Omul – punctul central al atributelor, numelor și faptelor lui Dumnezeu, cea mai strălucitoare oglindă, cel mai desăvârșit fruct al arborelui existenței, esența și seva întregului univers – este, prin profunzimea conținutului și bogăția sa interioară, egal cu întreaga creație: un ocean în chip de picătură, un soare în chip de atom, o odă grandioasă în chip de punct, un atlas al întregii existențe în dimensiunea unei unghii, o „cuvântare cuprinzătoare” gata să se deschidă în cele mai elocvente predici și un secret divin.
Pe măsura în care se dezvoltă și este dezvoltat și se deschide conform scopului creației, omul devine cea mai strălucitoare oglindă a Celui Preaînalt, cel mai fluent traducător al Lui și, în această lume limitată, un prisme al infinitului. Existența a devenit un spectacol contemplat și o carte citită doar prin lumina percepției și a pătrunderii omului. Se poate spune că el, prin această bogăție și profunzime potențială, este sufletul întregului univers și, în cadrul întregii existențe, cel care Îl arată pe Creator cel mai clar și fără echivoc – cel mai fidel martor al Său, un indicator sensibil care nu înșală, un „Hâlık-nümâ”.
Un om autentic, care și-a găsit orbita sau a pășit pe rampa sa, este martor al Adevărului și totodată călăuză pentru cei aflați pe drum; cine Îl găsește pe el, Îl găsește și pe Adevăr și se eliberează de toate risipirile. Cel care îl contemplă ajunge, fie și indirect, să vadă și să audă totul în diferitele unde ale manifestărilor divine. Da, un om ale cărui gânduri sunt curate ca și credința sa, ale cărui atitudini și comportamente se află pe linia gândurilor sale și ale cărui fapte au ca țintă mulțumirea divină, amintește de Adevăr oriunde s-ar afla și trezește în ceilalți sentimentul că este martor al Lui.
Cel care pentru prima dată, prin înzestrările și darurile sale, și apoi prin dezvoltarea acestora până la transcendență, a zburat pe orizonturi mai presus de îngeri, a fost Profetul, Mândria Omenirii. El era atât sămânța, cât și fructul arborelui existenței. Omenirea, aparținând acestui arbore și acestui fruct ales, are toate motivele să se mândrească. De fapt, când se spune „om desăvârșit”, primul care ne vine în minte este El. În univers, nu se poate arăta un alt om care, prin conținutul său uman, să fi atins o astfel de culme. Totuși, acest fruct măreț este tot rodul arborelui omenirii. Omul este „cel mai onorat dintre creaturi”, iar Profetul – „Ruh-u Seyyid-il Enâm” – este tabloul de onoare al acestei specii.
Aceste universuri nemărginite, prin valoarea lor de material, de timp, de creație și de construcție, atunci când sunt aduse și legate de om, fac să reiasă de la sine că valoarea lui covârșește întreaga existență. Ba chiar s-ar putea spune că nu doar lumea aceasta, ci și lumea de dincolo a fost planificată în numele adevărului său dezvoltat. El, menținându-și legătura cu această lume, a simțit și lumea cealaltă, și-a alinat durerile și necazurile de aici prin așteptările de acolo și, prin profunzimea credinței sale, a trăit mereu, încă din adâncul conștiinței, paradisuri înainte de a intra în Paradis, împărtășindu-și aceste trăiri și cu tovarășii săi de drum. Trebuie să repet încă o dată: în ciuda acestei măreții, El este totuși un om și cel mai luminos fruct al arborelui omenesc.
E drept că, prin materia și corporalitatea sa, omul pare departe de aceste privilegii. Ba chiar în epocile în care a trăit fără a fi conștient de propria sa natură, se poate spune că a coborât sub nivelul altor viețuitoare. Totuși, același om, prin rațiune, credință, conștiință și suflet, este un observator atent al acestui spectacol al existenței, un cititor conștient al cărții lucrurilor și evenimentelor, un cercetător minuțios și interpret al tainelor din rândurile existenței. Din acest punct de vedere, oricât de lipsit de importanță ar părea, el este mai prețios decât cele mai înalte realități: un sultan care, prin slujirea lui față de Adevăr, încoronează regii și, în ciuda micimii sale, este mai bogat în conținut decât universurile – o „mare copie” a întregului.
Un astfel de om, trimis în lume cu cele mai înalte înzestrări și îndrumat, în funcție de aptitudinile sale, către cele mai vitale scopuri, a putut fi tratat în conformitate cu conținutul și statutul său, fără a devia spre excese sau lipsuri, doar în Islam.
Potrivit Islamului, omul este superior prin simplul fapt că este om. „Cu adevărat, Noi am creat fiul lui Adam cu multă cinste” (Isra, 17/70). El întărește această treaptă inițială de onoare prin apartenența la Dumnezeu și la Profet. „Puterea și cinstea sunt ale lui Dumnezeu, ale Trimisului Său și (de asemenea) ale credincioșilor” (Munafiqun, 63/8). Cu atât mai mult, prin eforturile și strădaniile sale pe calea credinței, el devine parcă favorit al Adevărului pe pământ: „Celor care se străduiesc pe calea Noastră le vom arăta cu siguranță căile izbânzii; căci Dumnezeu este alături de cei care fac bine” (Ankabut, 29/69), „Cei care cred și săvârșesc fapte bune – Îndurătorul le va pune dragoste în inimile oamenilor” (Maryam, 19/96). Prin astfel de versete, Coranul proclamă mereu superioritatea omului în dimensiuni diferite. Da, credința, strădania, faptele sale bune, toate cele cu care a fost înzestrat prin creație sunt așezate pe valorile sale umane, ca niște clădiri și broderii lucrate pe urzeala ființei sale. Omul, pentru privilegiile ulterioare, oferă într-un fel sau altul un preț sub numele de voință, efort, strădanie; dar primul dar, acela al umanității, a fost dobândit fără niciun preț și este un dar divin pur și gratuit.
Toate relațiile umane se clădesc pe acest sens și conținut și se desfășoară mereu în cadrul lor. Odată ce este om, fie bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, negru sau alb, fiecare este venerabil, inocent și inviolabil; onoarea nu-i poate fi atinsă, bunurile nu-i pot fi violate, nu poate fi alungat din casă și patrie, libertatea nu-i poate fi luată, credința nu-i poate fi îngrădită; ba chiar nici lui însuși nu i se permite să-și încalce aceste drepturi și să le rănească; căci ele i-au fost date în custodie. Adevăratul proprietar este Dumnezeu. El este dator doar să păzească aceste valori ca pe ochii din cap… să nu le atingă, nici să lase să fie atinse… dacă este nevoie, să lupte și să moară pentru ele. „Cine moare pentru bunul său este martir, cine moare pentru viața sa este martir, cine moare pentru rudele sale este martir și cine moare pentru casa și patria sa este martir” (Tirmizi, Diyat, 22) – astfel subliniază Profetul inviolabilitatea acestor drepturi fundamentale ale omului și scoate în evidență superioritatea sa înnăscută. Unde se află omenirea astăzi față de o asemenea înțelegere? Cred că o astfel de întrebare depășește cadrul acestui articol.
În privința credinței și a celor ce urmează acesteia, omul are din nou parte de un privilegiu aparte. Da, în fața universului și a existenței, omul este mai profund decât cerurile și mai înalt decât îngerii. Tot ceea ce se află pe pământ și în ceruri i-a fost supus, direct sau indirect, și i s-a dat puterea de a dispune de ele. Această supunere și putere de dispunere este un dar al Creatorului, care l-a trimis pe om ca oaspete în această lume, din milă pentru slăbiciunea și nevoile sale. Un astfel de dar nu poate fi perceput și valorificat decât prin conștiința credinței și prin sufletul credincios. Un credincios, pe măsura profunzimii credinței sale, descoperă dincolo de vălul lucrurilor și poate privi aceste universuri vaste ca pe propriul său palat, considerând întreaga existență, vie sau neînsuflețită, ca pe niște slujitori puși în slujba sa.
Mai departe, există starea oamenilor desăvârșiți care, punând în mișcare mecanismul conștiinței și dându-și dreptul voinței, organizează călătorii în treptele vieții inimii și sufletului și gustă plăceri spirituale. Trebuie să mărturisesc că îmi este greu să exprim sensul atingerii unui asemenea privilegiu. Pentru omul care își dezvoltă potențialul și ajunge la aceste culmi, dacă ar fi să spunem ceva, ar trebui să fie în cuvintele lui Mehmet Akif:
„Natura lui este chiar mai înaltă decât a îngerilor.
Universurile sunt ascunse în el, lumile sunt strânse în el.”
Și acum, ce se așteaptă de la un om onorat cu atâtea daruri și privilegii? Cred că aceasta este adevărata întrebare importantă. Dacă se va insista asupra acestui subiect sau nu, este altă problemă; dar vai, de am fi conștienți de această responsabilitate măreață care decurge din a fi om..!
