Răbdarea este o condiție esențială pentru înălțare și atingerea virtuții, o victorie a voinței. Fără ea, nu se poate vorbi nici despre dezvoltarea sufletului, nici despre atingerea tainelor sinelui. Prin răbdare, omul se eliberează de legăturile cu pământul, cu carnea și cu osul. Cu ajutorul ei, devine un binecuvântat, pregătit să ajungă în lumile înalte. Dacă răbdarea este o trecătoare îngustă sau o culme de netrecut spre domniile de dincolo de tot, atunci omul dăruit Adevărului, care și-a încredințat inima acelor lumi, este un Heraclit care sfidează trecătorile și vârfurile ce par imposibil de cucerit. Un Heraclit care vede cele mai abrupte pante ca netede și câmpiile ca lipsite de orice obstacol…
Răbdarea este înțelegerea, perceperea și imitarea de către om a armoniei care se desfășoară în sânul firii. Da, ea este strădania de a înțelege limbajul lucrurilor și al evenimentelor și de a intra într-un „dialog” cu ele. Cât de nobil este omul care are răbdarea de a învăța această limbă, iar apoi își leagă propriul comportament de curgerea timpului și a existenței, contopindu-se astfel cu natura! Cât de sublimă este această muzică divină a universului și cât de înaltă este această contemplare care surprinde armonia sa!
Răbdarea înseamnă înțelegerea influenței timpului asupra lucrurilor și conștientizarea transformării evenimentelor, care, măcinate de dinții ascuțiți ai timpului, trec dintr-o formă în alta, dintr-o stare în alta. Cei care știu să fie când oțel, când gheață în fața acestei topiri și transformări tăcute și continue a timpului, se ridică pe linia lui de curgere într-o altă dimensiune, scăpând de dispariție. Cei care nu înțeleg acest lucru sunt striviți între fălcile lui de fier.
Da, firea zdrobește picioarele celor care nu o recunosc și nu-i urmează mersul; calcă peste sufletele lor. Iar celor care o recunosc, care își aliniază mișcările și comportamentul cu vibrațiile ei tăcute și îi adaugă noi și noi melodii davidice, firea li se supune precum ceara moale.
Ah, acei copii neastâmpărați care nu înțeleg acest secret și nu vor să se apropie de răbdare!
Da, câți oameni neștiutori și străini de fire au mers galopând ani de zile, fără să parcurgă nici cât un pas de ac. Și câți oameni tăcuți, lipsiți de zgomot, au mers neîncetat, în ciuda aparenței de calm și imobilitate, asemenea râurilor adânci; au înaintat pas cu pas, au înfruntat întunericul și au făcut să dispară, fără a fi observați, toate obstacolele din calea lor. Liniștiți, tăcuți; fără spectacol, fără fast… Precum coralul. În adâncurile mării, a cunoscut suferința, a trăit-o, s-a înecat în sânge, și a ajuns la un orizont de smarald…
Sămânța, în tăcere și perseverență, străpunge piatra și pământul și iese la lumină. Mugurul își deschide pieptul de o sută de ori în fața soarelui și se încordează de o sută de ori în fața întunericului nopții, apoi ajunge la existență. Iar pruncul? Apărut ca o embrion în pântecele mamei, trecând dintr-un întuneric în altul – povestea lui este cu adevărat ciudată, și pe cât de ciudată, pe atât de grăitoare despre răbdare și chibzuință. Da, schimbând forme și structuri de tot felul, după nouă luni, pășește în lume cu acel trup gingaș.
Să privim acum la crearea acestor magnifice lumi și a întregului cosmos. Deși Puterea Infinită ar fi putut aduce totul în existență doar spunând „Fii!”, totuși a făcut ca spațiul și materia să treacă miliarde de ani dintr-o stare în alta, dintr-o formă în alta, până au ajuns la o anumită alcătuire – ce lecție plină de semnificație și cât de profundă este!
În lumea existenței, totul – absolut totul – înaintează pas cu pas către țelul său printr-o așteptare răbdătoare, printr-o voință neîntreruptă și printr-o luptă constantă. Fără grabă, respectând legile firii, fără să-și schimbe direcția sau drumul…
Ah, tu, om nerăbdător! Doar tu ești cel care nu ai răbdare. Doar tu ești cel care nu respecți ordinea dintre lucruri! Doar tu nu ai răbdare să urci treaptă cu treaptă și vrei să sari direct mai multe trepte! Doar tu ești cel care, ignorând cauzele, aștepți rezultate! Tu ești cel care visează castele de sticlă în visuri deșarte, apoi se prăbușește sub iluziile și speranțele înșelătoare! Tu ești cel care vorbește fără să gândească, se căiește de cele spuse, dar nu învață din propriile regrete și nu se îndreaptă! Dacă ai ști cât ești de lipsit de farmec și cât de nefast în starea aceasta…! O, de ai învăța din evenimentele din jurul tău – fiecare cuvântător și predicator în felul lui – să respecți ordinea lucrurilor, să acorzi cauzei și efectului importanța cuvenită și să exiști nu prin vis, ci prin credință, hotărâre și voință…!
Tu ești atât cât poți răbda, iar în fața lui Dumnezeu valorezi cât răbdarea ta. Calitățile pe care Legea Sa le consideră frumoase și virtuoase pot fi trăite pe deplin doar prin răbdare și perseverență. Iar în fața celor urâte, cele pe care El le respinge, poți rezista doar prin puterea și tăria ta. Și, în cele din urmă, în fața celor care vin asupra ta pe neașteptate și fără voia ta, a rămâne neschimbat, devotat realității:
„Fie că vine suferință din mânia Ta, fie fidelitate din frumusețea Ta;
Amândouă sunt plăcute sufletului — și bunătatea, și pedeapsa Ta sunt binecuvântate!”
— ești cu atât mai vrednic, cu cât ești mai curajos și mai împăcat cu voia Sa…
A trăi fără întrerupere toate lucrurile care înalță;
A fi necontenit vigilent și rezistent în fața celor care coboară;
Și, în cele din urmă, a suporta fără să cazi toate necazurile care vin pe neașteptate și în forme neașteptate — da, aceasta este răbdarea, cea mai amară prin suferință, dar cea mai pură dintre băuturi prin roade!
Să-ți întinzi aripile și să nu pleci…
Să te topești precum o lumânare și să nu te miști din loc…
Unde ești, hotărâre? Unde ești, voință? Unde ești, bărbăție și vitejie? Faptul că ne tot schimbăm direcția și drumul ne-a rătăcit. Faptul că ne îndrăgostim de altceva în fiecare zi ne-a ruinat. Și faptul că alergăm mereu de la un altar la altul ne-a făcut fără orientare, fără qibla…
Un prieten al lui Dumnezeu a spus: „Am fost călăuzit de o pisică.” O pisică ce a așteptat, cu ochii larg deschiși, fără să clipească, întreaga noapte în fața unei găuri, așteptându-și prada… Dar tu, omule! Cât ai așteptat, fără să-ți schimbi atitudinea, cu ochii ațintiți spre mihrabul tău veșnic? Câte dăți ți s-a ruinat munca, s-a pierdut slujirea ta, și totuși ai reluat totul fără să te superi, fără să te plângi? Și de câte ori ai fost izgonit de la porți, exilat din loc în loc, dar ai revenit și ți-ai pus capul din nou la picioarele Celui Iubit? Sau poate ai crezut că vei intra în Paradis fără să ți se întâmple ceea ce li s-a întâmplat celor dinaintea ta? Dar lor le-au venit greutăți atât de copleșitoare, dureri atât de adânci, și au fost atât de zdruncinați, încât Profetul (pacea fie asupra lui) și cei credincioși de lângă el au spus: „Oare când va veni ajutorul lui Allah?” Să știi că ajutorul Lui este aproape… Pentru cei care rabdă și își păstrează slujirea; pentru cei care luptă cu dinții și cu unghiile împotriva păcatelor; pentru cei care, deși planurile le-au fost stricate de o mie de ori, nu și-au pierdut speranța și hotărârea.
Da, pentru cei care spun:
„Pe drumul Celui Iubit, noi cădem jertfă vieții însăși;
Am intrat pe calea iubirii – altceva nu mai vrem.”
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul III, nr. 34, noiembrie 1981
