Stau și îmi ascult sufletul; are o stare de așteptare a unor realități transcendente. Cred că și cei care pot auzi glasul lăuntric al ființei mele pot simți această așteptare. De altfel, pieptul meu bate mereu cu durere; în zilele de acum, parcă ar fi de ajuns o singură picătură ca să se reverse. Dar eu, de ani de zile, mă trezesc în fiecare dimineață cu umbrele dorințelor mele, care sper în fiecare zi că se vor împlini. N-am vrut niciodată să mă gândesc că zilele luminoase ce se țes în visurile mele nu vor veni și nu am socotit zadarnice zilele mele petrecute în așteptare. În fiecare zi, când zările se luminau, cu ochii mei obosiți, în nenumăratele umbre ce apăreau în depărtări, silabiseam fără încetare dorințele și idealurile mele și mă cutremuram la diferite amintiri; și aceasta cu fiecare zi mai sensibil, mai tensionat, cu un dor de țară și mai adânc…
Desigur, nu eram singurul ce purta povara durerii în lume; totuși, pe deplin conștient de suferințele sufletului meu eram doar eu. Nimeni altcineva n-ar fi putut cunoaște mai bine decât mine ce doruri și neliniști am trăit o viață întreagă, așa cum nici eu n-aș fi putut ști exact ce trăiau alții. În fond, nici a fi încercat de suferință nu era în sine o virtute absolută, nici lipsa de sensibilitate nu era vreo calitate. Fiecare avea locul său în ecuația vieții: emoția și sensibilitatea aveau rostul lor, iar suspinul și tânguirea în durere își aveau valoarea lor proprie. Ce anume conta cu adevărat și ce nu, doar Dumnezeu știa. Și acest lucru era arătat de intenția și de statornicia omului în atitudine.
Într-o epocă nefastă, toate cele la care am fost expuși au lovit sufletul meu ca un harpon în piept, asemenea multor alți nefericiți. Am vrut să mă cutremur, dar n-am putut, fiindcă am văzut că și marea majoritate se afla până în gât în suferințe; mi-am îngropat tremurul în piept. În acea zi, în lumea noastră se petrecea o prăbușire teribilă de la un capăt la altul; puteau percepe aceasta conștiințele încă vii și cei care încă mai stăteau drepți prin propriile valori; însă a simți și a înțelege acele catastrofe și dezastre, fiecare după propria lor intensitate, depindea de profunzimea lăuntrică și de lărgimea conștiinței; în funcție de întinderea conștiinței, și durerile și suferințele care loveau sufletul erau trăite cu intensitate diferită. De aceea, chiar și în vremuri când oamenii sufletului și inimii se zbăteau cu neliniști mistuitoare, cei ce-și amorțiseră facultatea de a simți, de a vedea, de a percepe nu și-au dat seama că totul se prăbușea bloc după bloc; că valorile noastre naționale și religioase erau târâte încoace și încolo ca niște bușteni purtați de viituri; că incendiile diabolice ardeau și distrugeau întreg trecutul nostru. Unii erau obosiți și vlăguiți, alții erau neștiutori și rătăciți, alții trăiau în libertinaj și beție – dar nici unii, nici alții nu au simțit oroarea acelei prăbușiri cumplite și nici nu au auzit suspinele și gemetele celor care au simțit-o; n-au simțit, așa cum nici morții din morminte n-ar fi simțit.
De fapt, nici nu era posibil ca cei care trăiau în fiecare zi un ospăț de plăceri și beții –dacă asta poate fi numită viață– să le perceapă. N-aveau cum, fiindcă atunci domnea pretutindeni un boemism înfiorător; cei mai mulți se clătinau într-o parte și-n alta sub conducerea dorințelor și patimilor; deși se vorbea neîncetat de „rațiune, rațiune”, nu se respecta deloc logica ei; astfel, prăbușirile se succedau una pe alta și în societate aveau loc continuu fracturi și dărâmări. Iar ceea ce se propunea ca „remediu” nu făcea decât să accelereze acest proces și să spulbere speranțele de renaștere ale multora.
Mai era și o ceată de oameni rătăciți care priveau toate acestea cu insensibilitatea unui obiect neînsuflețit, iar starea lor era de-a dreptul jalnică; aceștia vedeau ce se întâmplă, dar nu înțelegeau, simțeau că sunt târâți undeva, dar nu-și puteau închipui sfârșitul, erau folosiți din când în când în unele jocuri, dar nu pricepeau nici cauza, nici rostul lucrurilor… Așa cum spune Coranul: „Au inimi, dar cu ele nu pricep nimic; au ochi, dar cu ei nu văd; au urechi, dar cu ele nu aud lucrurile ce ar trebui auzite.” (A’râf, 7/179). Așa era starea acelui grup: în timp ce totul se răsturna, ei priveau nătâng din locul lor și apoi, cu o așa-zisă resemnare –cred că mai potrivit ar fi să spunem „lene și nepăsare”– rămâneau inerți, imobilizați. Nu sesizau nici că soarele apusese, nici că luna intrase în eclipsă, nici că întunericul, peste întuneric, acoperea totul. Pretutindeni parcă liliecii organizau serbări, copiii întunericului se bucurau de înfrângerea luminii, iar diavolii, profitând de ocazie, cutreierau în voie cele patru colțuri ale lumii – și lor nu le păsa deloc.
Să continue deci oamenii cu suflet luminos, care văd totul frumos și gândesc frumos, care trăiesc cu cheia bunei păreri și cu buzele pline de rugăciuni, să ridice mâinile și să implore cu speranța că această atmosferă întunecată se va transforma într-o zi în nori de ploaie; –Dumnezeu să nu ne lipsească niciodată de întoarcerea către El!– însă cei care pregătesc aceste scenarii înfiorătoare și care de secole pun în scenă aceleași blestemate jocuri, nu vor înceta niciodată să plănuiască altele și să urzească aceleași gânduri trădătoare, așa cum n-au încetat până acum. De ani și ani am tresărit mereu la gemetele ce se ridicau din jurul nostru. Am trăit cu dorul și cu jalea luminilor noastre stinse, a culorilor noastre ofilite. Am simțit vânturile care băteau din dreapta și din stânga ca pe o chemare la apus. Ne-am văzut pe noi și împrejurul nostru mereu învăluite pe jumătate în fum, pe jumătate în întuneric, pe jumătate în coșmaruri și pe jumătate în diferite tragedii. N-am cunoscut niciodată liniștea, n-am știut ce este tihna, ne-am mângâiat cu făgăduințele credinței și, spunând „să fie jertfite mii de vieți pentru generațiile de mâine”, am dăruit timpul, mijloacele și oportunitățile pe care Dumnezeu ni le dăruise fără să le cheltuim pentru noi.
Desigur, tot ceea ce am văzut și auzit, tot ceea ce am perceput și evaluat, toate semnificațiile care s-au revărsat în sufletul nostru, ne-au împins să reinterpretăm trecutul și să fim pregătiți pentru viitor; unul era trecutul nostru, celălalt viitorul nostru. Nici pe primul nu-l puteam șterge din minte, nici față de al doilea nu puteam rămâne indiferenți. De altfel, toate nedreptățile și suferințele prin care am trecut de-a lungul anilor ne arătau calea de a renaște ca noi înșine și de a ne învia valorile naționale și religioase pierdute. Da, încercările prin care am trecut ne obligau să fim ceva prin forțele proprii, și faptul că, în același timp, simțeam, fie și vag, că am fost mereu trași de colo-colo și exploatați, trezea în noi revoltele lăuntrice.
Acum, mâinile noastre deschise mereu să adune prada unei vieți care ne-a aparținut de veacuri și mințile noastre ce au alcătuit albume cu cele mai frumoase fotografii ale epocilor noastre de aur, visurile noastre ne chemau spre idealuri mai înalte. Dacă răspundeam acestei chemări la timp și după cuviință, puteam fi socotiți câștigați, în pofida atâtor lipsuri și nedreptăți ale trecutului… atunci puteam crede și că speranțele, iubirile, idealurile noastre, care se întunecaseră, vor străluci din nou într-o zi și că valorile noastre, care ne-au fost smulse, se vor întoarce la noi.
E drept că încă nu se putea vorbi de semne evidente ale unei asemenea renașteri, dar pentru cei care puteau privi prin prisma ciclului necontenit al repetiției istoriei, existau indicii dincolo de simple indicii: mai presus de toate, exista o lege divină neschimbătoare, în pofida tuturor transformărilor: asemenea regenerării din organismele vii, și în societăți există tendința de a exista prin propriile valori, oricât ar fi de zdruncinate – și această lege își făcea deja simțită prezența… în plus, era o realitate și aceea că lucrurile sortite să îmbătrânească îmbătrânesc, iar valorile sezoniere, care se impuneau prin anumite interpretări și circumstanțe, odată ce condițiile și contextul care le dădeau importanță se schimbă, își pierdeau însemnătatea. Dacă vom privi speranțele și dorințele noastre din această perspectivă, chiar dacă ni s-ar părea imposibil, prin acele necontenite hotărâri și intervenții ale Atotputernicului, pe care nu le putem cuprinde în calculele noastre, se pot întâmpla lucruri neașteptate – și nimeni nu le poate împiedica. Tot ce trebuie este ca mulțimile, care de câteva secole au ajuns complet amorțite și incapabile să-și folosească energia, să-și poată trezi forțele lor potențiale și să cheme în ajutor harul lui Dumnezeu.
Cred că atunci culoarea lumii se va schimba dintr-odată; lacrimile celor care plâng se vor opri și pământul se va salva înainte de a deveni încă o dată o casă de doliu universal; drumurile pe care ieri pășeam spre neant se vor transforma într-o mare șosea care ne va duce către existența veșnică.
