Dacă exprimarea (beyanul) este o cheie, atunci lumea deschisă de lumina acelei chei se numește inimă. Valoarea fiecărui cuvânt se măsoară prin legătura sa cu inima. În opinia mea, cele rostite prin limbă și buze nu sunt decât umbre ale declarației inimii. Totuși, limbajul inimii –considerat o reflexie a Cuvântului divin– poate fi înțeles doar de cei care îi rămân deschiși și care aud suflările ce se ridică din el.
Logica, judecata, stilul, respectarea regulilor de retorică și semnificație (meânî) sunt elemente importante ale mărgăritarului vorbirii. Da, adevărul, metafora, comparația, alegoria, aluzia… acceptate drept culori, modele și accente ale exprimării, sunt aspecte esențiale care conferă adâncime cuvântului. Tot așa, elementele numite „muhassinât-ı lafziyye” –figuri de stil sonore precum jocurile de cuvinte, rimele, citatele– și „muhassinât-ı mâneviyye” –îndoitul de sensuri, antiteza, paralelismul, justificarea frumoasă– împodobesc expresiile și le dau o profunzime estetică. Însă, în esență, ceea ce face ca exprimarea să fie cu adevărat exprimare este legătura sa cu limbajul inimii și faptul că devine voce și suflu al trăirilor lăuntrice.
Cuvintele, fiind forme pentru sensuri, pot fi evaluate, până la un punct, prin regulile retoricii, semnificației și esteticii –chiar dacă azi acești termeni ne pot părea ușor străini–; dar adevărata bogăție și profunzime căutată în exprimare este „proporțională” cu izbucnirea acesteia din adâncurile inimii și sufletului. Sunt inimile care, lovite de coarda credinței, vibrează precum o strună și suspină ca o vioară, cele care lasă o influență constantă asupra ascultătorilor și devin prilej de iubire și atașament.
În schimb, toate cuvintele și exprimările care nu au fost asimilate de mecanismul conștiinței, care nu au fost rostite prin limbajul inimii și nu au fost înfrumusețate cu graiul stării, oricât de poleite ar fi, nu pot exercita un efect permanent asupra sufletelor. Lumea lăuntrică a omului trebuie să fie mereu vie, asemenea unui sanctuar curat, deschis spre tronul milei divine și trăind mereu emoția relației cu El, pentru ca sensurile și ideile exprimate să aibă ecouri profunde și de durată în jur. Cine are ochii inimii închiși și spiritul sub presiunea dorințelor trupești și lumești nu poate oferi nimic esențial altora.
Cei care, în fiecare moment al vieții, se comportă de parcă L-ar vedea pe Dumnezeu, cei care trăiesc cu conștiința că sunt văzuți de El, cei care –după cum spune Coranul– știu că El este mereu prezent și martor oriunde s-ar afla, acele chipuri strălucitoare care, văzute, Îl amintesc pe Dumnezeu: aceștia au fost întotdeauna la fel de convingători cât au crezut; au putut transmite altora adevărurile și Adevărul Suprem (Hakikatü’l-Hakaik) în măsura în care ei înșiși le-au simțit; și au rămas mereu ecouri vii în piepturile oamenilor.
Un om lipsit de conștiința propriei esențe, indiferent față de profunzimile naturii sale, aflat la coada relației cu Dumnezeu, chiar dacă ar cânta precum privighetoarea și ar spune povești eroice celor din jur, nu poate pătrunde în nicio inimă și nu poate avea efect asupra nimănui. Poate vorbi frumos, poate primi simpatie și aprecieri prin discursurile sale, dar nu va stârni un impact durabil asupra interlocutorilor și nu îi va putea îndrepta spre Dumnezeu.
Dumnezeu a oferit cheia tainică a orientării către El în dar limbajului inimii și graiului stării. Până astăzi, cei care s-au amăgit cu gândul că realizează ceva prin informații seci, prin artificii verbale, prin jocuri de minte și limbaj ce ațâță egoismul și poftele, dar care nu s-au ridicat din inimă și nu au atins profunzimile lăuntrice ale omului, nu au fost decât niște înșelători de sine și de alții; dar nu au ajuns niciodată la fericirea de a fi o voce și un suflu care să răsune mereu în piepturile oamenilor.
Vocea și suflul, limba și buzele, condeiul și degetele trebuie să fie puse în slujba simțirilor interioare pentru ca vorba să-și atingă adevărata valoare.
