Faptul dacă această viață merită sau nu povara de a fi trăită depinde în mare măsură de cunoașterea sau necunoașterea scopului existenței. Putem spune chiar că enigma vieții, pe care reflecțiile noastre despre existență și om ne-o reamintesc din când în când, devine treptat mai clară și mai distinctă pe măsură ce este simțită, trăită și experimentată într-o anumită măsură și cu pași mărunți.
De fapt, primul și generalul scop al creației este limpede. Acest scop constă în a atinge, în fața realității omului, a universului și a lui Dumnezeu, orizontul credinței, al cunoașterii și al desfătării spirituale, scoțând astfel în evidență diferența de a fi om. Însă realizarea unui plan atât de măreț și cuprinzător depinde numai și numai de o gândire sistematică și de o acțiune disciplinată. Un astfel de plan simplu și general, închis încă unei reflecții detaliate, constituie prima verigă a „cercului virtuos” al gândirii și acțiunii, după care între orizontul divin al inimii și izvoarele de înțelepciune ale rațiunii încep să fie trăite o serie de cercuri virtuoase. Apoi, acțiunile se lărgesc spre reflecții mai complexe, iar gândurile se transformă în proiecte tot mai ample.
Fără îndoială, cel mai strălucit maestru, cel mai puternic ghid și cea mai evidentă caracteristică a acestui proces este o credință fermă, o faptă conștientă și, în fiecare faptă, o profundă conștiință a veghei asupra sinelui. Prin aceasta, acele curente de viață atât de atrăgătoare, în care toți ceilalți se aruncă în neatenție și mulți chiar în beție, se transformă pentru cei care posedă aceste calități în adevărate observatoare care le oferă posibilitatea de a contempla sensul real al vieții. Pentru că aceștia gândesc, transformă gândurile în acțiune, adâncesc acțiunea prin noi frământări intelectuale și trăiesc mereu cu durerile unor nașteri zilnice, crezând că numai mințile care pulsează de suferință pot fi roditoare. Da, ei cred că, cu cât condițiile sunt mai nemiloase, durerile mai intense și sufletul mai copleșit, cu atât ideile zămislite în pântecele gândirii vor fi mai puternice, mai coerente și mai rodnice.
Astfel, aceștia stau, se ridică și se așază cu durerile gândului… scutură din nou existența în fiecare zi… când o citesc ca pe o carte, când o privesc ca pe o expoziție, când o țes fir cu fir în dantelele gândirii lor. De altfel, înțelepciunea din spiritul cărții universului mereu aceasta o zugrăvește, iar scopul creației omului mereu aceasta o arată.
Mai înainte de toate trebuie subliniat faptul că a exista este o treaptă de binecuvântare extrem de importantă, al cărei preț trebuie cunoscut. Da, de vreme ce noi existăm și, împreună cu noi, există lumi pline de binecuvântări care ne privesc, atunci este datoria noastră să culegem aceste binecuvântări, să le valorificăm și să le transformăm în trepte pentru alte binecuvântări.
Prin urmare, mai înainte de toate, trebuie să folosim toate capacitățile și aptitudinile noastre până la cel mai înalt grad în această direcție și, murmurând glasul voințelor noastre care constituie o invitație la ceea ce voiește și dorește Atotputernicul, să arătăm limpede că suntem ființe înzestrate cu liber-arbitru. Deja, datoria noastră este de a reflecta asupra locului nostru în acest imens torent al existenței, asupra responsabilităților noastre, asupra relațiilor noastre cu universul și dincolo de univers și de a transforma logica noastră spirituală într-o sursă de înțelepciune care cercetează valorile ascunse ale existenței. Dacă reușim să facem aceasta, ne vom percepe diferit pe noi înșine, vom simți diferit, vom vedea diferit și vom deveni martorii faptului că limbajul întregii existențe și al evenimentelor se dezleagă, că ne transmit mesaje și intră în dialog cu noi.
Dacă nu greșesc, orizontul ce trebuie atins pentru a prinde adevărata viață este tocmai acesta! Noi suntem cel mai important accesoriu viu al universului, ba chiar sufletul, esența, seva acestuia; iar întreaga existență este dezvoltarea și expansiunea acestei esențe. Prin urmare, se poate spune că adevărata noastră responsabilitate este să citim și să evaluăm toate rândurile și paginile existenței din perspectiva poziției noastre, să scoatem la iveală activitatea de înțelepciune din adâncurile sufletului nostru și, făcând aceasta, să ne ridicăm deasupra tumultului vieții trupești –care, privită la suprafață, nu înseamnă altceva decât a te naște și a muri între suferințe– și să culegem reflecții și desfătări în adâncimile spirituale promise vieții inimii și sufletului.
De fapt, ceea ce face această viață dureroasă demnă de a fi trăită este, probabil, atingerea unei noi desfătări la fiecare etapă a acestei călătorii trecătoare și primirea unor haruri diferite. Cei care reușesc aceasta sunt mereu îmbătați de teofanii diferite; sufletele lor, asemenea unui poem sau unei simfonii care curge în albia sa, aleargă cu extaz către punctul final, sorbind bucurie, respirând plăcere și alergând mereu către El.
Da, pentru noi adevărata fericire nu este cea legată de satisfacțiile exterioare, care vin și pleacă, curg și se opresc; adevărata fericire pentru noi este cea care izvorăște din suflet, care se adâncește prin relația cu Dumnezeu și care se încheie cu Paradisul, fericirea veșnică. Da, aceasta este desfătarea noastră: bucuria ce izvorăște din interior și care ne inundă ființa val după val. Interiorul nostru este un drum al teofaniilor divine, conștiința noastră un căutător al acestor teofanii, viața noastră mereu în așteptare, iar ochii noștri, pe orizontul destinului nostru, întâmpină cu solemnitate și reverență cele mai mici semne, în vreme ce sufletele noastre rostesc neîncetat, cu imnuri de bucurie: „Ai pășit pe tronul inimii, Stăpânul meu, bine ai venit!” (M. Lütfi).
Astăzi avem nevoie de ghizi care să ridice noile generații la o astfel de credință și înțelegere, la o asemenea interpretare și bucurie. Generațiile tinere, numai alergând în urma acestor oameni ai orizontului, își vor trăi tinerețea din plin pe linia scopului și țelului acesteia; în orizonturile unde sufletele lor se contopesc cu infinitul, vor simți pieirea și dispariția ca pe însăși veșnicia; vor privi cu uimire cum în secundele și fracțiunile de secundă ale vieții lor încape un univers întreg; și, contemplând în chip diferit fața fiecărui lucru cu reflexii ale eternității, vor ajunge la o altă veșnicie. Atunci vor înțelege că această viață merită cu adevărat să fie trăită… vor înțelege și, văzând cum totul răsare și apune pe cerul propriei lor ființe, se vor mișca mereu între ferestrele contemplării infinitului, asemenea unor călători printre galaxii, și vor încerca să trăiască această viață trecătoare cu toate dimensiunile sale deodată.
