Caracteristicile intenției desăvârșite

Caracteristicile intenției desăvârșite

Întrebare: Ce înseamnă „intenție desăvârșită”? Care sunt caracteristicile unei intenții, despre care se afirmă că este mai presus decât faptele cuiva?

Răspuns: Specialiștii atât în jurisprudența islamică, cât și în disciplina Hadith au definit intenția ca fiind „ceea ce inima dorește cu adevărat.”[1] Cât despre ceea ce se înțelege prin intenție desăvârșită, ca fiind adevărata voință a inimii, aceasta poate fi definită drept o persoană care se îndreaptă doar înspre Dumnezeu, Cel Absolut căruia trebuie să i se închine și Cel Dorit cu adevărat, și care caută aprobarea Sa în toate faptele sale. După cum se știe, cea mai cunoscută afirmație a nobilului Profet despre intenție este cea pe care Imam Bukhari a inclus-o în opera sa clasică:

„Acțiunile sunt judecate în funcție de intenții, iar omul va primi o răsplată în funcție de intenție. Astfel, cel care a emigrat pentru Dumnezeu și Mesagerul Său, emigrarea sa va fi pentru Dumnezeu și Mesagerul Său; iar cel care a emigrat pentru beneficii lumești sau pentru a se căsători cu o femeie, emigrarea sa va fi pentru ceea ce a emigrat.”[2]

Conform acestui hadith, dacă cineva păzește Rugăciunile pentru a înșela oamenii încercând să pară pios, nu va primi nicio răsplată în Viața de Apoi pentru astfel de fapte; întrucât inima sa nu era îndreptată spre Dumnezeu, ci spre aprecierea din partea oamenilor. De fapt, o astfel de atitudine este caracteristica ipocriților. Aceștia nu cred în abluțiuni, în respectarea rugăciunilor, în îndrumarea altora și în slujirea oamenilor lor și a întregii omeniri cu o atitudine altruistă. Afirmând că acțiunile sunt judecate în funcție de intenții, hadith-ul ne dă de înțeles că acțiunile care nu au ca scop buna plăcere a lui Dumnezeu nu au nicio valoare.

Diferite grade de intenție

Pe de altă parte, trebuie să admitem că nu toată lumea se află la același nivel. Puritatea intenției unei persoane este direct proporțională cu orizonturile sale de cunoaștere a lui Dumnezeu. Intenția lor va varia în funcție de cât de puternică este credința lor, de cât de absorbiți sunt în cunoașterea lui Dumnezeu și de cât de mult înflorește în inimile lor conștiința omniprezenței lui Dumnezeu. Din acest motiv, cei cu orizonturi largi în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu trebuie să țintească mai sus prin intențiile lor, care pot fi văzute ca punctul de plecare al închinării. Cel care are o intenție temeinică, pe care o putem numi basmala închinării, poate practica acte de închinare – precum Rugăciunile, postul și Zakah (dania rituală obligatorie) – cu atenția și conștiinciozitatea cuvenite.

În concepția școlii hanafite, pronunțarea intenției era considerată ca fiind de preferat.[3] Pe de altă parte, chiar dacă nu este renumit ca jurist, marele călăuzitor Imam Rabbani s-a opus pronunțării intenției.[4] În consecință, din moment ce intenția este ceea ce inima dorește cu adevărat, inima trebuie să devină indiferentă față de orice alte lucruri în afară de Dumnezeu și să se concentreze pe deplin asupra Lui. Pronunțarea intenției prin glas nu trebuie să preocupe mintea, iar o astfel de preocupare suplimentară ar putea îngreuna concentrarea deplină. Prin urmare, acest mare imam a avut o analiză foarte profundă și amplă cu privire la intenția de Rugăciune. În ce mă privește, chiar dacă rostesc intenția cu glasul, prefer acest punct de vedere al Imamului Rabbani, întrucât exprimarea vocală a intenției ar putea fi uneori înșelătoare. Credincioșii se pot declara mulțumiți că au rostit cuvintele, dar nu reușesc să se îndrepte spre Dumnezeu Cel Atotputernic cu toate facultățile lor exterioare și interioare. Este posibil ca ei să nu atingă o concentrare deplină a inimii. Este posibil ca glasul inimii lor să nu fi însoțit glasul ieșit din gură. Cu toate acestea, cuvintele rostite nu sunt fundamentul intenției; ele au un rost doar în măsura în care sunt vocea inimii. Pe de altă parte, a-i considera pe toți răspunzători de un astfel de nivel de intenție înseamnă a ne aștepta ca toată lumea să fie la aceleași orizonturi ale inimii și spiritului, ceea ce nu este o așteptare realistă. Din acest motiv, cel mai bine este să credem că actele de închinare, precum dania Zakah, postul și pelerinajul Hajj, ale celor care se întorc la Dumnezeu cu intenție sinceră vor fi acceptate. Totodată, o astfel de abordare reprezintă o dovadă a faptului că Providența Divină îl va ajuta pe închinător, a principiului simplității în religie și a unei păreri pozitive despre oameni. Nu trebuie să uităm că a avea o părere pozitivă despre ceilalți este una dintre ramurile închinării.[5]

Legătura dintre intenția pură și fapte

Trebuie să explicăm ce înțelegem prin „ceea ce inima dorește cu adevărat”, expresie pe care am folosit-o atunci când am definit intenția. „Ceea ce inima dorește cu adevărat” nu se referă la ceva care trece prin mintea sau inima unei persoane. Dimpotrivă, înseamnă a fi hotărât în privința propriei intenții și a depune eforturi serioase pentru a pune în practică această intenție. Cu alte cuvinte, așa cum a ne îndrepta către Dumnezeu reprezintă latura teoretică a intenției, încercarea de a face acest lucru reprezintă latura practică. În acest scop, trebuie să fim hotărâți să punem în practică intenția prin dobândirea unei astfel de capacități de concentrare. Cu alte cuvinte, deși intenția constituie un element care trebuie luat în considerare în cadrul poruncilor religioase, concretizarea ei depinde de practicile religioase ale unui individ. Seriozitatea intenției se relevă în faptul că teoria și practica merg mână în mână. Acest lucru nu se limitează doar la actele principale de închinare, cum ar fi postul și Rugăciunile, ci este valabil pentru toate actele de bunătate. Valoarea practică a intenției poate fi înțeleasă din următoarea afirmație a lui Bediüzzaman: „Intenția de a fi smerit distruge smerenia, intenția de a fi mare provoacă dispreț…”[6]. A coborî capul până la pământ în semn de smerenie este o virtute importantă în etica morală islamică, însă gândul „Hai să par un pic smerit” o suprimă; întrucât este un semn persoana respectivă aleargă după dorințele și fanteziile sale. Se poate dovedi că intenția vorbitorului nu este de a fi smerit, ci de a fi apreciat, aplaudat și recunoscut de ceilalți. În mod similar, încercarea de a părea măreț provoacă dispreț în rândul celorlalți, exact opusul scopului vizat. Sau, de exemplu, asumarea unei atitudini mândre față de o persoană mândră nu este un indiciu al caracterului mândru, dat fiind că există o intenție diferită. În concluzie, o intenție își găsește valoarea în practică, motivul real este scos la iveală prin dimensiunea sa practică.

Răsplata pe măsura intenției

Așa cum Mesagerul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a declarat odată, pentru a sublinia importanța intenției, intenția unui om este mai presus decât fapta sa.[7] Într-o altă ocazie, el a afirmat că o persoană care intenționează să facă ceva rău, dar apoi renunță, și o persoană care intenționează să facă un lucru bun, dar nu găsește prilejul de a-l face vor primi o răsplată.[8] În consecință, dacă cineva care intenționează să facă un lucru rău și este hotărât să îl facă, renunță la acel act de dragul lui Dumnezeu, acest lucru va fi consemnat drept faptă bună. La fel, cel care nu găsește prilejul de a face o faptă bună, dar a intenționat să o facă, va fi recompensat pentru această intenție.

De pildă, voluntarii pleacă în cele patru colțuri ale lumii de dragul omenirii pentru a-și împărtăși valorile și moștenirea spirituală și acționează cu sinceritate. Devotamentul lor atinge un asemenea nivel încât, atunci când se gândesc la asta, ochii li se umplu de lacrimi și plâng din toată inima. Totodată, se folosesc de orice ocazie pentru a-și susține idealurile sublime. Cu toate acestea, ei nu își pot concretiza intențiile din cauza condițiilor potrivnice. Așadar, vestea bună a nobilului Profet este valabilă pentru credincioșii aflați în această situație; intenția lor este mai valoroasă decât fapta lor și vor primi răsplata ca și cum ar fi concretizat acea faptă, conform intenției lor.

Intenția este deosebit de importantă în ceea ce privește fericirea veșnică a unei persoane. Cu toate acestea, intenția care contribuie la salvarea unei persoane este cea care servește drept motiv pentru faptele bune. Cu alte cuvinte, intenția desăvârșită constituie o componentă complementară pentru faptele bune și acest lucru o face să se asemene cu o cheie misterioasă care deschide porțile către infinit în această viață lumească limitată. Pentru a lămuri acest lucru cu un exemplu, dacă oamenii respectă pe cât de mult pot poruncile divine privind închinarea, cum ar fi Rugăciunile și postul, aceste acte nu vor reprezenta nici măcar a zecea parte din ceea ce se datorează binecuvântărilor care vor fi acordate de Dumnezeu Cel Atotputernic în Paradis; nici măcar atunci când aceste fapte sunt înmulțite cu douăzeci sau cu o sută, deoarece Paradisul este un loc împodobit cu binecuvântări care depășesc imaginația umană.[9] Bediüzzaman a mai afirmat că mii de ani de viață fericită în această lume nu se pot compara cu o oră de viață în Paradis.[10] Binecuvântările Paradisului relatate în Coran și în cuvintele confirmate ale nobilului Profet, pacea și binecuvântările fie asupra sa, ne dau de gândit; ele ne deschid o perspectivă asupra problemei.[11] Altfel, binecuvântările din Paradis depășesc cu mult concepția și imaginația umană. Prin urmare, nu este cu putință să devenim îndreptățiți și să merităm un astfel de Paradis prin actele noastre de închinare. Dar să presupunem că încercați să nu comiteți păcate și să respectați poruncile Divine – să păziți Rugăciunile, să spuneți adevărul, să urmați calea dreaptă, să dați Zakah, să mergeți la Hajj și vă străduiți să urmați învățăturile Divine – de-a lungul acestei vieți lumești limitate. Toate acestea se dovedesc a fi insuficiente în raport cu valoarea Paradisului. Însă, datorită atitudinii și intenției voastre, practic declarați: „O, Doamne, Stăpânului I se cuvine stăpânirea, la fel cum slujirea i se cuvine unui rob. Ca un biet rob, asta este ceea ce pot face”. Astfel, în schimbul unei intenții atât de mărețe, Dumnezeu Cel Atotputernic va spune: „Acest slujitor al Meu a trăit timp de șaizeci de ani și și-a petrecut viața în ascultare de Mine. Dacă ar trăi un milion de ani, el și-ar petrece viața în același mod. Așadar, îl socotesc ca și cum Mi s-ar fi închinat într-atât”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Cel Atotputernic va înlocui intenția unei persoane cu faptele practice și va considera intenția acesteia ca fiind mai valoroasă decât faptele sale.

Respectarea intenției sincere inițiale

Există încă un motiv pentru care intenția este mai valoroasă decât fapta: o persoană poate fi sinceră cu privire la intenția sa inițială. Cu toate acestea, atunci când fapta este pusă în practică, alte considerente, cum ar fi etalarea în fața celorlalți și mândria cucernică, pot compromite sinceritatea. În ceea ce privește intenția, aceasta nu se confruntă cu un asemenea grad de risc. Din moment ce aceasta reprezintă voința din inimă, ceilalți nu o pot vedea. De exemplu, un om poate spune: „Accept cu bucurie ca Dumnezeu să îmi ia viața de o mie de ori, măcar de știu că numele binecuvântat al Trimisului lui Dumnezeu este onorat în aceste ținuturi”. Nici măcar cei mai apropiați prieteni nu pot cunoaște exact sentimentul și entuziasmul din inima acestui om. Să vezi cum, fără El, întreaga lume este în beznă, să crezi că El va aduce lumina, să suferi din cauza acestei preocupări, să te simți rușinat pentru că nu I-ai fost credincios și să trăiești cu conștiința frământată din cauza acestei îngrijorări – astfel de sentimente și gânduri îmbrăcate în sinceritate în inima cuiva au o mare valoare în ochii lui Dumnezeu, pentru că nu pot fi compromise de preocupările fățarnice de a epata în fața celorlalți. În acest sens, se poate spune că, întrucât aceste sentimente și gânduri lăuntrice nu sunt expuse efectului distructiv al considerațiilor negative, Dumnezeu Cel Atotputernic le acceptă ca și cum ar fi fapte săvârșite, le socotește drept compensație pentru lacunele pe care faptele cuiva nu reușesc să le umple și în schimbul lor, îi acordă persoanei respective fericirea veșnică.

Oamenii își pot șterge greșelile și păcatele dacă se căiesc și se pocăiesc. Cu toate acestea, chiar dacă păcatele sunt șterse, vor exista anumite lacune în istoricul faptelor. Capitalul misterios care umple aceste goluri este reprezentat de intențiile sincere ale unei persoane, de direcția sa înspre cer și de intențiile și voința sa legate de punerea în practică. Sperăm ca Dumnezeu Cel Atotputernic să le accepte ca și cum ar fi fapte reale și să umple cu ele golurile din registrul faptelor și, astfel, să nu-și lase robul de rușine în ziua judecății. În această privință, marii învățători au atribuit o mare importanță intenției.

Una dintre cele mai clare invitații la Harul Divin

Întrucât intenția reprezintă o invitație la ajutorul Divin în vederea concretizării intenției, atunci nu ar trebui să ne abținem vreodată de la a o formula. În fața unui volum mare de lucru, omul ar trebui să formuleze o intenție și să înceapă să lucreze, să facă atât cât poate, ceea ce reprezintă o invitație de mare importanță în scopul de a Îi cere lui Dumnezeu Cel Atotputernic să asigure îndeplinirea sarcinii, în loc să aștepte în zadar, fără speranță. Prin urmare, nu este corect ca o persoană să neglijeze această sarcină măruntă de care este responsabilă prin prisma cauzelor aparente. Oamenii ar trebui să țintească idealuri mărețe și să își mențină standardele ridicate, cel puțin în ceea ce privește intenția lor. Pe lângă asta, atunci când nu pot realiza tot ceea ce și-au propus, nu ar trebui să cadă pradă dezamăgirii, ar trebui să fie respectuoși față de modul în care funcționează Justiția Divină și, după ce au făcut ceea ce era menit să facă, ar trebui să aștepte momentul potrivit pentru a face ceea ce a rămas nefăcut.

Intenții care depășesc mijloacele disponibile

Cei care nu reușesc să facă ceea ce și-au propus să facă din cauza unor motive întemeiate care le depășesc puterile vor fi tratați în conformitate cu intențiile lor. De exemplu, Coranul îi laudă pe cei care s-au simțit triști pentru că nu au putut găsi mijloacele necesare pentru a contribui la Campania Tabuk: „ …s-au întors cu ochii plini de lacrimi, de mâhnire că ei nu găsesc ce să dea.” (at-Tawba 9:92). Așa cum cei care au donat pentru campanie au fost lăudați pentru fapta lor, cei care nu au putut au fost apreciați pentru puritatea intenției lor, profunzimea inimii lor și imensitatea sentimentelor lor. Referindu-se la cei care nu s-au putut alătura armatei din motive întemeiate, care nu au putut găsi un cal sau care aveau rude de care trebuiau să îngrijească, nobilul Mesager al lui Dumnezeu a declarat: „Sunt câțiva oameni în Medina care sunt cu voi (din pricina intenției lor) oriunde veți mărșălui și orice vale veți traversa…”[12] și a dat vestea bună că și ei vor avea parte de răsplata divină la fel ca ceilalți. Cu alte cuvinte, nobilul Profet a vrut să spună că, dacă ar avea aceleași mijloace și condiții pe care le au ceilalți, și ei s-ar alătura lor, ar depune practic aceleași eforturi și, prin urmare, ar primi aceeași răsplată. La un moment dat, Mândria Omenirii chiar a păstrat o parte din câștigul de război pentru Uthman ibn Affan, care nu s-a putut alătura Bătăliei de la Badr dintr-un anumit motiv, iar acest distins Companion a fost, de asemenea, socotit printre sufletele binecuvântate care au participat la Bătălia de la Badr.[13]

După cum se poate observa, cei care nu își pot concretiza intenția dintr-un motiv întemeiat sunt exonerați, conform Coranului și Sunnei, și sunt socotiți ca și cum și-ar fi concretizat intenția. Chiar și în vremurile noastre, există diverse persoane care slujesc în diferite domenii ale vieții cu entuziasm. Ele sunt pline de entuziasm atunci când este vorba de îndeplinirea datoriei care le revine. Astfel, acești oameni, prin harul lui Dumnezeu, vor fi răsplătiți precum cei care s-au luptat pentru o cauză sfântă. Intenția, hotărârea, eforturile și fermitatea lor îi vor întâmpina pe lumea cealaltă sub forma unei surprize atât de plăcute încât cei mai mulți dintre semenii lor nu se vor putea abține să nu îi invidieze pentru binecuvântările pe care Dumnezeu Cel Atotputernic le va acorda. Din acest motiv, întotdeauna trebuie să prețuim intențiile și idealurile înalte. Nu trebuie să uităm niciodată că o persoană care țintește și se străduiește pentru binele întregii sale națiuni reprezintă o națiune; mai mult decât atât, o persoană care țintește și se străduiește pentru binele întregii omeniri este asemenea unei omeniri uriașe.[14]

[1] Al-Gazali, Al-Wasit, 2/519

[2] Sahih al-Bukhari, Bad’ul-Wahy, 1; İman, 41; İtq, 6; Manaqibu’l-Ansar, 45; Ayman, 23; Hiyal, 1; Sahih Muslim, İmara, 155

[3] Al-Marghinani, Al-Hidaya, 1/45; İbn Abidin, Hashiya, 1/108

[4] Imam Rabbani, Al-Maktubat, 1/160 (Scrisoarea 186)

[5] Sahih Muslim, Jannah, 82; Sunan Abu Dawud, Janaiz, 12; Sunan ibn Majah, Zuhd, 14

[6] Nursi, Al-Mathnawi Al-Nuri, p. 279

[7] At-Tabarani, Al-Mu’jamu’l-Kabir, 6/185–186; Al-Bayhaqi, As-Sunanu’s-Sughra, 2

[8] Sahih al-Bukhari, Riqaa, 31; Tawhid, 35; Sahih Muslim, İman, 203, 206, 207, 259

[9] Sahih al-Bukhari, Badu’l-Khalq, 8; Tafsir as-Surah (32), 1; Tawhid, 35; Sahih Muslim, Iman, 312; Jannah, 2–5

[10] Nursi, The Letters, p. 245

[11] Al-Baqara 2:25; Al Imran 3:198; al-Kahf 18:31

[12] Sahih al-Bukhari, Maghazi, 81; Sahih Muslim, İmara, 159