Astăzi întreaga omenire se află, în diferite grade, într-o stare de așteptare; oamenii își petrec zilele și nopțile cu speranța unei lumini, a unei raze. Atât de multe priviri sunt îndreptate necontenit spre orizont, pierzându-se în visuri cu silabe de „zori adevărați” (fecr-i sâdık); iar la fiecare fulger ce luminează răsăritul, se lasă cuprinși de fiorul unei noi dimineți. Dar cum nu văd ceea ce așteaptă, încep să suspine, înlănțuiți de deznădejde; și totuși, întorcându-se spre orizonturile de la care speră, murmură cuvinte de rugă „مَتَى الصَّبَاحُ – Când va fi dimineața?”, plecându-și capetele și lăsându-se purtați de o așteptare frântă. Pe de o parte, contemplă în imagini zilele mărețe ale trecutului; pe de altă parte, privind la tablourile înfricoșătoare ale prezentului, se lasă purtați între speranță și disperare, murmurând cântece de neliniște.
De pretutindeni se ivesc tablouri înspăimântătoare ce zugrăvesc prăbușiri succesive; sentimente pângărite ce adaugă noi și noi surpări; suflete întinate, clătinându-se în confuzie; speranțe prăbușite una peste alta; inimi moarte ce nu văd și nu pricep ce se întâmplă; duhuri paralizate; suflete fără orizont, închise spre dincolo… Urechile închise la glasurile cerești; ochii, orbi față de „poruncile create” (emirât-i tekvîniye) și incapabili să le citească drept; priceperile, îmbătate de pozitivism, naturalism, materialism – care nu li se potrivesc deloc – și astfel cele mai strălucite adevăruri sunt acoperite de eclipse peste eclipse, încredințate întunericurilor și sufletelor întunecate. Tabloul ce se vede este ca o noapte polară, înnegrită de gândurile smoală ale faraonilor.
În fața tuturor acestora, sufletele însetate să înțeleagă și să expună taina omului și a adevărului sunt extrem de puține; și acelea, cu gurile sigilate, cu mâinile încătușate și cu biciul deasupra capului, așteaptă o grație specială. Cei plini de speranță trăiesc cu predarea „Allah este de ajuns, restul sunt doar dorințe deșarte!”, iar uneori respiră cu versurile lui Namık Kemal:
„Să vină soarta cu toate cauzele ei de chin,
Dacă mă întorc din drumul poporului, să fiu cel mai josnic dintre oameni.”
Ei spun: „Durerea este fără margini, pretutindeni forță brutală, nedreptate și barbarie se arată; pretutindeni suspine și tânguiri ale unor mase de sărmani care trăiesc respirând prin gemete.” Dar aceste suspine nu sunt auzite de conducătorii care și-au vândut inima diavolului, nici de elitele care, deși au sorbit din cerneală, și-au lăsat grandoarea în mâna aparențelor; și chiar dacă le-ar auzi, nu le-ar lua în seamă. Dimpotrivă, aplaudă nedreptatea, lingușesc pe cel tiranic și se grăbesc să facă pe Hamân lângă Amnofiși. Și astfel, celui asuprit și celui nedreptățit nu-i rămâne decât să suspine.
Dumnezeu i-a dăruit omului minte și inimă, pentru a descoperi ce este ce și pentru a pătrunde adevărul ființei. Dacă nu folosește aceste daruri pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul său și ce înseamnă acele lucruri, atunci el nu va putea păstra linia „creației celei mai frumoase” (Ahsen-i takvîm); va irosi viața în cercurile vicioase ale rătăcirilor și abaterilor; va încurca albul cu negrul; va vedea spini în loc de flori; nu va putea gusta frumusețea trandafirilor; va socoti cântul privighetorii un croncănit de coțofene. De cele mai multe ori, nu se mai poate elibera de asemenea percepții deformate; și atunci greșeală după greșeală săvârșește, târându-se mult sub măsura înzestrării sale, agățat de gânduri de smoală, purtat în suflet și inimă de deformări peste deformări, înaintând spre destrămări ce-l consumă și spre neantul inevitabil.
De fapt, există o cale limpede de a se salva de aceste rătăciri și deformări, dar vai, cei ce-și trăiesc viața sub stăpânirea capriciilor nu o pot vedea. Și totuși, totul – în chip deschis și limpede – prin felurite graiuri, prin diferite limbaje și stiluri, ne indică necontenit acea cale de ieșire și ne îndreaptă spre țelul acela. Acea cale este să-L cunoști și să crezi în Stăpânul Cel Preaînalt, Care are stăpânirea asupra tuturor lucrurilor și întâmplărilor „întrucât El este El”; să supui din nou și din nou analiza și sintezei lucrurile și evenimentele prin această lentilă a cunoașterii; să abordezi întreaga existență cu toate dimensiunile ei ascunse; să citești și să cercetezi tainele ascunse în natura umană prin analize riguroase, extinzând asupra întregului univers; să evaluezi lumea și tot ce este în ea în funcție de poziția lor reală; și, mai mult, să continui neîntrerupt asemenea activități ale gândirii – aceasta este calea largă.
Un asemenea avânt și efort, ducând la analizarea prin metode aproape matematice a anatomiei materiale și spirituale a omului, va face din ființa umană – care este un rezumat al întregului univers – un reflector; iar cu acest reflector se va putea citi corect „cartea universului”. Iar aceasta este o rețetă vitală pentru omul gânditor. Prin această rețetă, omul se va aduna, se va feri de nenumărate devieri ale gândirii, se va cuceri pe sine; va scăpa de percepții greșite, de iluzii și de amăgiri în numele științei, și va trăi deschiderile sufletești ale îndreptării către El. Îl va iubi pe El; va trăi respirând cântece de dor și de iubire; și mereu va murmura dorințe de întâlnire (vuslat).
Dar cei nefericiți, care nu s-au citit pe ei înșiși și nu s-au descoperit cu profunzimile lor proprii, nu pot ajunge să-L cunoască pe Unicul Prieten Credincios, nu pot să I se dăruiască, nu se pot smulge de la înclinațiile trupești și animalice pentru a merge pe calea rostului creației lor; nu pot trece peste toate capcanele umane și să-și ia zborul spre întâlnirea cu El, dacă nu există o grație specială a Sa.
