Întrebare: Care ar trebui să fie atitudinea potrivită față de cei care ne invidiază și nu pot suporta să vadă că avem succes?
Răspuns: În primul rând, trebuie să știm că a nu fi în stare să accepți meritele altora constituie o maladie spirituală gravă. Exemplul atitudinii lui Satan față de Adam și rătăcirea sa ulterioară reprezintă cel mai frapant exemplu în acest sens. Analizând cuvintele lui Satan în diferite versete ale Coranului, observăm că el este o creatură care Îl cunoaște pe Dumnezeu. Dar, în ciuda acestui lucru, a refuzat să se închine în fața lui Adam din simplul motiv că era invidios și nu putea suporta faptul că Dumnezeu îl onora pe Adam. Atunci când menționează neascultarea lui Satan față de porunca Divină, Coranul folosește cuvântul „aba” (a refuzat), care denotă un refuz stăruitor. Cu alte cuvinte, el a respins cu îndârjire să se închine în fața lui Adam. Cum era plin de ranchiună și ură, acest lucru îl împiedica să vadă binele și să gândească pozitiv. Dacă ar fi fost ușor să depășească gelozia și incapacitatea de a accepta meritele altora, probabil că sfârșitul lui Satana nu ar fi fost atât de demn de milă. Poate că, văzând relația pe care Adam o avea cu Creatorul Cel Atotputernic și respectul pe care îngerii i-l purtau, Satana și-ar fi revenit în fire. Cu toate acestea, biata victimă a invidiei a căzut cu capul înainte și încă o mai face. Se povestește într-o parabolă că Satana l-a întrebat odată pe Dumnezeu Cel Atotputernic: „Tu ierți atât de mulți oameni, oare nu ar trebui să se sfârșească și pedeapsa și suferința mea?” Dumnezeu Cel Atotputernic i-a amintit de prima încercare pe care a picat-o: „Du-te și închină-te în fața mormântului lui Adam. Atunci te voi ierta”. Cu toate acestea, Satana a fost stăpânit în întregime de gelozie și de incapacitatea sa de a mai suporta încă o dată meritele lui Adam, încât a continuat cu refuzul și negarea. Invidia are un potențial atât de compact de a face rău, încât Satana s-a aruncat cu capul înainte în necredință.
De la invidie la fratricid
Pe de altă parte, Dumnezeu Cel Atotputernic relatează parabola celor doi fii ai lui Adam în capitolul Al-Ma’ida (5:27-31), pentru a arăta cum gelozia și incapacitatea de a accepta meritele altora pot distruge o persoană. Deși numele celor doi fii nu sunt specificate în Coran și în Tradiția nobilului Profet, scripturile mai timpurii îi descriu drept Cain și Abel.[1] Ei s-au născut într-o familie binecuvântată cu revelații Divine, care a fost, de asemenea, un nucleu pentru ultimul Profet. Unul dintre acești doi fii, al cărui tată a fost menționat drept „Slujitorul pur al lui Dumnezeu”[2], a fost un nefericit care nu a putut suporta meritele fratelui său și s-a înfuriat atât de tare încât l-a ucis în cele din urmă.
Analizând istoria, întâlnim multe exemple de acest fel. Lecția pe care trebuie să o desprindem de aici este că invidia a dus la căderea multor oameni. Ranchiuna și gelozia i-au împins pe unii oameni chiar să se împotrivească Mândriei Omenirii, care nu ar fi rănit pe nimeni câtuși de puțin. La un moment dat, Abu Jahl a mărturisit acest adevăr folosind următoarele cuvinte: „Tot ceea ce el ne transmite este adevărat. El nu minte; noi nu am fost niciodată martori la așa ceva. Cu toate acestea, membrii tribului său (Banu Abdul Muttalib) au spus deja: „Noi avem onorabilele îndatoriri de a oferi apa din Zamzam pelerinilor, de a păstra în grijă cheile de la Ka’ba și de a oferi mâncare pelerinilor”. Dacă ei spun acum, „Profetul a venit dintre noi”, eu nu pot suporta asta!”[3] Până în ziua în care și-a găsit sfârșitul în bătălia de la Badr[4], acel nefericit și-a petrecut întreaga viață în dușmănie față de Trimisul lui Dumnezeu, iar apoi a luat calea pierzaniei veșnice, prins în mrejele dușmăniei sale aprinse. Poate că i s-ar fi putut acorda iertarea Divină dacă ar fi spus chiar și cu câteva minute înainte să moară: „Până în această clipă, am încercat întotdeauna să distrug ceea ce ai construit tu. Dar acum, îți cer iertare”, iar apoi să accepte credința. Cu toate acestea, el a fost orbit de ranchiună, aroganță și invidie chiar și în timpul agoniei sale. Să reflectăm; incapacitatea sa de a tolera valoarea celorlalți a fost precum un ghețar nefast care nu s-a topit nici măcar în atmosfera deosebită a Trimisului lui Dumnezeu.
Nici chiar o scară către Paradis
Există oameni care s-ar putea împotrivi categoric actelor de binefacere pentru simplul motiv că nu au luat parte personal la demararea, planificarea și realizarea acestor inițiative, indiferent cât de importante, benefice și frumoase ar putea fi ele. De exemplu, în ultimii ani, în Turcia au fost organizate olimpiade lingvistice la care au participat elevi din toate colțurile lumii. Organizarea a fost întreprinsă de profesori devotați, tutori altruiști și oameni filantropi din Anatolia; este rodul eforturilor unite ale atâtor suflete care se sacrifică. Scopul acestui proiect nu este doar predarea limbii, ci și împărtășirea unor valori semnificative. Sunt prezentate valorile unei moșteniri spirituale adânc înrădăcinate pentru ca ceilalți să le vadă, fără a exista intenții misionare sau de a impune ceva concurenților sau membrilor publicului. Fiecare limbă poartă cu ea cultura și universul gândirii pe care se bazează. Poporul turc nu a reușit să se organizeze cu un asemenea succes, nici măcar în perioadele sale cele mai prospere. Acum, într-o perioadă de criză economică, sufletele filantropice din Anatolia se confruntă cu diverse dificultăți, trimit ajutoare în diferite zone și întreprind un serviciu foarte important prin harul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, încă puteți vedea că o parte din cetățenii aceleiași țări își exprimă neliniștea, comentând că acest concept este exagerat. Într-un alt caz, un jurnalist face o acuzație și califică toate aceste servicii altruiste drept un simplu show. Deși activitățile educaționale sunt desfășurate cu atâta suferință și trudă, există oameni care nu le pot accepta și încearcă să le discrediteze în diferite moduri. Unii chiar merg cu gelozia până în punctul în care își doresc să distrugă toate aceste acte de bunătate. Uneori, acest sentiment îi împinge să facă acuzații și plângeri nefondate la autoritățile din diferite țări, cu intenția de a înlătura respectivele activități. Chiar și termenul „gelozie” este prea inofensiv pentru un asemenea grad de aversiune și ranchiună. Iar cuvântul „invidie” ar putea cere să fie exclus dintr-un glosar în domeniu; un astfel de spirit distructiv nu poate proveni decât din animozitatea față de credință. Acești oameni nu își arată adevărata față și ar fi prea deplasat să îi etichetăm drept ipocriți. Dar sufletele lor sunt cuprinse de sentimente atât de malițioase încât, chiar dacă le oferi o scară spre Paradis, ei vor face totul pentru a distruge acea scară binecuvântată.
Acceptarea neputinței de a accepta
În concluzie, trebuie să luăm în considerare faptul că astfel de atitudini negative vor exista la tot pasul. Nu numai cei care sunt ostili credinței, ci chiar și cei care se presupune că împărtășesc aceleași sentimente, gânduri și învățături cu voluntarii, își vor arăta din când în când invidia și incapacitatea de a accepta realizările. Cel mai potrivit răspuns din partea noastră este să acceptăm aceste realizări ca un rezultat al naturii umane și să îi îmbrățișăm pe toți în ciuda acestui factor. Credincioșii ideali sunt descriși în Coran (Al Imran 3:134) ca fiind cei care își stăpânesc mereu mânia (chiar și atunci când sunt provocați și sunt capabili să riposteze) și le iartă oamenilor greșelile. În consecință, ar trebui să vă înăbușiți furia, să îi iertați pe oameni și, chiar dacă întâmpinați vreun necaz, ar trebui să lăsați acest necaz deoparte, evitând să răspundeți în același mod. Dacă o mașină se ciocnește de alta care staționează, pagubele vor fi înjumătățite. Cu toate acestea, atunci când două vehicule se ciocnesc unul de altul cu viteză, ambele se vor transforma într-o grămadă de metal. În același mod, puteți înjumătăți pagubele dacă nu răspundeți la rău cu rău; pentru a dizolva răul, trebuie să condamnați invidia și lipsa de toleranță a celor care vi se împotrivesc.
Pe de altă parte, din dorința de a depăși astfel de probleme, trebuie să îi sprijiniți pe cei din jurul vostru, arătându-le modalitățile prin care își pot aprofunda credința, subliniind importanța sincerității (ikhlas) și a frăției și aducându-i constant pe calea dreaptă prin grupuri dedicate dialogului contemplativ. Astfel, trebuie să luptați pentru a-i ajuta să își anihileze (în sens sufist) sufletul carnal și aroganța, iar apoi să prindă aripi în viața lor spirituală spre orizonturile Baqa Billah (Subzistența cu Dumnezeu).[5] Dialogurile noastre contemplative trebuie să ne cerceteze relația cu Dumnezeu, să analizeze dacă ne situăm acolo unde ar trebui și dacă suntem în armonie cu învățăturile coranice în ceea ce privește universul gândirii noastre. Trebuie să ne reaprindem „dialogul contemplativ cu privire la Cel Iubit”, pentru a ne revigora și a ne revitaliza. Aspecte precum înființarea de școli sau universități în diferite țări sunt prea simple în comparație cu această noțiune. Atunci când privim lucrurile din această perspectivă, este mai ușor să ne observăm neajunsurile. Întrucât nu ne străduim în mod constant să ne angajăm în dialogul contemplativ cu privire la Cel Preaiubit, nu aducem mereu în discuție subiectul despre Dumnezeu și Trimisul Său, pacea și binecuvântările fie asupra sa, și nu încercăm în permanență să îi îndrumăm pe ceilalți către o credință temeinică, nu izbutim să astupăm gura monstrului care este incapabil să accepte meritele altora. Dat fiind că nu reușim să facem acest lucru, monstrul îi împinge pe musulmani să vorbească într-un mod nepotrivit și îi îmboldește la comportamente nepotrivite.
[1] Vechiul Testament, Geneza, 4
[2] Abu’sh-Shayhk, Al-Azama, 5/1596; As-Sa’labi, Al-Kashf wa’l-Bayan, 6/51
[3] Ibn Ishaq, As-Sirah, 4/191; Ibn Abi Shayba, Al-Musannaf, 7/255–256
[4] Ibn Hisham, As-Siratu’n-Nabawiyya, 3/183; İbn Kathir, Al-Bidaya wa’n-Nihaya, 3/287–289
[5] Baqa billah este abordat într-un capitol întreg în al doilea volum al lucrării lui Gülen Culmile de smarald ale inimii.
