Cât de mult mi-aș fi dorit ca, având o asemenea sensibilitate, trupul meu să tremure mereu înaintea Domnului meu, asemenea copacilor care se clatină, iar ambele mele mâini să fie necontenit pe ciocănelul ușii Lui! Cât de mult mi-aș fi dorit ca, oriunde aș fi mers și orice greșeală aș fi văzut, să mă ocup numai de întunecimea propriei frunți și să trec cu vederea starea altora! Cât de mult mi-aș fi dorit ca, la fiecare bătaie a inimii, la fiecare puls al sângelui meu, să simt propriile lipsuri și fisuri! Aș fi vrut ca valorile ce vor fi așezate pe talerul vieții mele să fie rodul socotelilor de conștiință filtrate prin auto-cercetările mele lăuntrice! Mi-aș fi dorit ca talerul câștigurilor să fie mereu plin și tot ceea ce am dobândit să fie atribuit în întregime Lui! Mereu mi-am dorit să uit de confort și tihnă, să leg liniștea inimii mele de trudă și să mă răcoresc prin osteneală… ca pentru cele mai mici greșeli și abateri să gem întotdeauna asemenea lui Eyyub și să plâng asemenea lui David! Atât cât îmi va îngădui viața, aș fi vrut să mă uit pe mine și să mă gândesc mereu la pacea și liniștea omenirii… să am o căldură a iubirii care să-i îmbrățișeze pe toți și, în privința mâniei, urii și dușmăniei, să fiu uituc!
Haideți acum, cu cele mai sincere sentimente, să ne consacrăm luminării omenirii, să ne topim și să ne mistuim mereu asemenea lumânărilor care pâlpâie și se consumă, și în ciuda noastră să încercăm să luminăm apropierea și depărtarea… pretutindeni să umblăm ca niște traducători ai adevărului, cu un spirit sincer de dăruire, respirându-L mereu pe El și povestindu-L. Haideți ca, în relația noastră cu Dumnezeu, să fim atât de respectuoși și de sinceri în încrederea în El, încât îngerii din ceruri să ne invidieze starea, iar duhurile cerești să simtă nevoia să se retragă câțiva pași în fața sensurilor ce se revarsă din ființa noastră. Haideți ca, mereu, îmbrăcați în culoarea zorilor nopților din care se ridică suspine din inimă, să ne comportăm conform locului pe care îl avem prin creație și să fim așa cum suntem. Haideți să punem un punct odihnei, să alegem greul și să alergăm până la moarte într-un așa fel încât păsările să-și strângă aripile și să se apuce să ne contemple; și să strigăm adevărul atât de din inimă, încât sălbaticii să intre în panică și să fugă în vizuinile lor. Haideți ca, atunci când ne apucă leul din noi, în loc să semănăm frică printre oameni, să ne străduim să rupem lanțurile din voințele noastre; și atunci când suntem foc, în loc să aprindem incendii, să ne unim cu fitilurile lumânărilor și să răspândim lumini în jurul nostru; când ne prefacem în șuvoaie, să fim apă de viață ce se revarsă în vii și livezi; iar atunci când adiem ca vântul, să luăm semințele pe umerii noștri și să murmurăm polenizarea; să adunăm particulele de umezeală din aer și să învățăm cum să devenim nori, adică milă…
De fapt, ceea ce Dumnezeu prețuiește, și noi trebuie să respectăm din inimă. Privirea și relația lui Allah față de oameni sunt foarte diferite. Uneori, El pune omul în fața tuturor ca pe un altar și îi face pe ceilalți să-l trateze ca pe o busolă către El. Alteori, îi șoptește sufletului tainele existenței și îl cinstește cu un califat special. Prin credință și cunoaștere îi deschide orizontul și îi face să simtă farmecul proximității Sale. Dincolo, îi pregătește pentru fericiri veșnice și, în inimă, îi deschide ferestre către paradis, transformând închisoarea acestei lumi într-un salon de așteptare al Raiurilor. Pe cei care aici își conduc treburile în lumina clarviziunii, acolo îi onorează prin contemplarea frumuseților Sale. Și dă acestei vieți unidimensionale mii de profunzimi. În lumea lor magică, El transformă mările în pante de rai pline de trandafiri, iar iadurile clocotitoare în izvoare de apă vie, creând pentru ei, în fiecare zi, lumi noi, de neimaginat.
Cei care trăiesc aici orbi, surzi și morți probabil că le va fi greu să simtă și să audă toate acestea dincolo. Cei care astăzi râd și se poartă cu nepăsare de starea lor jalnică se teme că mâine vor plânge fără încetare. Atunci, haideți să fim acum treji, dându-ne dreptul ochilor și al clarviziunii noastre, pentru ca mâine să nu avem probleme de odihnă și somn. Haideți să vărsăm astăzi râuri de lacrimi, pentru ca mâine să nu trăim durerea de a plânge în zadar. Haideți să rămânem mereu fixați asupra orizontului unde vom ajunge, pentru ca drumurile ademenitoare de pe dreapta și de pe stânga să nu ne amețească și privirile noastre să nu se tulbure. Dacă nu considerăm această lume ca pe o piață de negoț, ca pe un loc de câștig și nu ne rânduim viața în consecință, ci dimpotrivă o purtăm în funcție de poftele trupești, atunci, dacă într-o zi aceste pofte vor încăleca pe spinarea noastră ca o samară, să nu ne mirăm. De fapt, aceasta va fi soarta celor fără orizont, fără ideal, cu capul în nori și cu nasul pe sus. Valoarea omului este proporțională cu legătura lui cu Dumnezeu și cu sinceritatea în continuarea relației cu El. Dacă este rupt de El și murdărit de dorințe trupești, un corp cu înfățișare de om, chiar dacă ar fi împodobit cu aur, argint și mătase, tot tină rămâne, tină, tină…
Atunci, leapădă-te de grija trupului și de povara materialității; îndreaptă-te cu totul către El și nu-ți lua niciodată ochii de la El pentru ca darurile inițiale să ajungă la valori de neprețuit! Să știi că, prin privirea Lui, picătura devine ocean, firul de praf devine soare și neputința și sărăcia se transformă în surse de putere uimitoare. Dimpotrivă, dacă te bazezi doar pe propria ta putere și tărie, vei fi ca unul care încearcă să încingă rezervoare pline cu un singur scânteie și vei ajunge de râsul lumii. Cunoaște-ți limitele averii și puterii; proiectele și planurile fă-le în consecință! Dacă ignori acest aspect esențial și încerci să clădești adevărurile pe iluzii, la final tot ce ai făcut se va prăbuși peste tine și cel care va fi strivit sub ele, împreună cu credința și speranța ta, vei fi tot tu. Evaluează-te des prin auto-analiză și auto-cercetare, stabilește-ți bine atitudinea în funcție de posibilitățile și talentele tale, fii atent la legătura dintre darurile lăuntrice și strădania pe care o pui sau o vei pune în lucrare; fii atent, ca nu cumva să ți se spună „un hamal de binefaceri nerecunoscător” sau să fii socotit un răsfățat obraznic cu împrumuturile altora.
Încrede-te în măsura în care te poți încrede în ajutoarele lui Dumnezeu; dar să nu greșești niciodată în a-ți împlini partea ta de voință; să nu greșești și să nu aștepți să ajungi undeva purtat doar de vânturile sorții; gândește-te că cei care astăzi se înalță prin vânturi și se așază într-un loc înalt, mâine, printr-o furtună mai puternică, s-ar putea prăbuși în gropi din care nu vor mai putea ieși și trăiește potrivit realităților!
Consideră religia drept calea apropierii de Dumnezeu și îmbrățișează-te cu toată sinceritatea de poala credinței. Ascunde-ți capul în acel adăpost mai sigur decât toate, care este credința; străduiește-te să te predai Creatorului! Nu greși în încredințarea ta la El și, continuând relația ta cu El în cadrul unui cerc adânc de respect, caută să fii un credincios lipsit de ostentație și de zgomot! Inimile pline, asemenea unor cutii cu giuvaeruri pline până la refuz, nu lasă să se audă niciun zgomot afară. Sufletele nesățioase sunt cele care, asemenea pușculițelor de copii cu una-două mărgele false, fac mereu un zgomot ce sparge timpanul. Tu gândește-te că în fiecare clipă inima ta este privită de nu știu câte ori, păstreaz-o mereu curată și întoarce-te doar spre acel altar veșnic! Până astăzi, niciodată cei care s-au întors spre acea qibla nu au pierdut, iar cei care au căutat loialitate la alte uși nu au câștigat. Dimpotrivă, cei care s-au îndreptat către acea ușă au rămas mereu vii și au dobândit veșnicia, iar pentru că și-au pus fruntea la picioarele ei, s-au izbăvit de umilința de a fi sclavi altora. A-L găsi, a te îndrepta către El și a-ți deschide sufletul în fața Lui este un șirag de mărgele și o adorare; a tăcea este contemplație și reflecție. Cei care au ajuns la proximitatea Lui, chiar dacă au trăit în deșert, mereu s-au învârtit în jurul apei vie; iar cei care și-au legat toate treburile de El –departe să fi fost de ei spinii– când au semănat spini, tot trandafiri au cules. Chiar dacă drumurile lor –să nu se întâmple!– au ajuns până la Iad, ei au trăit „pace și siguranță”. Iar formula lor neîncetată era:
„Cei care sunt robi ai lui Dumnezeu nu devin robi ai oamenilor,
Cei care ajung la adevărata servitute nu rămân blocați pe drumuri…
În sufletele lor este dor, în sufletele lor este bucurie,
Chiar dacă lumea s-ar amăgi, ei nu se lasă amăgiți.”
