Întrebare: Care sunt mesajele care pot fi desprinse din versetul (tradus astfel): „Allah v-a ajutat să biruiți în numeroase locuri. Și în ziua de la Hunayn, când ați fost mândri de numărul vostru mare, însă el nu v-a fost de folos întru nimic. Și îngust vi s-a părut vouă pământul, măcar că el era întins. Apoi ați întors spatele, fugind.” (at-Tawba 9:25).
Răspuns: După cucerirea Meccăi, triburile Thaqif și Hawazin s-au aliat cu alte triburi și s-au pregătit să îi atace pe musulmani. Pe lângă faptul că a fost un remarcabil conducător de stat, Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a fost un comandant fără egal. La primirea veștii, el a luat imediat măsuri pentru a lansa un atac anticipativ. Astfel, el a încercat să câștige fără prea multă vărsare de sânge și fără a permite apariția multor motive de ranchiună. De fapt, foarte mulți oameni din acele triburi au devenit musulmani ulterior. De fapt, nobilul Profet a recurs la aceeași practică și strategie în timpul procesului care a început cu Tratatul de la Hudaybiya și a dus la cucerirea Meccăi. Imaginați-vă că Mesagerul lui Dumnezeu, o persoană care este prețuită mai presus de ceruri, a acceptat articolele tratatului, deși acestea impuneau cerințe aparent dezavantajoase pentru musulmani, de dragul de a câștiga inimile acelor oameni.[1] În cele din urmă, chiar locuitorii din Mecca au încălcat tratatul. După aceasta, Mândria Omenirii a adunat o armată și și-a așezat tabăra lângă Mecca. În acest timp, el ar fi putut spune cu ușurință „Dreptatea e a celor puternici” și ar fi putut ataca. Însă, acel suflet nobil nu a făcut niciodată și nici nu ar fi făcut așa ceva, pentru că, dacă ar fi intrat în Mecca prin vărsare de sânge, ar fi rănit mândria oamenilor și, eventual, ar fi dat naștere unor îndelungate sentimente de amărăciune.
Hunayn: un test dur
Revenind la subiectul nostru principal, 2.000 de noi musulmani din Mecca au fost adăugați la cei 10.000 de Companioni care au cucerit Mecca și o armată de 12.000 a mărșăluit spre Hunayn. Prin urmare, armata era compusă în mare parte din soldați tineri care erau euforici în urma cuceririi Meccăi și din oameni care abia îmbrățișaseră islamul. În aceste condiții se prea poate să fi apărut un astfel de gând: „Nimeni nu poate sta în fața acestei armate. La fel cum am cucerit Mecca prin harul lui Dumnezeu, îi vom învinge și pe Thaqif și Hawazin”.
Ajunși în acest punct, permiteți-mi să menționez că întotdeauna am manifestat un spirit de respect față de Companioni, considerându-i suflete pure și îmi aleg cu grijă cuvintele atunci când vorbesc despre ei, astfel încât am grijă să nu folosesc nici cea mai vagă formă de îndoială când este vorba despre Companioni. Cu toate acestea, în acest episod, este posibil ca unii dintre Companionii binecuvântați să nu fi atins starea de desăvârșire pe care Dumnezeu Cel Atotputernic o aștepta de la ei și care corespundea poziției lor distinse. În consecință, este posibil ca ei să fi primit un avertisment Divin, astfel încât să se ridice la înălțimea statutului lor. Totuși, aceasta este o chestiune între Dumnezeu Cel Atotputernic și ei. A face remarci nepotrivite cu privire la problema în cauză dă dovadă de impertinență și abatere.
Acum, ținând cont de acest punct de vedere și de acest criteriu, să ne aplecăm asupra stării de spirit a Companionilor pe drumul lor spre Hunayn. În primul rând, ei alcătuiau cea mai mare armată de până atunci. În plus, câștigaseră atât de multe bătălii împotriva unor forțe mai mari decât ale lor, prin harul și cu voia lui Dumnezeu. În ciuda condițiilor nefavorabile cu care s-au confruntat, au ieșit întotdeauna victorioși. Acum mărșăluiau împotriva inamicului în frunte cu Mândria Omenirii călare pe cămilă și erau foarte încrezători; fie ca sufletele noastre să fie jertfite pentru ei și fie ca Dumnezeu să ne facă statornici pe calea lor dreaptă. Descriind starea lor, Coranul ne amintește mai întâi cum au primit ajutorul Divin: „Allah v-a ajutat să biruiți în numeroase locuri…”, făcând aluzie la evenimente precum bătăliile de la Badr și Uhud și cucerirea Meccăi. Dumnezeu Cel Atotputernic face prima referire la Hunayn afirmând că au primit ajutor Divin și în acea zi. Mai târziu, El descrie starea lor de spirit din acel moment, dar trebuie să reamintim că greșelile lor trebuie adresate ținând cont de faptul că „Faptele bune și drepte ale celor virtuoși vor fi considerate vicii pentru cei care sunt cel mai aproape de Dumnezeu Cel Atotputernic.”[2] De exemplu, la fel cum voi puteți fi trași la răspundere pentru un gând negativ care v-a trecut prin minte, și ei ar putea fi responsabili pentru un astfel de lucru care doar le-a trecut prin imaginație. Dumnezeu Cel Atotputernic afirmă: „Și îngust vi s-a părut vouă pământul, măcar că el era întins”. Aceeași expresie este folosită într-un alt verset în cazul lui Ka’b ibn Malik și al prietenilor săi.[3] De fapt, există o expresie care înseamnă „a te simți sufocat”, care se întâmplă atunci când un loc nu este îndeajuns de încăpător precum te așteptai. Așadar, starea de tulburare temporară trăită de Companioni la Hunayn este descrisă ca și cum pământul ar fi fost prea îngust pentru ei, iar acest lucru este subliniat de faptul că au ajuns în punctul de a se retrage. În ciuda tuturor acestor lucruri, Dumnezeu Cel Atotputernic a trimis darul Său sakina (pace interioară și alinare) asupra lor, așa cum este menționat în versetul următor: „Apoi, Allah a pogorât liniștea Sa asupra Trimisului Său și asupra dreptcredincioșilor…” (at-Tawba 9:26). Auzind aceasta, ei au simțit o pocăință sinceră, s-au redresat și au învins datorită harului și îngăduinței lui Dumnezeu.
Pierderea stăpânirii de sine care însoțește gloria
Să reflectăm asupra învățăturii care poate fi desprinsă din acest eveniment istoric, așa cum a fost formulată în întrebarea inițială. La fel cum Companionii binecuvântați ai nobilului Profet au avut în spate providența și sprijinul Divin, musulmanii de astăzi pot primi și ei diferite favoruri și binecuvântări Divine. Ceea ce contează cu adevărat este ca în astfel de momente să ne păstrăm curăția sufletească, recunoscându-L pe El ca fiind singurul care face ca lucrurile să se întâmple cu adevărat. Chiar și în fața celor mai mari realizări care par să depindă de liberul nostru arbitru și de eforturile noastre, trebuie să înlăturăm vălul cauzalității și să-L vedem pe Făcător și să spunem: „Totul pornește de la Tine”.
Dintr-o perspectivă lumească, succesul și realizările pot fi văzute ca lucruri bune pe care să le lăudăm, dar astfel de lucruri nu trebuie niciodată să îl facă pe un credincios să se piardă cu firea sau să își uite poziția de slujitor al lui Dumnezeu. Indiferent cât de mari sunt realizările pe care le avem, trebuie să ne privim întotdeauna ca pe niște robi credincioși care stau la ușa Lui. De fapt, dacă reușim să ne percepem astfel, nu vom mai fi slujitorii altor lucruri. Asta înseamnă, în același timp, eliberarea din diferite sisteme de manipulare și abuz. Cei care nu devin robi ai lui Dumnezeu Cel Atotputernic, devin robi ai diferitelor lucruri – unii ai poftei, ai unui stil de viață boem, ai beneficiilor lumești și ai faimei, în timp ce alții devin robi ai puterii și săvârșesc diferite forme de opresiune crezând că astfel ar putea îndrepta totul. Îi puteți cataloga pe toți acești oameni drept prizonieri. Pot spune chiar că, dacă juri că sunt captivi, nu vei face o afirmație falsă, pentru că, unii dintre ei sunt prinși în două, cinci sau chiar zece lanțuri. Cei lipsiți de înțelepciune ar putea atribui lucrurile bune anumitor persoane și grupuri de pe scenă și le-ar putea lăuda. Cei care au defecte de caracter și o slăbiciune pentru faimă și laude ar putea deveni aroganți și insolenți în fața acestor aplauze. Ei ar putea avea pretenții asupra a ceea ce nu le aparține. În realitate, a emite astfel de pretenții, uitând că realizările lor sunt binecuvântări acordate de Dumnezeu Cel Atotputernic, reprezintă o decădere. De exemplu, dacă un predicator vede că publicul este profund mișcat și îl ascultă cu lacrimi în ochi, va strica tot ce a făcut dacă se mândrește și consideră că este o consecință a puterii sale oratorice; în realitate, inimile oamenilor sunt în mâna puterii lui Dumnezeu. A primi abilități oratorice este atât o binecuvântare, cât și un test. A pretinde astfel de lucruri este o formă de uzurpare. Să nu uităm că dragostea și dorința de faimă reprezintă un pericol atât de mare încât o persoană cu un astfel de defect de caracter poate emite pretenții asupra a ceea ce îi aparține lui Dumnezeu, nobilului Profet și Coranului în momentul în care este lăudată mereu. Fie ca Dumnezeu să ne ocrotească de un astfel de necaz!
În concluzie, dacă doriți să vă reconstruiți statuia sufletului, trebuie să știți că acest lucru nu poate fi obținut nici prin oportunități lumești, nici prin diferite forme de putere. După cum a spus poetul Mehmed Akif, „Trebuie să te bizui întotdeauna pe Dumnezeu, să muncești cu sârguință și să te supui înțelepciunii”. Cu această perspectivă, dacă încercați să apărați întotdeauna adevărul luând ca temei raționamentul coranic și fără a vă angaja în polemici, Dumnezeu va da posibilitatea să vedeți și să vorbiți corect; în cele din urmă, El face ca imposibilul să devină posibil pentru voi și vă asigură succesul pe calea pe care mergeți.
[1] Sahih al-Bukhari, Shurut, 15; Sahih Muslim, Jihad, 90–92
[2] Al-Khatib al-Baghdadi, Tarikh Baghdad, 4/276; İbn Asakir, Tarikh Dimashq, 5/137
[3] At-Tawba 9:118
