Cel mai mare ajutor oferit de un credincios unui semen de-al său: Rugăciunea

Întrebare: A devenit o obișnuință ca oamenii să spună: „Rugați-vă pentru mine”. Această cerere este adesea făcută cu indiferență. Doriți să ne împărtășiți părerile dumneavoastră despre cum ar trebui să răspundem cererilor de rugăciune?

Răspuns: Rugăciunea este foarte importantă, atât în ceea ce privește modul în care noi, slujitorii, relaționăm cu Creatorul nostru, cât și în ceea ce privește modul în care El ne tratează pe noi, slujitorii Săi. Mai presus de toate, rugăciunea este un indicator al conștiinței propriei dependențe și relații cu Dumnezeu. Închinarea prin rugăciune este un indiciu al faptului că o persoană este conștientă că intră în contact cu cea mai înaltă autoritate. Modul în care Dumnezeu Cel Atotputernic îi tratează pe cei care stabilesc o astfel de relație cu El va fi diferit. Prin acceptarea unui efort atât de mare din partea slujitorului, Dumnezeu îi tratează pe oameni cu bunăvoință, așa cum i se cuvine măreției Sale.

O închinare tainică și curată

Pe de altă parte, dua (suplicația) este denumirea pentru invocarea lui Dumnezeu fără a depinde de cauze. În acest sens, este o formă tainică și pură de închinare. Alte forme de închinare se explică prin intermediul cauzelor, chiar dacă acestea sunt spirituale. De exemplu, respectarea Rugăciunilor zilnice și efectuarea abluțiunilor au anumite caracteristici care sunt neplăcute pentru sufletul carnal. În egală măsură, postul sau participarea la Hajj implică asumarea anumitor greutăți. Prin urmare, aceste suferințe i-ar putea face pe credincioși să creadă că Îi cer lui Dumnezeu ceva în schimbul a ceea ce au făcut. Totuși, ridicarea mâinilor în rugăciune și întoarcerea către Dumnezeu din toată inima, având conștiința propriei neputințe și sărăcii (cu excepția cazului în care există un ajutor Divin necontenit) este un act atât de tainic de slujire față de Dumnezeu, încât reprezintă de fapt o formă foarte sinceră de rugăciune. În această privință, dua ocupă un loc special printre alte forme de închinare. Atunci când analizăm viața Mândriei Omenirii din acest punct de vedere, observăm că el și-a petrecut întreaga viață sub forma rugăciunii și I se ruga lui Dumnezeu Cel Atotputernic zi și noapte. Înainte să meargă la culcare[1], după ce se trezea[2], în timp ce galopa[3], când participa la o campanie militară[4], când întâlnea oameni[5] și când trecea prin necazuri[6] … el se ruga neîncetat și își țesea fiecare clipă din viață cu rugăciune. Când ne aplecăm asupra declarațiilor sale binecuvântate despre rugăciune, constatăm că acestea sunt atât de bine punctate și sunt un exemplu despre cum să ne deschidem către Dumnezeu Cel Atotputernic. Întrucât nobilul Profet, care era un simbol al stăpânirii de sine, îl cunoștea cel mai bine pe Dumnezeu, el era cel care știa, de asemenea, care este cea mai bună cale de a cere de la El. Excelența cuvintelor sale, pe care și le alegea cu grijă, până în cele mai mici nuanțe, este incontestabilă. Având în vedere că este foarte important să ne adresăm lui Dumnezeu folosind cuvinte adecvate, putem face acest lucru prin intermediul afirmațiilor binecuvântate ale nobilului Profet. Din acest motiv, chiar dacă cineva spune de o mie de ori la rugăciune:

(frază în arabă – vezi originalul)

„Dumnezeul meu, Îți cer toate lucrurile bune pe care Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, le-a cerut de la Tine; și caut adăpost în Tine de orice rău din fața căruia și el a căutat adăpost în Tine!” (pentru că Trimisul lui Dumnezeu nu a cerut niciodată nimic care să nu intre în sfera bunei plăceri a lui Dumnezeu).[7]

Cererea pentru Rugăciune adresată de Nobilul Profet Companionilor săi

Subiectul privind cererea de rugăciune este, de asemenea, foarte important pentru credincioșii sinceri. Prințul celor două lumi le-a cerut multora dintre Companionii săi să se roage pentru el. De exemplu, atunci când a fost bolnav, i-a cerut soției sale, Aisha, să se roage pentru el.[8] Înainte ca Trimisul lui Dumnezeu să treacă la cele veșnice, el a fost practic obligat să treacă prin suferințele pe care urmașii săi le vor îndura, astfel încât nivelul său spiritual să sporească, adevărul al-Maqam al-Mahmud (Stația demnă de laudă) să fie conștientizat, sfera sa de mijlocire să se extindă, iar el să fie pregătit să primească mijloacele și autoritatea de a-i sprijini pe toți urmașii săi. După cum se subliniază, de altfel, într-un hadis, Profeții sunt cei care suferă cel mai mult.[9] De aceea, cunună Profeților a suferit în ghearele infernale ale bolii, mai ales în ultimele sale zile. Atât de mult încât, pentru a alina durerea puternică, își înfășura strâns capul.[10] Pentru a-l ajuta să treacă peste această suferință, mama credincioșilor, Aisha, l-a ținut de mână și s-a rugat pentru el. Însă, în ultimele sale clipe, când ea a vrut să îl țină din nou de mână, el și-a retras mâna și a mărturisit că își dorește să fie în cea mai măreață companie, cea a Dumnezeului Cel Atotputernic.[11] El a înțeles că Dumnezeu dorește să îl ducă pe Trimisul Său pe tărâmul de dincolo și s-a rugat astfel.

Într-un alt caz, când Umar ibn al-Khattab i-a cerut permisiunea pentru Umrah, el i-a dat aprobarea și a adăugat: „Fratele meu, nu ne uita în rugăciunile tale.”[12]

În ciuda faptului că a dus o viață aflându-se sub protecție Divină, într-o independență absolută, fără să ceară nimic de la nimeni altcineva, și că Dumnezeu Cel Atotputernic i-a ascultat toate rugăciunile, el tot i-a cerut lui Umar și altor Companioni să se roage pentru el; acest lucru indică faptul că este vorba despre o chestiune foarte importantă care nu poate fi tratată cu superficialitate.

Rugăciunea primită cel mai repede

Într-un hadis referitor la acest subiect, Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a afirmat „Rugăciunea care este cel mai repede primită este cea pe care o face o persoană pentru un semen în absență”.[13]

Atunci când Bediüzzaman descrie condițiile în care o rugăciune este primită în „The Twenty-Third Letter (A douăzeci și treia scrisoare)”, el face referire și la acest lucru și subliniază că există speranța ca rugăciunile făcute în absență să fie acceptate.[14] În plus, în multe pasaje din lucrările sale, el a menționat că „Voi (cei care studiază Risale-i Nur) sunteți incluși în rugăciunile mele de dimineață și de seară. Vă rog să mă includeți și pe mine în rugăciunile voastre. În această lume, cel mai mare ajutor pe care un credincios îl poate oferi unui alt semen este să se roage pentru el.”[15] El a continuat astfel: „… în ceea ce-l privește pe Said, fratele tău în credință, este alături de tine prin mijlocirea rugăciunii la porțile lui Dumnezeu dimineața și seara…”[16] și „… îți cer să te rogi pentru mine, tu și mama ta, pe care o consider a doua mea mamă. Dat fiind că te menționez în rugăciunile mele, roagă-te și tu pentru ca rugăciunile să îmi fie primite, te rog”[17]. În cele din urmă, el a spus: «… Îi menționez în rugăciunile mele, să se roage și ei pentru mine…»[18]. Prin astfel de afirmații, el a arătat că acest subiect nu ar trebui tratat cu superficialitate.

Aș dori să detaliez un aspect care a fost subliniat în întrebare: Pe măsură ce spiritul și înțelesul acestei chestiuni se răspândesc din ce în ce mai mult, oamenii pot folosi expresii precum: „Fratele meu, roagă-te și pentru noi”, într-o manieră lipsită de seriozitate. Din acest motiv, cei care cer să ne rugăm trebuie să fie foarte sinceri. Nu trebuie să fie nepăsători, ci serioși. Atunci când rugăm pe cineva să se roage pentru noi, trebuie să ne gândim în permanență: „Cu voia lui Dumnezeu, se roagă pentru mine și, cu voia lui Dumnezeu, rugăciunile îi vor fi ascultate” și să credem că Dumnezeu va asculta rugăciunile făcute cu sinceritate în absență. Din acest punct de vedere, ar fi bine ca mintea noastră să fie stăpânită de următorul gând: „Dacă nu ar fi rugăciunile dreptcredincioșilor, care constituie o invitație pentru providența Divină și manifestarea ajutorului cuvenit, consider că mă aflu în fața unui mare pericol. Doamne ferește, mi-e teamă să ajung în rătăcire”. Pornind de la astfel de gânduri, putem formula o rugăminte spunând: „Fratele meu, dacă nu va fi o povară pentru tine, te rog, în numele lui Dumnezeu, în timp ce te rogi pentru toți semenii tăi credincioși, dacă îți amintești, pomenește-mă și pe mine în rugăciunile tale”. O persoană care îi cere cuiva să se roage pentru ea trebuie să fie conștientă de propria neputință, sărăcie și slăbiciune și să trateze rugăciunea din partea altei persoane drept un excelent instrument pentru a obține ajutorul Divin.

Rugăciunea și credincioșia

Atunci când o persoană cere cuiva să se roage pentru ea având în minte aceste aspecte, cel căruia i se cere să se roage nu ar trebui să ignore, ci ar trebui să se roage ca răspuns credincios. În cazul unei astfel de cereri, se poate trezi în timpul nopții, să facă unele rugăciuni – Tahajjud, Salatu’l-Hajah (Rugăciunea în nevoie) sau altele – și apoi să își ridice mâinile spre Dumnezeu și să se roage pentru cine dorește, iar apoi să acorde cel puțin câteva minute persoanei care i-a cerut să fie pomenită în rugăciune. A rezerva astfel de momente prețioase pentru un alt prieten în loc să te rogi pentru tine însuți – cerând o dată în loc de cinci ori să fii dus în Paradis – reprezintă o formă relevantă de credincioșie. De fapt, asta înseamnă: „Dumnezeul meu, aici mă deschid către Tine și caut adăpost în credincioșia Ta pentru un frate credincios”. Nu trebuie să uităm că nimeni nu poate fi la fel de credincios ca Dumnezeu Cel Atotputernic.

În același mod, să ne imaginăm că îi aduc unui om o listă cu o sută de nume și îi spun: „Acestea sunt numele sufletelor devotate care călătoresc în cele patru colțuri ale lumii pentru a sluji omenirea, care se descurcă cu un trai modest și ne demonstrează că nu ne înșelăm atunci când îi apreciem pozitiv. Vă cerem să vă rugați pentru ei, astfel încât acolo unde merg, să stea drepți, slujirea lor să fie rodnică și să nu întâmpine niciun obstacol”. Obligat față de oamenii care au o astfel de părere pozitivă despre el, omul trebuie să-și întindă mâinile fructificând orele neprețuite ale nopții, când Dumnezeu Cel Atotputernic Își pogoară mila și harul pe cerurile lumii și întreabă dacă I se roagă cineva pentru ca El să le primească rugăciunile.[19] Apoi trebuie să se roage pentru numele de pe listă, indiferent dacă numele îi sunt cunoscute sau nu.

Rugăciuni conștiente

În timp ce face toate acestea, este important ca cel care se roagă să rostească fiecare cuvânt conștient. Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a afirmat că Dumnezeu Cel Atotputernic nu primește rugăciunile cuiva care nu este conștient de ceea ce spune.[20] De aceea, fiecare cuvânt rostit în timpul rugăciunii trebuie să vină din adâncul inimii. Apropo, permiteți-mi să atrag atenția asupra posibilității existenței unui pericol pentru persoana îndemnată să se roage. Dacă cineva trăiește într-un cerc de oameni care se străduiesc să slujească omenirea de dragul lui Dumnezeu, ceilalți pot cere ca acel om să se roage pentru ei, doar datorită sentimentelor pozitive pe care le nutresc față de el. Este firesc ca ei să prețuiască astfel de idei și nu ar trebui niciodată luate în derâdere; subestimarea unei astfel de credincioșii va constitui o formă de lipsă de respect față de Dumnezeu prin subestimarea bunei Sale plăceri. În orice caz, dacă acel om a dus o viață dreaptă timp de vreo cincizeci de ani, este firesc ca semenii săi să aibă o părere bună despre el. Nu-mi pasă dacă persoana respectivă respectă îndeaproape idealurile comune și dacă și-a îndeplinit temeinic responsabilitățile. Făcând abstracție de toate acestea, analizez persoana respectivă din punct de vedere al credincioșiei sale de a aștepta la o anumită poartă și o consider foarte relevantă. De exemplu, verticalitatea lui Bediüzzaman de-a lungul întregii sale vieți poate fi mai importantă decât recitarea unor volume de rugăciuni. Prin urmare, putem cere unei astfel de persoane să se roage. Cu toate acestea, persoana respectivă ar trebui să își conștientizeze poziția de slujitor al lui Dumnezeu și să își cunoască limitele; ea ar trebui să spună cu smerenie: „Dumnezeul meu, ei mă văd cu ochi buni și îmi cer să mă rog pentru ei. Te rog să le dovedești că nu se înșeală. Mi-e rușine să fiu nepăsător față de cererea lor și să o refuz…” După această umilă cugetare, el ar trebui să ceară ceea ce dorește. Dacă rugăciunile sunt primite, atunci nu trebuie să uite că Dumnezeu este Cel care conferă rezultatul bun, iar acest lucru trebuie atribuit opiniilor pozitive ale celor care cer rugăciuni și faptului că ei s-au îndreptat sincer către Dumnezeu. Adoptarea unui astfel de punct de vedere îl ferește atât de rătăcirile în gândire prin atribuirea puterii reale altor cauze în afară de Dumnezeu, cât și de a cădea în aroganță prin faptul că se vede pe sine ca o persoană binecuvântată.

Cu toții trebuie să fim cu băgare de seamă în această privință. Dacă Dumnezeu Cel Atotputernic acordă cuiva vindecarea prin mâna unei persoane, această vindecare trebuie totuși să I se atribuie din toate punctele de vedere. De exemplu, vă puteți pune mâna peste cea a unui pacient și puteți spune: „O, Doamne! Te rog să socotești că și mâna iubitului Tău Mesager este peste cea a acestui pacient și fă ca această persoană să fie vindecată de această boală. Știu că un astfel de rezultat nu poate fi influențat de mâna mea, dar având în vedere că au venit aici cu o convingere sinceră și pozitivă, nu respinge această persoană și acordă-i vindecarea prin harul Tău.” Ar trebui să recunoaștem puterea reală care acționează și să facem abstracție în totalitate de noi înșine.

Trebuie să subliniem faptul că în Islam nu este loc pentru deschiderea unui locaș pentru rugăciune și alte scopuri mistice, precum vrăjile, pentru cei care frecventează acel loc. Există anumite principii cu privire la locul și modul în care trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, dar transformarea acestei rugăciuni într-o ceremonie de vizitare a anumitor persoane ne expune riscului de a ne pierde credința în ceea ce privește atribuirea unei importanțe reale acelor persoane în detrimentul lui Dumnezeu. Credincioșii trebuie să acționeze întotdeauna cu discernământ, să se considere oameni obișnuiți, să se roage ca niște oameni obișnuiți și să-și petreacă întreaga viață având o astfel de conștiință și înțelegere.

[1] Sahih Muslim, Dhikr, 60; Ahmad ibn Hanbal, Al-Musnad, 2/79

[2] Sahih al-Bukhari, Da’awat, 7, 8, 16; Tawhid, 13; Sahih Muslim, Dhikr, 59

[3] Sahih Muslim, Hajj, 425; Sunan at-Tirmidhi, Da’awat, 46; Sunan Abu Dawud, Jihad, 72

[4] Sunan at-Tirmidhi, Da’awat, 41; Ahmad ibn Hanbal, Al-Musnad, 5/83

[5] An-Nawawi, Al-Azkar, 180

[6] Sunan Abu Dawud, Witr, 26; Sunan ibn Majah, Dua, 17; Ahmad ibn Hanbal, Al-Mus- nad, 6/369

[7] Sunan at-Tirmidhi, Da’awat, 88

[8] Sahih al-Bukhari, Fazailu’l-Qur’an, 14; Sahih Muslim, Salam, 51

[9] Sahih al-Bukhari, Marda, 3; Sunan at-Tirmidhi, Zuhd, 57; Sunan ibn Majah, Fitan, 23

[10] Sahih al-Bukhari, Jumu’a, 29; Manaqibu’l-Ansar, 11; At-Tabarani, Al-Mu’jamu’l-Ka- bir, 11/263; Al-Bayhaqi, As-Sunanu’l-Kubra, 6/371

[11] Sahih al-Bukhari, Fazailu Ashabi’n-Nabi, 5; Maghazi, 83–84, Da’awat, 29; Riqaq, 41; Sahih Muslim, Salam, 46; Fazailu’s-Sahaba, 85

[12] Sunan Abu Dawud, Witr, 23; Ahmad ibn Hanbal, Al-Musnad, 1/29, 2/59