Islamul, prin profunzimile sale divine și profetice, ia în considerare deodată, în toată detalierea lor, tot ceea ce ține de om, de univers și de lumea de dincolo – chiar și de dincolo de „dincolo” – și astfel privește aceste realități. El îl evaluează pe om cu laturile sale animalice-trupești, cu adâncimile sale intelectuale-spirituale-ale inimii, cu vastitățile sale volitive-mentale-gustative-afective, cu nevoile și așteptările sale lumești și de dincolo; prezintă universul cu toate fețele sale vizibile și invizibile, cu toți locuitorii săi spirituali și trupești, cu dimensiunile sale care privesc natura și ceea ce e dincolo de natură, cu diferitele sale profunzimi fizice și metafizice; exprimă raporturile dintre „dincolo” și această lume, particularitățile acestei lumi, extraordinarul lumii de apoi și faptul că credința, acțiunea, faptele și activitățile de aici, dezvoltându-se, transformându-se și schimbându-și firea, se vor preschimba într-o plăcere care cuprinde în sine mii de plăceri ale acestei lumi, într-un „tărâm al desfătării”; și arată că toate decurg după un plan macro și un destin cuprinzător.
În acest plan propus de Islam, de la cea mai mică particulă – chiar sub particulă, atom și corpuscul, dacă doriți – până la cele mai mari sisteme înlănțuite și dincolo de ele, tot ceea ce este vizibil-invizibil, cunoscut-necunoscut, intuit-neintuit se desfășoară într-o unitate, o solidaritate și o armonie extraordinare și se sprijină pe Preaînaltul Creator. Tot în acest plan, lumea de aici și lumea de dincolo sunt întotdeauna interpenetrate, iar întreaga existență se înfățișează ca având o natură de elemente care se completează reciproc. Atât de mult încât, deși pe linii diferite, oamenii împărtășesc aceleași realități cu îngerii și resimt în același timp greutatea lumească și ușurimea celei de dincolo.
Din acest motiv, un credincios este, în același timp, pământesc și ceresc, iar în corporalitatea sa este spiritual… și, cu diferențe de nivel păstrate, această considerație se aplică, într-o măsură, tuturor. Unii se hrănesc necontenit din duhul Islamului și se hrănesc atât de bine încât ajung „umăr la umăr” cu îngerii. Alții – din pricina slăbirii legăturilor lor – nu pot atinge pe deplin acest nivel, cad în imitație și își trăiesc religiozitatea la umbra altora. Alții rămân cu totul sub greutatea corporalității și nu pot auzi niciodată pe de-a-ntregul ceea ce aceasta promite inimii și sufletului; totuși, dacă au măcar puțină legătură, chiar și așa, prin sensibilitățile conștiinței, aud – fie și neclar – multe din jur și primesc semne serioase; și, intuind atâtea taine din acele dispuneri misterioase ale Domniei divine, se regăsesc, cât de cât, în anumite dispoziții de adorare.
Islamul insistă asupra adevărului că Dumnezeu este „Domnul lumilor” (Rabbu’l-âlemîn), aduce în atenție latura Lui de Dumnezeire și ne cheamă necontenit la slujirea față de El. În acest sistem divin, prin rostirea Coranului și limbajul Sunnei, se pune un accent atât de mare pe realitățile Dumnezeirii și Domniei divine și, în conexiune cu acestea, pe adevărul adorării, încât omul poate vedea clar, alături de acel program nesfârșit de vast al universului, propriul său plan de acțiune. În acest sistem coranic și în această reprezentare profetică, toate sunt tratate într-o așezare atât de firească și într-un cadru de „necesitate reciprocă” (telazum), încât universul și particularitățile lui, poruncile „creatoare” (tekvînî) și justețea interpretării lor, locul și poziția omului în existență, lumea la care este candidatul potrivit dotării sale și binefacerile pe care le așteaptă sau pedepsele la care poate fi expus – toate se află într-o armonie extraordinară, iar totul îl face pe om, în numele echilibrului și al simetriei, să exclame: „Mai desăvârșit de atât nu se poate!”
Chiar dacă am admite, o clipă, că unele dintre aceste rânduieli și armonii ar putea fi legate, cât de cât, de rațiune și știință și că unele capacități excepționale le-ar putea descoperi și stabili teoretic, nimeni nu ar putea niciodată să gândească și să determine relația întregului cu părțile sale, acordul particulelor între ele și să așeze totul la locul cuvenit; nu ar putea, pentru că în spatele acestui sistem se află o știință infinită, o putere copleșitoare și o voință cuprinzătoare. Cine nu are aceste însușiri – fie el unul sau mii – nu poate proiecta și institui nici măcar o parte, cu atât mai puțin întregul. De fapt, chiar și cei care nu admit acea știință și putere infinite și acea voință și hotărâre cuprinzătoare rămân uluiți în fața armoniei și rânduielii poruncilor creatoare; dar în loc să privească spre culisele lucrurilor, fie divinizează – ferească Dumnezeu – existența și lucrurile, așezându-le pe tronul Dumnezeirii, fie leagă activitățile și tainele care țin de sfera Domniei divine de niște entități imaginare a căror natură este necunoscută, precum „intelectul universal”, „spiritul universal” etc., pe care le văd ca pe niște surse uimitoare de forță.
Menținerea echilibrului în această chestiune și evaluarea fiecărui lucru potrivit „realității sale în sine” (mahiyet-i nefsü’l-emriye) a fost posibilă și s-a înfăptuit doar prin acest sistem divin. Grație izvoarelor lui solide, acest sistem definește și interpretează fiecare lucru într-un chip atât de desăvârșit, fără să rănească vreo realitate și fără să prezinte vreo ființă împotriva realității sale, încât conștiința murmură de la sine: „După cum poruncile creatoare au ieșit din atelierul Cui știm și omul este lucrarea aceleiași mâini înțelepte, tot așa și acest sistem nu poate fi decât opera Lui!”
Gândirile limitate și părtinitoare, care nu pot privi din orizontul din care privește Islamul spre om, univers și lucruri, iar intelecțiile înguste care admit numai lumea materială, nefiind în stare să vadă proprietatea (mulk) în interiorul stăpânirii invizibile (melekût), materia cu profunzimea sensului, existența și evenimentele cu substraturile lor, nu se pot elibera niciodată, în reflecțiile și examinările lor, în teoriile pe care le propun pe baza acestor reflecții și în sistemele derivate din acele teorii, de lacune de ordin rațional, logic, spiritual și al inimii; și cad mereu în „lipsa de conștientizare a propriilor lipsuri”.
Sistemul islamic, întemeiat pe manifestarea la cel mai înalt grad a atributelor sublime ale lui Dumnezeu – precum știința, voința, Cuvântul (revelația) –, nu poate fi stabilit și propus de gândirea omenească limitată și de înțelegerea umană mărginită. Un asemenea „institut divin” (vaz’-ı ilâhî), dăruit credincioșilor prin cuprinderea specifică a științei divine, prin manifestarea desăvârșită a rostirii domnești și prin esența voinței Lui care indică orizontul mulțumirii, nu poate fi egalat – nici măcar imitat –; un asemenea fapt depășește știința, voința, puterea și geniul uman. Oricine are cât de cât capacitatea de a-și exprima scopul înțelege ușor, cu puțină atenție, că acest „institut” venit de dincolo de ceruri, care cuprinde totul și constituie culoarea, modelul și graiul real al vieții omului, nu poate avea un echivalent; dar, iată, mulți nu vor nicicum să vadă această realitate evidentă.
Iată, de-a lungul veacurilor, cele mai mărețe minți… iată operele lor pretențioase… și iată generațiile pe care le-au format! Oare, în ciuda atâtor eforturi, au putut propune un sistem cuprinzător care să fi fost pepinieră pentru milioane de sfinți, înțelepți, drepți și apropiați (de Dumnezeu)? Nu, nicidecum! Nici măcar nu se poate spune că au reușit ceva pe jumătate, la nivelul unor secțiuni dintr-un asemenea sistem.
Ordinea islamică are ceva de spus despre aproape orice: de la crearea omului la raportul lui cu universul în care se află; de la liniștea și siguranța lui lumească la făgăduința unei lumi veșnice în care toate aspirațiile i se vor împlini; de la echilibrul suflet-trup la exprimarea limpede a scopului la care duc acestea; de la satisfacerea nevoilor materiale și spirituale ale tuturor până la împlinirea la timpul cuvenit – ca referință pentru viitoarele daruri – a tuturor dorințelor lui. Nu lasă nicio cerere legitimă fără răspuns.
Mai înainte de toate, această ordine se sprijină pe un sistem solid de credință. Acest sistem divin, care nu dă prilej la obiecție sub niciun aspect, prin profunzimea religiei izvorâte din însăși ființa sa, pe de o parte, și prin examinarea corectă a poruncilor creatoare și interpretarea lor la lumina orizontului științei și cunoașterii epocii, pe de altă parte, se reînnoiește necontenit; păstrând strâns urzeala esențială a nucleului, ia în considerare, în câmpurile deschise ijtihadului și deducției (istinbat), exegezele vremii; țese necontenit rețele de gândire despre om, univers și dincolo și hrănește mereu inimile și sufletele adepților cu revărsări variate; hrănește și, cu un ochi la lume și cu altul la viața de apoi, șoptește în adâncurile omului anumite adevăruri.
Da, Islamul dă omului un unghi de vedere atât de cuprinzător, încât – în timp ce alții răscolesc, dimineața și seara, lucrurile și evenimentele fără a înțelege nimic din esența și sensul lor – el ajunge la informații câte un dicționar întreg; parcă vede cum fiecare ființă, vie sau neînsuflețită, indică și semnalizează către Preaînaltul Creator; primește, după nivelul lui, revărsări ale darului și se pierde pe sine; și își petrece fiecare zi aproape ca într-un alt coridor al Paradisului.
Prin lumina răspândită de Islam, omul a putut să se citească drept; a înțeles că este o operă de artă divină; a observat că în el, în chip sumar, se află conținut tot ceea ce există în univers; și a pătruns în atâtea profunzimi care scapă privirii multora.
Da, aproape fiecare credincios, în atmosfera lui, privește altfel lucrurile și evenimentele, le evaluează altfel și ajunge la alte concluzii; își vede mai limpede existența, locul său în existență, responsabilitățile potrivit acestui loc, începutul și sfârșitul său și soarta după faptele lui; izbucnește, după cum îi sunt stările, când în recunoștință, când în iubire, dar ajunge negreșit la teamă reverențioasă și măreție și începe să răsufle respect.
Toate aspectele pe care am încercat să le expunem până aici sunt susținute de Coran și de Sunna; dar este limpede că versetele și hadithurile privitoare la fiecare chestiune nu pot fi aduse în întregime în cadrul strâmt al unui articol. De aceea, deocamdată încredințez acea latură specialiștilor și închei subiectul aici.
