Aceste zile și nopți binecuvântate adaugă fiecărui lucru și fiecărei persoane propria lor culoare, propria savoare și propriul grai; înmoaie tot ceea ce ating, învăluie în visare și ridică sufletele la adâncimi care depășesc închipuirile noastre. În târguri și piețe, în case și moschei, în școli și cazarme – pretutindeni se simte o vrajă adâncă, pe chipurile credincioșilor strălucește o spiritualitate cerească, iar din privirile lor se revarsă o lumină divină… Iar mai ales noaptea, luminile multicolore care râd în ochii noștri ne șoptesc mereu melodiile trăirii într-o altă dimensiune. Toate chipurile pe care le vedem în case, la locul de muncă, în lăcașele de cult, par ca și cum ar trăi o călătorie spre întâlnirea cu Cel Dorit – uneori unduind de dragoste și dor, alteori de speranțe și așteptări – și devin un torent de simțiri care curge spre infinit.
Cu cât crește entuziasmul pentru închinare și ascultare în inimile noastre, cu atât sporește și capacitatea de a simți și de a trăi totul altfel, aproape revărsându-se, și ne atrage în propriul ocean. În asemenea clipe, legăturile noastre trupești se slăbesc cu totul, sufletele se desprind de grijile zilnice și ni se pare că ne-am ridicat într-un punct din care contemplăm întreaga existență. Atunci îmbrățișăm câmpiile și dealurile, munții și văile, casele în care am crescut, lăcașele în care ne-am pregătit pentru viața de apoi; pe scurt, tot ceea ce este viu sau neînsuflețit îl privim ca frumuseți venite din mâinile Lui, le iubim, le inspirăm în plămâni ca pe oxigen și suspinăm adânc: „oh!”.
În aceste zile și nopți luminoase, care răsar mereu ca un potop de lumină, în felul de a sta, de a se mișca și în atitudinea generală a credincioșilor se simte o credință fascinantă, o cunoaștere, o dragoste și o profunzime tainică… Plăcerile sufletești hrănite de credință, cunoaștere și dragoste trec înaintea tuturor gusturilor materiale. Fiecare om, după axa propriei cunoașteri, pornește spre un orizont sacru, ajungând zi de zi, la capătul fiecărei etape, la o mică întâlnire și încununând astfel pelerinajul binecuvântat. Cei care își hrănesc sufletele în fiecare zi cu astfel de regăsiri și cu visurile marii întâlniri la care acestea trimit, se cufundă într-o tăcere tainică, adună bucurii din frumusețile revărsate în inimă, din speranțele înmugurite în rugăciune, din sensurile ce curg în ochii și sufletele credincioșilor, și își trimit ființa în visurile întâlnirii de dincolo, ca și cum ar înota într-un fluviu fermecat care se deschide spre veșnicie.
Acești fericiți, ajunși la marea plăcerii căutate de suflete, simt în privirea lăuntrică frumuseți tainice și florile deschise în privirile Celui Iubit, asemenea unor raze ce se revarsă din chipul Lui; simt ca și cum s-ar afla într-o grădină plină de flori, fructe și roze ce răspândesc parfum, iar atingându-le, tresar de căldura ospitalității Celui Căruia I s-au închinat o viață întreagă. Chiar și binecuvântările pe care aici nu le-au atins par să li se arate în alt plan, prin valurile făgăduinței și răsplății, iar inimile lor simt că se îmbrățișează cu mila veșnică și atotcuprinzătoare a Celui Infinit în Îndurare. În această stare, viața este simțită mai intens, iubită mai profund, tot ce poate fi legat de El este cuprins cu delicatețe, mângâiat cu dragoste și mirosit ca o floare.
Femei și bărbați, tineri și bătrâni, învățați și simpli, toți în aceste zile și nopți luminoase se împodobesc cu o delicatețe și o finețe mai strălucitoare decât în povești, își așază pe chipuri gravitatea de a fi credincioși ca pe un văl, își deschid și închid ochii cu lumina lumilor de dincolo, lasă pretutindeni parfumul și culoarea lor, se spiritualizează în adâncul simțirilor și devin asemenea îngerilor. Privindu-i, omul are impresia că luminile de pe minarete, felinarele de pe străzi sunt de fapt scânteierile privirilor lor, perlele împrăștiate și emoțiile lor revărsate; și îi vede în imaginație așa cum își închipuie ființele cerești.
Da, aceste chipuri curate, în care valurile credinței, iubirii, dorinței și visării, ale speranței, bucuriei și întâlnirii se unduiesc, sunt tăcute, dar pline de dor și fericire; însă comportamentele, atitudinile și privirile lor care transmit sensurile din suflet se reflectă mereu în jur ca o dimensiune inaccesibilă a divinului și îi fascinează pe cei ce pot sesiza.
Unii dintre noi, în acest sezon luminos, desprinzându-ne de logica noastră îngustă, ne abandonăm ca invitați într-o lume sacră – plângem, ne bucurăm, tresărim. Alții își închipuie că pornesc într-o călătorie printre stele, cot la cot cu luna și soarele, și simt că răsuflările lor se amestecă cu cele ale îngerilor. Atunci inimile se înmoaie, ochii se umezesc, nodurile adesea simțite în interior se dezleagă, legăturile patimii se slăbesc, iar lacrimile poartă cu ele toate problemele adânci ale sufletului, lăsând conștiințele să răsufle: „Oh, slavă lui Dumnezeu!”.
Fiecare, după măsura bogăției sensurilor ce-i umplu inima, începe să simtă adâncimi pe care până atunci, sub presiunile materialității, nu reușise să le vadă; tinerii tresaltă de dorința de a-și valorifica vigoarea și puterea, adulții caută să fie mai rodnici în lumina experienței și a cunoștințelor, bătrânii se entuziasmează cu pregătirea pentru veșnicie și pentru tărâmurile unde zboară sufletele… fiecare își deschide ochii inimii și simte ca și cum ar auzi pentru prima dată propriul destin, bucurându-se sau întristându-se de propria soartă, și se îndreaptă spre propriul viitor; ochii îi strălucesc de promisiunile timpului în care se află și chipurile li se adâncesc în aburi de sensuri.
Strigătele care proclamă simbolurile sacre în moschei și minarete dau acestei stări generale o savoare și o bogăție aparte… încât până și vântul care adie și ploaia care cade par să poarte mireasma Lui pe fețele noastre și să se așeze în inimile noastre ca un elixir al nemuririi. Mai ales vântul de dimineață! Ah, vântul de dimineață! El se simte ca un suspin venit din veșnicie, ca o veste și o binecuvântare de la El care ne face inimile să tresalte; și tresaltă pentru că aceste clipe fermecate, în care ne îndreptăm cu atâta intensitate către El, devin, prin credința, iubirea și speranțele noastre, asemenea esențelor realității veșniciei, se revarsă în inimile noastre, trezesc în adâncul sufletului mugurii copacului Tuba al Raiului și ne poartă mereu pe coastele Raiurilor din inimile noastre.
Dumnezeu este întotdeauna frumos și darnic; însă noi, în anumite perioade, simțim acest adevăr mai adânc. Da, în unele sezoane ce constituie primăvara sufletelor noastre, El atrage spre Sine toată emoția inimii, ne face să simțim frumusețea și farmecul Său la un nivel irezistibil și ne reînviază în fiecare clipă printr-o nouă binecuvântare. Eu nu cred că există un alt gust care să egaleze desfătarea trăită în aceste inimi binecuvântate… și nu cred, pentru că această plăcere spirituală izvorăște din iubirea și legătura omului cu Dumnezeu și din razele de bunăvoință ale Celui Infinit în Îndurare. În măsura în care dragostea și legătura omului sunt din inimă și veșnice, tot așa bunăvoința și binefacerile Lui sunt nesfârșite și nemărginite.
