Pacea a devenit un iubit despre care se vorbește în orice adunare, dar niciodată nu se ajunge la el. De fapt, în această „tavernă a durerii”, s-a plâns mereu de neliniște și s-au cântat doine în numele păcii. Cu toate acestea, neliniștile care au apărut în fiecare epocă ne-au făcut să o regretăm pe cea anterioară și să spunem: „Un vis cât lumea întreagă face cât lumea întreagă”…
Pacea și neliniștea s-au succedat pe chipul încordat al istoriei, într-o alternanță de noapte și zi, și nu au reușit niciodată să iasă din sfera relativului pentru a ajunge la lumină și certitudine. Cum ar putea, de altfel, când acest loc nu este tărâmul păcii sau al neliniștii absolute, ci doar o cale spre ele? Cei care și-au folosit primele daruri, care și-au aprins lumânările înzestrării și și-au folosit voința cum se cuvine, au ajuns la lumină și la pace. În inimile și conștiințele lor, la o lumină și o liniște… Iar cei care nu au înțeles taina existenței, care și-au folosit facultățile în numele răului și s-au lăsat robiți de dorințe josnice, au căzut pradă întunericului – dar nu oricărui întuneric, ci celui absolut – și neliniștii.
Pentru cei care cred și merg pe calea adevărului, neliniștea absolută nu este niciodată subiect de discuție. Chiar și în spatele fiecărei tulburări și neliniști, ei percep un vestitor al speranței și al siguranței și întâmpină întâmplările cu zâmbetul pe buze.
Credința și speranța sunt primele condiții ale păcii. A vorbi despre pace la cineva care nu a atins înălțimea conștiinței și care nu a reușit să-și zidească propriul paradis acolo este de neconceput. La fel, nu putem vorbi despre neliniște în cazul celor care privesc viitorul cu speranță și care, cu gustul unui viitor fericit, zidesc în inimile lor adevărate Grădini ale Paradisului. Așadar, toate eforturile noastre, ca națiune, trebuie să se orienteze spre transformarea oamenilor noștri într-o astfel de comunitate a păcii. O comunitate a păcii curățată de sentimente josnice și sărăcăcioase, care se avântă spre tărâmuri înalte… O comunitate a păcii, cu indivizi de conștiință împăcată, familii care inspiră siguranță și fericire, și cu o națiune care promite pace și armonie…
Da, pacea începe mai întâi în individ, apoi capătă o coeziune socială într-un cadru restrâns, în familie, și în cele din urmă ajunge să cuprindă întreaga societate.
Așadar, atunci când dorim să vedem venind binele și frumosul, speranța și siguranța, nu trebuie să uităm niciodată că trebuie să începem cu individul. Pentru că el este cel care va forma familia și tot el va deveni element și parte a societății. O societate formată din indivizi păcătoși nu poate promite niciun bine, niciun belșug, nicio speranță și nicio fericire. Toate binele și fericirea, siguranța și pacea se formează în jurul indivizilor care au înțeles tainele sinelui și ale personalității, care au ajuns la o profunzime mentală și spirituală. În același timp, un astfel de individ, devenit o temelie solidă, dobândește și identitatea de membru al unei familii bune și de cetățean exemplar.
Astfel, familiile formate din astfel de indivizi de mare ținută devin cămine care amintesc de colțuri de paradis. În aceste focare de fericire, a fi mamă, tată sau copil nu începe la naștere și nu se termină la moarte. Lumea de dincolo, și chiar dincolo de lumea de dincolo, este luminată și împodobită cu cele mai încântătoare culori și sunete pentru acest joc nesfârșit, oferindu-le mereu noi scene. De aceea, timpul nu va putea eroda acea structură solidă, iar respectul și afecțiunea care leagă acești oameni unii de alții nu se vor ofili niciodată. Acea casă „veșnică” va dăinui. Această casă armonioasă și puternică este totodată temelia unei națiuni promițătoare. Națiunea își manifestă existența și profunzimea prin virtuțile și puritatea acestei temelii. Iar când pierde această temelie, își pierde întreaga vitalitate. O națiune care nu mai există în cadrul familiei își pierde identitatea de națiune. Toată iubirea, respectul, solidaritatea și sprijinul reciproc se reflectă din familie în existența morală a națiunii, iar o astfel de națiune se ridică la rangul de martor și garant al echilibrului internațional, al păcii și prosperității globale; ajunge să stăpânească asupra lucrurilor și evenimentelor.
Într-o astfel de comunitate, proporția dintre pietrele de construcție, unitatea în educație și sentimentul de altruism din suflete leagă elementele între ele cu atâta putere încât durerea resimțită într-o singură celulă produce un oftat profund în întregul organism; iar plăcerea trăită de o parte devine o sursă de bucurie pentru toate celelalte.
Într-o astfel de comunitate, poporul își poartă statul și conducătorii pe umeri. Iar statul și conducătorii săi devin slujitorii de onoare ai poporului. Ca un păstor plin de milă, ca un tată iubitor, ei își găsesc bucuria și împlinirea în fericirea și liniștea celor pe care îi conduc și îi îngrijesc.
Într-o astfel de comunitate, patronul este alături de muncitor. În hrana lui, în îmbrăcămintea lui și în toate dorințele sale legitime… Ca un membru al aceleiași familii, îi dă din ce mănâncă și din ce poartă și nu îi impune muncă peste puteri. Muncitorul, la rândul său, este alături de munca sa și de angajator; este departe de ura față de avere și patron și se străduiește să fie un exemplu de efort și muncă. Când își face treaba cât poate el de bine, când se luptă cu sudoarea frunții, știe că este aplaudat în lumea celor înălțați și că este onorat și apreciat de Dumnezeu, și face totul cu o satisfacție lăuntrică profundă.
Într-o astfel de comunitate, întregul sistem de educație dezvoltă simțul virtuții, deschide porțile iubirii și generozității și îl învață pe copilul său compasiunea față de umanitate și armonia cu toți. Îl protejează de ambiții lipsite de milă, de sentimente josnice, de rușinea față de propria umanitate și de orice formă de brutalitate, iar mai ales îl formează în respect față de conceptele sacre.
Și în cele din urmă, într-o astfel de comunitate, justiția judecă potrivit unei filosofii a dreptății; devine urmăritoarea tiranului și agresorului, și ocrotitoarea celui nevinovat și asuprit.
Noi, ca întreg, generații întregi, căutăm de secole această comunitate ideală și cercetăm toate soluțiile despre care credem că ar putea duce la formarea ei. Cine știe cât timp vom mai continua să ne zbatem pe acest drum…
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul I, nr. 7, august 1979
