Există unele sunete și suflări fermecate, specifice lumii noastre, pe care nu le poți întâlni în alte geografii. Aceste voci și cuvinte – pe care le-am putea numi și punerea în cuvinte a credințelor noastre, a gândurilor noastre și a poziției noastre în fața Adevărului – sunt atât de împletite cu viața noastră individuală, familială, socială, încât, de la lăcașul de rugăciune până pe stradă, iar de pe stradă până în dormitoarele noastre, aproape pretutindeni le murmurăm neîncetat și prin ele respirăm. Mai ales în unele zile și nopți – luminoase prin ele însele – împrejurimea noastră capătă, prin aceste voci și suflări, o stare tainică, totul devine atât de extraordinar și viața se îmbracă într-o culoare atât de fermecătoare, încât ochilor le încep să curgă din toate părțile lumini de diferite lungimi de undă, iar urechile ascultă aceste voci speciale ca pe o licoare a plăcerii, asemenea susurului râurilor Paradisului. Această stare plină de vrajă, această atmosferă fermecată ne deschide și ne adâncește sufletele, ni le subțiază și spiritualizează într-atât încât nu ne dorim să se sfârșească acele ore, minute și secunde magice în care ne aflăm. Ba mai mult, adesea, deși între entuziasmul pe care îl trăim și cuvintele, declarațiile și imaginile fermecătoare ce ne răpesc privirea și ne vrăjesc percepția nu pare să existe o relație de cauzalitate, simțim că suntem târâți, printr-o putere superioară și ascunsă, care ne depășește pe noi și gândurile noastre, într-o cascadă de bucurie și veselie cu debit înalt și trăim uimiri și admirații suprapuse.
Uneori există momente atât de vrăjite – în care se simt și se gustă adevăratele culoare, grai și savoare ale vieții și care, într-un sens, pot fi socotite ca „ora de vârf” a fiecărei zile – încât, în acele clipe, tot ceea ce vedem și contemplăm, fiecare cuvânt binecuvântat care ne lovește urechile și fiecare pas făcut pe calea apropierii de Adevăr ne par extraordinar de fermecătoare; obiectele obișnuite pe care le vedem mereu și sunetele-suflările naturale pe care le auzim zi de zi capătă o natură cu mult peste propriul lor cadru și încep să fie simțite ca niște lucruri ieșite din comun. În astfel de situații, în care parcă se simte o atmosferă magică peste tot și din toate părțile se percep adieri dinspre dincolo, resimțim profund finețea harului divin care înmoaie totul și ambianța sa ce îi vrăjește chiar și pe cei mai împietriți; și ne simțim schimbați, ba chiar cu totul spiritualizați. Nu este îndoială că cei care se citesc corect pe ei înșiși și mediul lor simt anume astfel; noi însă abordăm această chestiune și din perspectiva propriilor noastre trăiri.
Toate acestea pot fi numite și „poeziile” și „melodiile” orelor alese care, cu sau fără motiv anume, pătrund înăuntrul nostru, ne trezesc simțirile adormite și ne fac să simțim bucurii și veselii dintre cele mai subtile; poeziile și melodiile temelor și noțiunilor pe care sufletele noastre le sorb din propriile lor atmosfere și le valorifică… Aceste simțiri și intuiții au, în geografia noastră binecuvântată, un farmec și un impact cu totul aparte. Iată, prin această diferență, aceste voci și cuvinte – imposibil de auzit nicăieri altundeva în lume – de câte ori se ridică și ne cuprind orizontul, de câte ori ne lovesc urechile și ne răzbat în inimă, îndată ne simțim în mijlocul unui potop de emoție și ne lăsăm pe dată cuprinși de atmosfera lor fermecată.
Da, de câteva ori pe zi, împărtășim această emoție prin vocile chemării la rugăciune (ezan) ce se ridică din minarete și prin ecourile lor în lăcașul de rugăciune; în casele noastre, în dormitoarele noastre, cine știe de câte ori tresărim la aceste voci și trăim fiori; de câte ori ne bucurăm ca niște copii la cinstea de a fi chemați în prezența lui Dumnezeu; ne bucurăm și adăugăm vocea noastră acestor cântări divine care se adresează conștiințelor: în fața fiecărei voci, cuvânt și imagini care proclamă măreția lui Dumnezeu spunem „Dumnezeu este Mare!” și îi vestim maiestatea; când sunt enumerate și rostite darurile Celui cu Îndurarea fără margini, care se revarsă în șuvoaie peste noi, răspundem cu „Lui fie lauda și mulțumirea!”; iar în fața oricărei afirmații, aluzie sau semn care amintește că El nu are egal și asemănare, răsunăm cu gândul: „Te slăvim și Te sfințim!”… Cu orice prilej ne gândim la El, Îl pomenim, ne examinăm relația cu El, iar în minte și în imaginație, cine știe de câte ori pe zi, visăm la însoțirea Lui, Cel care dă viață vieților.
Acele „cuvinte bune” (kelimât-ı tayyibe), care sunt mereu pe buzele noastre, înăuntrul și în afara lăcașului de rugăciune, sunt atât de contopite cu viața noastră, încât – conștient sau nu – le repetăm zilnic de zeci și sute de ori, așa cum, la rândul lor, o fac îngerii în ceruri, iar prin limbajul stării și al dispoziției, toate ființele vii și neînsuflețite. Mai ales pentru unii dintre noi, oricând aceste voci încep să răsune împrejur, încercăm să simțim în inimile noastre, cu toate facultățile minții și cu diferitele adâncimi ale inimii, notele de apreciere, aprobare și emoție care clocotesc în noi – parcă nu doar în numele nostru, ci ca și cum am fi trimiși în numele tuturor locuitorilor cerului și pământului, ai întregii existențe, vii sau neînsuflețite. Uneori, această auzire și simțire devine atât de profundă și debitul emoțiilor noastre crește atât de mult, încât încredințăm acele gânduri înalte care se ivesc în suflete și acele sentimente înalte care se revarsă din inimă unor suspine, unor sughițuri și le lăsăm în seama expresiei infinite a lacrimilor.
Această percepere, intuire și rostire profundă a tuturor lucrurilor de către inimile credincioase, pe lângă faptul că le deschide ușile sufletului ca o cheie tainică, aprinde, printr-un farmec aparte, jăratic și în piepturile altora. Da, cei care îi ascultă fără prejudecăți simt cum li se pune în mișcare conștiința printr-un mister neștiut, își contemplă încă o dată harta sentimentelor și laurii norocului le zâmbesc.
Uneori se trăiește între cel care dă și cel care primește un schimb de simțire și emoție atât de viu și se intră într-o atmosferă atât de fermecată, încât toți cad sub influența celuilalt; un cuvânt răspânditor de lumină ieșit din gura unuia sau o emoție a inimii care iese la suprafață îi pune deodată în mișcare pe toți cei care împărtășesc aceeași credință și aceeași cunoaștere, făcându-i pe toți să rostească aceleași lucruri; îi face să vibreze în aceleași simțiri. Parcă acești oameni găsesc – pregătite de alții și oferite lor în dar – lucrurile pe care până în acel moment au dorit să le spună dar nu au putut, pe care le-au gândit dar nu le-au exprimat, pe care le-au simțit dar nu le-au putut pune în cuvinte; și li se alătură cu plăcere. Astfel încât, la auzul acestor cuvinte fermecate, aproape în inimile tuturor încolțește o destindere, tuturor li se dezleagă limba, spiritele, laolaltă, devin un singur spirit, iar toate iubirile și atașamentele se transformă într-o cascadă de dragoste și dor; astfel, fiecare, în același timp în care își aude și își rostește propriile voci și cuvinte lăuntrice, participă și la simțirile, emoțiile și gândurile sutelor și miilor de semeni ai săi, scoțând chestiunea din sfera individualului și transformând-o în respirația tuturor locurilor și cerurilor.
Dacă aceste voci și cuvinte poartă tonul venerării și sfințirii lui Dumnezeu, aproape toți cei care le aud se adună ca și cum ar fi primit un semnal de prudență; dacă sunt îmbibate de dar și binefacere, răsună în minte și inimă sentimente de recunoștință și mulțumire; dacă amintesc de speranță și dor, toți se înalță cu bucurie; dacă poartă nuanța unei chemări la socoteală, atunci se declină doruri și melancolii. În fond, oricare le-ar fi conținutul, pentru că aceste voci și cuvinte ne exprimă credințele și ne redau poziția în fața lui Dumnezeu, influența lor nu este limitată la un anume timp sau loc; dimpotrivă, întrucât sunt respirații care exprimă adevărul absolut asumat în ființa noastră, ele apar, la cea mai mică asociere, în orice loc al spațiului, în fiecare fărâmă a timpului și în toate anotimpurile vieții; ne declanșează toate emoțiile, ne trezesc simțirile adormite, ne înfierbântă inimile, ne aprind sufletele și provoacă revărsări ce depășesc imaginația în toate conștiințele care nu și-au pierdut finețea; și ne atrag către un punct al tainelor, ne ridică la un nivel la care, în brațele vieții inimii și ale vieții spirituale, ajungem parcă la transcendență și, fiind o picătură, devenim mare, fiind un firicel, devenim soare; deși nu suntem nimic, ni se dă cinstea de a fi totul.
Aceste cuvinte luminoase și aceste suflări care dau destindere inimilor – care nu lipsesc niciodată de pe limba credincioșilor adevărați și la care recurgem adesea și noi – sunt respirații atât de fermecate, pătrunse în fiecare anotimp al vieții noastre, încât le ascultăm și le evaluăm cu urechea inimii drept cele mai colorate voci și cuvinte ale acestei lumi în care trăim și le considerăm cheile magice ale unui vis dulce a cărui împlinire o așteptăm.
Când spunem „SubhânAllah” pentru a ne exprima slăvirile, pe lângă faptul că spunem ceea ce se cuvine spus în numele Lui, ne gândim și la surprinzătoarele daruri ce se vor revărsa în lumea de dincolo ca urmare a unei asemenea sfințiri… Când, în fața unei averse de haruri, răsunăm cu „Elhamdulillâh” și tragem aer în piept, exprimăm și recunoștința noastră față de Dumnezeu și ne rostim totodată cererea de „și mai mult”, lăsându-ne mințile să viseze la darurile și răsplățile neauzite de urechi, nevăzute de ochi și de necuprins de imaginația omului ale lumii celeilalte… În fața diferitelor manifestări din atmosfera maiestății și măreției, răsunăm cu „Allahu Ekber”, strigând că suntem martorii unei măreții transcendente și tresărim de diferite fiori ai măreției; aproape în fiecare zi, în umbra acestor voci și cuvinte, ne revizuim din nou reflecțiile despre lume și dincolo, ne verificăm relația cu Dumnezeu și ne punem rânduială în noi înșine.
Intrăm în rugăciuni cu cuvintele „Dumnezeu este Mare”, ne deschidem și mai mult reflecțiile prin alte „cuvinte bune”, proclamăm iar și iar că ne încredem și ne sprijinim pe El și Îi cerem să ne facă oameni de încredere. Prin cuvintele „Doamne, Tu ești izvorul păcii, pacea vine de la Tine” ne rostim așteptările și subliniem adevărata noastră poziție în fața Lui. Repetăm neobosit că toate sunt sub dispunerea Lui… dimineața și seara, cu rostiri puternice și limpezi, ne exprimăm concepția Unicității, ne reînnoim de nenumărate ori dorința de a vedea Frumusețea Sa și ținta plăcerii Sale și ne rostim dorința de a-L întâlni… și ne întoarcem iar și iar, căutând adăpost la mila, compasiunea și grija Lui. Conștienți sau nu, spunem de multe ori pe zi: „Să ne ierte pe toți Dumnezeu”, „Să ne ierte păcatele”, „Să ne dăruiască sinceritate”, „Să ne dea răbdare”, „Să ne lumineze inimile”, trăim cu aceste cuvinte și, prin ele, ne arătăm diferența în ceea ce privește relația noastră cu El.
Reflexiile, cuvintele și suflările care izvorăsc din credințele și ideile noastre fundamentale nu se reduc la acestea; asemenea exprimări, declarații și respirații se simt, de la expresiile idiomatice la proverbele în vers sau în proză, de la poezie la muzică, în aproape toate domeniile sensibile, intelectuale, spirituale și artistice ale vieții noastre – mi-ar fi plăcut să le ilustrez cu exemple – și ne vorbesc despre câte și mai câte lucruri ale unei culturi bogate, bine așezate!
Această bogăție izvorăște dintr-o credință și o înțelegere asumate de fiecare membru al neamului, trăite și sedimentate de-a lungul secolelor până la a deveni un fond de subconștient, acceptate de toți. Pentru că aproape toți cred în aceleași lucruri și împărtășesc aceleași gânduri, reflecțiile propuse și cuvintele rostite nu apar niciodată stranii și nu rămân niciodată în suspensie. Toți se înțeleg între ei. Toate conversațiile și discuțiile se desfășoară într-o naturalețe extraordinară. Iar gândurile și cuvintele continuă cu replici în același registru de finețe…
