Ca națiune, trăirea unei noi „ba’sü ba’de’l-mevt” (reînviere după moarte), insuflarea vieții în trupurile noastre și a sângelui în venele noastre, depinde de câteva zeci de eroi… oameni care au atins lumina adevărului dincolo de orizontul științei, și-au pus dorințele trupești în limitele necesității; eroi care simt în permanență în sufletul lor chemarea către Dumnezeu, printr-o armonie spirituală aparte, și care, prin entuziasmul și suspinele lor fără cuvinte, exprimă doar pe El, respiră doar cu El.
Acești eroi, pregătiți încă de la început pentru sclavia adevărului, nu vor deveni niciodată sclavii și servitorii dorințelor disparate ale societății; vor simți mereu povara robiei față de Dumnezeu și, în orice moment, vor trăi cu gândul veșniciei; își vor continua viața sub ploaia inspirațiilor divine, fiecare inspirație nouă deschizând uși către noi revelații, ajungând de la unu la mii și gustând în fiecare clipă, în diferite stări de autoanulare, plăcerea și deliciile veșniciei.
Viețile acestor eroi vor fi în permanență reînnoite în jurul credinței, cunoașterii spirituale, iubirii, pasiunii și spiritualității; gândurile lor vor zbura cu aripi largi în orizonturi care separă efemerul de etern. Sprijinul lor este știința, credința, iar suportul lor este Puterea Infinită, mergând pe calea parcursă de oamenii drepți ai lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Încrezându-se în puterea invincibilă a religiei și în ajutorul surprizelor divine, vor merge pe acest drum până la sfârșit. Astfel, o altă perioadă de negare și ignoranță va sfârși în abisul propriei artificialități.
În niciun moment al istoriei, omenirea nu a trăit fără cunoaștere și credință, la fel cum civilizațiile nu au existat fără temple și Divinitate. De-a lungul timpului, omenirea și-a întunecat propriul orizont, prăbușindu-se în abisurile ignoranței și necredinței, dar de fiecare dată, cu o conștientizare mai profundă a legăturii conștiinței cu Dumnezeu, s-a ridicat într-o direcție mai coerentă, mai semnificativă și mai hotărâtă. Astfel, existența civilizațiilor în numele templelor și al Divinității și a omenirii în numele cunoașterii și credinței a fost întotdeauna temporară și așa va fi și de acum înainte… până la sfârșitul lumii și sfărâmarea lumilor, ideea de templu și Divinitate nu va putea fi scoasă din inimile omenirii, iar omul nu va putea fi despărțit complet de Dumnezeu. Deoarece, în esență, conștiințele sunt deschise către Dumnezeu, întunecarea ocazională a orizonturilor va fi, la fel ca în fenomenele de eclipsă, trecătoare, iar întunericul va fi urmat de lumini și apusurile de noi răsărituri… până când timpul și toate cele dinăuntrul său vor fi aduse pe orbita stabilită de Dumnezeu, conform planurilor și deciziilor Sale irevocabile.
Generațiile de azi, pretutindeni, își caută propriul sine, lumea din interiorul conștiinței și paradisurile pierdute cândva. Această orientare, oricât de mică ar fi, este suficientă pentru ca omul să-și găsească eroul și să ajungă pe calea Adevărului. Cu siguranță, acum conștiințele și-au găsit orbita naturală, iar Dumnezeu este simțit prin tot ce intră în ființa noastră prin auz, văz și simțuri.
Mai mult, ateismul, care a folosit lucrurile ca mijloace pentru plăceri și fantezii, despărțindu-le de spirit și sens, începe să cadă sub propria-i incoerență și chiar să se dezintegreze… iar sufletele care își caută adevărul se află acum în procesul de redescoperire a propriului sine; treptat, atracțiile noastre către lucruri neînsemnate se vor slăbi… iar cu referință la acel sentiment de vulnerabilitate și slăbiciune interioară, cu recunoașterea punctului de sprijin și de ajutor din adâncurile conștiințelor noastre, acul busolei firii umane va indica către lucruri extraordinare… și astfel, voințele noastre se vor îndrepta către dorințele și intențiile Infinitului, eliberându-se de limitele lor.
În acest proces, credința și determinarea, cele mai mari dinamici spirituale ale fiecărei reușite, le vor oferi tuturor puterea spirituală interioară, iar această putere a sufletului le va înflăcăra speranța și voința, zdrobindu-le pesimismul și inconsistențele, conducându-i pe punți spre a deveni ei înșiși și către Dumnezeu.
Da, calea cea mai sigură, mai directă și mai rapidă de a ajunge la adevăr este calea credinței însoțite de știință și înțelepciune. Spiritul a obținut marile sale victorii prin această cale. În lipsa unei credințe hrănite de înțelepciune, locul adevărului și al dreptății este ocupat de forța brută. Și într-o astfel de atmosferă, este inevitabil să se întâlnească mereu tirania puterii. Într-un asemenea mediu, armele sunt folosite frecvent, banul vorbește întotdeauna, iar viclenia își face auzită vocea, în timp ce ipocrizia devine cel mai râvnit bun; în acest climat, a ajunge la esența existenței și a contempla dincolo de ea este imposibil.
Adevărul nostru, în schimb, este în strânsă legătură cu spiritul infinitului. Pentru a simți această legătură și pentru a asculta promisiunile sale, este nevoie de mari sacrificii la nivel de națiune; fără a renunța la fericirea individuală, la oportunitățile lumești, la funcții, chiar la dorințele spirituale, această legătură nu poate fi atinsă. Dacă se realizează această conexiune, lumea de mâine va fi una luminată, în care dreptatea va fi apreciată, iar puterea și interesul vor fi considerate rușinoase.
Ne considerăm pe noi înșine pe acest drum de ani de zile pentru a ajunge într-o astfel de lume luminată… mergem înainte, fără a căuta semnele zorilor, fără a ne preocupa de secretele matematicii, dar sub călăuzirea constantelor divine, evaluând fiecare aspect pe care busola sufletului ni-l arată ca fiind adevărat, încercând să ne stabilim propria direcție și să mergem precum acei eroi care și-au pus viața în joc pentru modul lor sacru de viață, îndreptându-ne spre punctul de întâlnire cu voința divină și promisiunile Sale.
Fiecare dintre noi ar trebui să se angajeze serios într-o responsabilitate individuală, spunând „Este treaba mea; dacă nu o fac, probabil nimeni altcineva nu o va face”, și să se îndrepte spre primele rânduri ca un purtător de steag, fără a intra în competiție, fără gelozie, oferindu-le celor din dreapta și din stânga lor spațiul necesar pentru a merge. Mulți dintre noi, conștient sau nu, am realizat lucruri care ne-au slăbit inimile și ne-au otrăvit sufletele. În această perioadă întunecată, ca națiune, majoritatea dintre noi nu am reușit să ne trezim și să aprindem lumina adevărului din propria esență, și nu am reușit să accesăm dinamica spirituală vitală, precum apa, aerul, forța de creștere a reînvierii noastre. Acum, măcar de dragul supravie
țuirii, în loc să căutăm suporturi exterioare, asemenea unor plante agățătoare, putem să ne sprijinim pe propriile forțe, reînviind toate conexiunile cu tărâmurile divine și sprijinindu-ne pe El.
Ajungerea la un orizont în care contemplăm, ascultăm, acționăm și evaluăm cu sufletul nostru este posibilă doar prin revizuirea și reînnoirea acestei potențiale forțe și conexiuni. În cuvintele lui Niyazi: „Tu nu ar trebui să cauți niciodată spiritul și esența care te-au adus la existență în afară; pleacă-ți capul, ascultă-ți conștiința și folosește-ți esența ca pe o lentilă, pornind călătoria ta în existență chiar din sine…”
*Yeni Ümit, Iulie-Septembrie 1997, Vol. 5, Nr. 37*
