecții de smarald și vreau să redau câteva fragmente din alte suspine ale sale, proprii anatomiei sufletului său pline de bogăție lăuntrică, în care limba era condusă de inimă, gândul depășea lumile metafizice, taina urca pe vârfuri inaccesibile, lacrimile curgeau ca râuri, iar suspinele se transformau în melodii angelice. Iată, câteva sufluri din acea epopee sufletească:
„O, Dumnezeule! Sunt fără provizii, dar încrederea și supunerea mea față de Tine sunt depline. Totuși, când mă gândesc la nemărginirea greșelilor mele, tremur și mă cuprinde frica de a fi expus pedepselor Tale. Însă, când îmi apare înaintea ochilor lărgimea îndurării Tale, inima mea tresaltă cu sentimentul de siguranță și liniște. Astfel, în această stare sufletească, deși păcatele mele mă chinuie prin perspectiva unui sfârșit rău, speranța mea în iertarea Ta trimite sufletului meu semnale de posibilă izbăvire.” – Ce echilibru demn de apropiații lui Dumnezeu! Ce nuntă adâncă între teamă și speranță! – „Chiar dacă ajung înaintea măreției Tale cu mâinile goale, gândul la vastitatea generozității și bunătății Tale îmi ridică sufletul și ochii mei încep să scânteieze la promisiunea harului Tău. Atât de mult încât, chiar în clipa în care sunt plin de răzvrătiri, inima mea începe să trăiască schimbări de ritm prin surprize de iertare și adieri de apropiere… Sunt înaintea Ta, o, Doamne! Mă arunc în cascadele îndurării Tale… și, pe cât mă pot îndepărta de mine însumi, mă îndrept cu toată ființa mea spre Tine!..”
Simțul fricii, îmbinat cu convingerea speranței, și atitudinea de a nu fi împlinit pe deplin drepturile relației cu Dumnezeu, l-au făcut pe acest apropiat al lui Dumnezeu să își schimbe iarăși direcția, ca și cum ar fi zis: „Adorarea este consecința binefacerilor primite”, și, privind încă o dată la ploile de har divin, a început să strige cu recunoștință… și, atingând pragul recunoștinței, cu buzele subordonate duhului său divin, a început să răsune cu melodii de laudă și mulțumire:
„O, Dumnezeule! Nu știu ce să spun în fața ploilor necontenite de daruri care se revarsă peste orizontul înțelegerii mele… limba mi se oprește și nu mai pot exprima nimic în fața măreției grației Tale, izvorâtă din generozitate și bunătate… Când privesc darurile Tale speciale care curg precum cascadele, mult peste meritul meu, prin prisma cuvântului: „Dacă ați încerca să numărați binefacerile lui Dumnezeu, nu le-ați putea număra” (Ibrahim, 14/34; Nahl, 16/18), brațele și aripile mi se frâng de neputință și mă încovoi dublu… Da, în fața acelor daruri speciale trăiesc împreună cu insuficiența laudei mele sentimentul de jenă. Credința prin care am ajuns la adevărata renaștere… Islamul prin care m-am îndreptat către tronul Tău sublim… jugul robiei pe gâtul meu, fruntea la pragul generozității și dărniciei Tale… mâna pe mânerul ușii milei și compasiunii Tale, rostesc: „Toate acestea vin de la Tine” și mă încarc de tensiunea recunoștinței. Dar chiar și acest simț al recunoștinței față de Tine vine tot de la Tine. Căci, ori de câte ori Îți mulțumesc, și aceasta este un alt dar al Tău; de aceea, prin cercul virtuos al recunoștinței, nu voi putea niciodată să Îți aduc o laudă și o mulțumire deplină.”
Ah, de-am fi putut și noi să ne trăim viața conștienți de aceste binecuvântări, pe această linie! Chiar dacă nu am fi înțeles în totalitate, dacă am fi considerat ceea ce ne-ai dat ca semn al celor ce urmează să vină și am fi urmat calea de a cumpăra eternitatea în schimbul tuturor celor pieritoare, fără să ne lăsăm inimile furate de această lume trecătoare – care, privind la esență, e o stârv și pe urmele ei aleargă câinii – întorcându-ne puțin spatele onorurilor, puterii, bogățiilor, dorințelor trupești, și am fi putut merge mereu fără să ne abatem către Soarele Soarelor! Vai însă! Am fost înșelați de frumusețile amăgitoare ale acestei lumi mincinoase! Ne-am agățat de speranțe deșarte, ne-am pierdut în dorințe nesfârșite și am pierdut, în goana după câștiguri, tot ceea ce trebuia să câștigăm! Cât de frumos a spus Glasul Epocii: „Vai, am fost înșelați; am crezut că viața aceasta lumească este stabilă; și din cauza acestei credințe am pierdut totul… da, acest trecător al vieții a fost un somn, a trecut ca un vis… și această viață fără temelie curge precum un pârâu.”
Dar ce dureros este că, în mare măsură, am fost înșelați în acest joc și, pentru a pierde eternitatea, ne-am agățat de frumusețile exterioare ale acestei lumi trădătoare și necredincioase și am îngropat în uitare lumile eterne, întunecându-ne viitorul. Atât de mult încât nu am putut aduce niciodată o recunoștință deplină pentru darurile divine, nici nu am putut înțelege că adevărata viață se află în acele „mâine” ce pot fi cumpărate cu ele. Cum a spus Ziya Pașa:
„Vai, în acest joc am ars din nou!
Căci pierderea e limpede, nu știu ce am câștigat!”
De fapt, nici nu puteam câștiga; pentru că, aruncându-ne în deșertăciune ca și cum n-am muri niciodată, am transformat ogorul lumii într-un pustiu uscat și, dărâmând punțile de pe drumul lumii către eternitate, am șters credința și gândul la cele de dincolo. Și nu ne-am trezit niciodată ca să privim cu inimă frântă la starea noastră jalnică și să ne îndreptăm spre Dumnezeu…
[1] Bukhari, Tevhid 22; Muslim, Tevbe 15.
