Întrebare: Ați putea explica principiile fundamentale care trebuie respectate pentru a beneficia din plin de sfaturile spirituale, atât în ceea ce privește persoana care vorbește, cât și pe cea care ascultă?
Răspuns: Nasihah (sfat) înseamnă a trăi cu gândul de a face bine celorlalți. Maniera de a face bine și relația dintre cel care vorbește și cel care ascultă pot fi diferite în funcție de persoane sau societate. Unii încearcă să facă bine celorlalți prin consiliere, scriind cărți, pregătind broșuri și prin alte modalități pe care poziția și resursele lor le permit, făcând astfel apel la spiritul lor. Consilierea spirituală se dovedește a fi o necesitate foarte importantă pentru toată lumea, indiferent de drumul lor în viață. Coranul atrage atenția asupra acestui aspect important prin porunca: „Și îndeamnă, căci îndemnarea le este spre folos dreptcredincioșilor!” (adh-Dhariyat 51:55). Acțiunea de aducere aminte și de avertizare menționată în verset are diferite trepte ale înțelesului care se referă la credință (iman), islam și ihsan,[1] aprofundarea credinței și invitarea cuiva să înțeleagă islamul ca întreg. De remarcat este flexiunea cuvântului original în arabă (dhakkara), deoarece indică importanța și continuitatea aducerii aminte. Această formă (taf’il) desemnează abundența în cantitate. În consecință, versetul poruncește reamintirea și acordarea de sfaturi fără încetare. Cu alte cuvinte, nu renunțați să mai dați sfaturi spunând: „Am spus ceea ce trebuia spus deja de două sau trei ori, dar oamenii continuă să trăiască în nepăsare îndărătnică”; în schimb, continuați să reamintiți, transformând acest lucru într-o responsabilitate continuă, pentru că în mod sigur va fi în folosul credincioșilor.
Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a subliniat acest adevăr prin cuvintele sale pline de înțelepciune, afirmând că religia este o povață sinceră și un sfat bun.[2] A da sfaturi este un element esențial al practicării religiei la nivel individual și societal. Dacă această datorie nu este îndeplinită, atunci, mai devreme sau mai târziu, religia este condamnată la pieire. De fapt, viața binecuvântată a Trimisului lui Dumnezeu s-a bazat pe sfaturi. El obișnuia să stea la moscheea sa din Medina în anumite momente ale zilei, iar Companionii formau un cerc în jurul său. Unii puneau întrebări despre închinare, alții despre afirmațiile pe care nu le puteau înțelege, iar alții întrebau despre semnificația anumitor versete din Coran. El nu a refuzat niciodată să răspundă la întrebări. De-a lungul întregii sale vieți, nu s-a retras decât o singură dată într-un colț, departe de soțiile sale; nu există niciun alt caz de acest fel raportat în timpul misiunii sale.[3] El era prezent printre Companionii săi, le explica versete din Coran, le răspundea la întrebări și le rezolva problemele. Iată cum au fost făcute majoritatea relatărilor orale cuprinse în sursele hadis. În ceea ce privește comportamentul său exemplar, consemnat în sursele hadis ca „af’al an-Nabawi” sau „faptele nobilului Profet”, acesta reprezenta aspectul practic al tradiției sale. În plus, tăcerea în fața practicilor la care a asistat a fost interpretată drept „aprobare”, ceea ce a constituit un alt aspect al Sunnei sale. Cu alte cuvinte, tăcerea pe care o afișa servea drept criteriu cu privire la atitudinile și comportamentele care erau acceptate în cadrul religiei. În conformitate cu aceasta, Companionii decideau dacă într-adevăr un anumit lucru era acceptat. Iată cele trei moduri prin care el transmitea constant ceea ce trebuia predat și învățat.
Discursul în funcție de nevoile ascultătorilor
Dacă atât cei care vorbesc, cât și cei care ascultă sunt sinceri, un format cu întrebări și răspunsuri poate face ca un discurs religios să fie mai folositor. În caz contrar, un orator care nu ia în considerare sentimentele și nevoile ascultătorilor poate crede că ține discursuri excelente, dar subiectele pe care le prezintă nu le vor aduce niciun beneficiu pe termen lung. Din acest motiv, așa cum un profesor care urmează o programă școlară împarte subiectele pe săptămâni și luni diferite și le predă treptat, într-un mod care să se plieze pe nivelul elevilor, un formator religios trebuie să comunice ceea ce va spune în cadrul unui plan gradual care să se plieze pe capacitatea și cunoștințele audienței sale; acest lucru îi va ajuta să asimileze și să aprofundeze subiectele dezbătute. Cu toate acestea, doar cei care au o viziune de ansamblu asupra problemei pot prezenta astfel subiectele. În ceea ce privește subiectele care vor fi spuse de cei care încearcă să recupereze în ultimul moment, acestea nu vor putea forma un întreg armonios și, prin urmare, nu vor avea efectul benefic scontat pentru ascultători.
În acest context, trebuie identificate foarte clar nevoile societății. De exemplu, dacă rugăciunile zilnice nu sunt respectate așa cum ar trebui, programul trebuie să aibă în centrul său adevărul și esența rugăciunilor. Dacă Mesagerul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, nu este cunoscut pe deplin într-un mod care să ilustreze adevărata sa valoare, atunci el ar trebui prezentat sub toate aspectele sale pentru a insufla în suflete dragostea sinceră pentru el. Totodată, ar fi înțelept să le oferim ascultătorilor posibilitatea de a pune întrebările pe care le au în minte și de a facilita astfel o înțelegere mai profundă. Astfel, prin întrebările pe care ascultătorii le vor adresa, oratorul va fi ajutat să expună mai bine problema, la fel cum rând pe rând, scoți găleți cu apă dintr-o fântână cu apă bună. Cunoștințele sclipitoare pe care ascultătorii le primesc din partea oratorului sunt definitorii pentru a ști dacă o discuție este stimulantă sau nu.
Renunțarea la sine
Pe de altă parte, oratorul trebuie să fie sincer, iar ascultătorii trebuie să fie dispuși să profite de ceea ce se spune, astfel încât sfatul să poată fi util. Întrucât religia este un sistem Divin stabilit de Dumnezeu, ea trebuie categoric să fie comunicată având conștiința unei relații dinamice cu El. În plus, formatorii trebuie să abordeze subiectul prin renunțarea totală de sine, devenind practic unul dintre personajele descrise. În timp ce povestesc despre un erou precum Hamza sau Anas ibn Nadr, ei trebuie practic să se transforme în acea persoană și să se lase pe sine în voia discursului. Puteți asemăna acest lucru cu modul în care Sufiții se îndreaptă în totalitate către, sau se anihilează (fana) într-un anumit ideal, și să vă raportați la aceasta ca fiind „anihilați” în discuția religioasă. Dacă îndrumătorul istorisește atât de profund încât se contopește cu subiectul, plânsul, zâmbetul sau vorbirea sa depind emoțional de desfășurarea acestuia. Dobândirea unei astfel de stări depinde de credința sinceră a unei persoane în ceea ce povestește. Cât despre cei care ascultă, ei ar trebui să fie capabili să pătrundă în subiect împreună cu povestitorul. De exemplu, dacă este descris un câmp de luptă sau o înălțare către tărâmuri spirituale, publicul trebuie să fie alături de povestitor, în măsura în care imaginația și viziunea îi permit.
Orice prejudecată este o barieră
Este crucial ca ascultătorii să nu aibă opinii negative despre îndrumător. Ei trebuie să fie pregătiți să primească ceea ce li se spune. Pentru ca mesajele rostite să ajungă nu numai la urechile, ci și la inimile lor și să fie asimilate cu succes prin diferite mecanisme de analiză, ascultătorii trebuie să fie lipsiți de prejudecăți. În plus, pentru ca o persoană să beneficieze pe deplin de o discuție, ea trebuie, de asemenea, să nu nutrească sentimente precum gelozia și lăcomia; nu trebuie să trădeze o atitudine egocentrică și trebuie să evite să își etaleze cunoștințele despre subiectele relatate. Chiar dacă unele dintre punctele prezentate nu par a fi în totalitate convenabile, ascultătorul ar trebui să spună: „Putem discuta și rezolva acest detaliu după sesiune” și să asculte cu atenție, păstrându-și mintea și inima constant receptive la mesaj.
Dacă vreunul dintre aspectele pe care le-am menționat comportă un defect, în mod inevitabil va exista o întrerupere a comunicării între povestitor și ascultător. În timp ce ascultăm, dacă ne amestecăm propriile resentimente, prejudecăți, egoism, aroganță sau cunoștințe îngâmfate, atunci importanța pe care încercăm să o acordăm propriei persoane devine o barieră în calea învățării de la cealaltă persoană. Chiar dacă indivizii aflați într-o astfel de stare de spirit i-ar asculta pe marii maeștri precum imamul al-Ghazali, imamul Rabbani sau Bediüzzaman și chiar dacă ar avea onoarea de a-l asculta pe însuși binecuvântatul Profet, ei tot nu ar putea beneficia de pe urma discuțiilor. De fapt, atât de mulți oameni precum Abu Lahab și Abu Jahl l-au ascultat fără însă a se bucura de vreun beneficiu. Și astăzi, mulți dintre semenii lor ascultă Coranul și Sunna sau aud discuțiile unor adevărați lideri, dar nu au nimic de câștigat de pe urma lor.
Permiteți-mi să închei spunând că, la fel cum performanța sau autoritatea sunt componente ale procesului de testare, cunoașterea este, de asemenea, un mijloc de testare, iar majoritatea oamenilor pierd. Gândul „eu știu deja” devine un astfel de obstacol care îi împiedică pe oameni să beneficieze de un învățător religios. Ar putea fi, de asemenea, un factor prin care persoana respectivă să se înstrăineze complet de învățătura Divinității. Dumnezeu Cel Atotputernic trage un semnal de alarmă în această privință: „Când îl atinge pe om o nenorocire, atunci Ne cheamă el. Apoi, după ce-i dăruim îndurare din partea Noastră, zice el: „Mi se cuvine pentru știința mea”. Dar aceasta este o încercare, însă cei mai mulți dintre ei nu știu.” (az- Zumar 39:49). De fapt, orice binecuvântare care îndepărtează o persoană de Dumnezeu nu este altceva decât o „nenorocire mascată”. Binecuvântările care sosesc sub forma unor poziții și titluri în cadrul unor universități sau unități administrative nu reprezintă altceva decât un blestem în măsura în care îi împiedică pe oameni să Îl cunoască pe Dumnezeu. Pentru a fi la adăpost de un astfel de pericol, atât cel care ascultă, cât și cel care vorbește trebuie să abordeze problema exclusiv pentru buna plăcere a lui Dumnezeu, iar busola inimii trebuie să fie întotdeauna orientată în acest sens. Ambii trebuie să treacă printr-un proces personal de orientare internă încă de la început. De cel puțin cincizeci de ori, ei trebuie să își zdrobească sufletul carnal, pentru a nu fi de partea lui, pentru a fi curățați de atitudinile rele.[4] Dacă există o astfel de pregătire elementară și o inițiere, care să pornească din intenții sincere și puritate sufletească, prin harul lui Dumnezeu, sfaturile și discuțiile spirituale vor fi mult mai eficiente, rodnice și benefice.
[1] Ihsan: conștientizarea omniprezenței lui Dumnezeu sau a bunătății desăvârșite.
[2] Sahih al-Bukhari, Iman, 42; Sahih Muslim, Iman, 95
[3] At-Tahrim 66:1–5; Sahih al-Bukhari, Ilim, 27; Sawm, 11; Mazalim, 25; Nikah, 83, 91, 92; Talaq, 21; Ayman, 20; Sahih Muslim, Talaq, 30
[4] Nursi, The Words, p. 495
