Întrebare: Ce înțelegeți prin expresia „siguranța itinerariului”? Care sunt elementele esențiale privind direcția sigură atât în ceea ce privește voluntarii individuali, cât și grupul lor colectiv?
Răspuns: Cuvântul güzergah pe care îl folosesc în această expresie este un cuvânt de origine persană care înseamnă „drum” sau „autostradă”, dar se referă la un drum principal care duce la o anumită destinație. Aceste destinații pot fi lumești sau spirituale. Cu toate acestea, întrucât credincioșii sinceri nu transformă destinațiile pământești în scopuri reale, ei conferă scopurilor pământești semnificații spirituale.
Buna plăcere a lui Dumnezeu este unica destinație
Atunci când un om cu credință sinceră își asumă responsabilitatea de a conduce un sat, scopul său nu este, și nu ar trebui să fie, doar obținerea unei poziții lumești avantajoase. Dimpotrivă, el se zbate pentru fericirea oamenilor din sat în ambele lumi cu scopul de a-L mulțumi pe Dumnezeu. El lucrează zi și noapte la construirea de școli, moschei, biblioteci și altele asemenea; îi îndrumă pe oameni spre idealuri nobile și pentru a aduce beneficii întregii omeniri, începând cu propria națiune. Altfel, ce importanță ar avea pozițiile și titlurile lumești pentru un credincios adevărat? În ceea ce privește latura materială, lumea întreagă nu face nici două parale. Trimisul lui Dumnezeu a afirmat că, dacă lumea ar avea o valoare cât de mică în ochii lui Dumnezeu, El nu ar lăsa un necredincios să ia o gură de apă din ea.[1] Cu toate acestea, lumea este foarte importantă deoarece este calea care duce la Numele Divine, la Viața de Apoi, la Paradis, la Frumusețea lui Dumnezeu și la dobândirea bunei plăceri a lui Dumnezeu.[2] Din acest punct de vedere, un credincios sincer face din buna plăcere a lui Dumnezeu obiectivul propus – și cel mai important – în cadrul tuturor acțiunilor și eforturilor sale. Urmează prezentarea Mândriei Umanității – un mijloc ca o țintă în sine – în fața oamenilor și încurajarea acestora să-i iubească învățăturile, dar chiar și acestea două sunt mijloace menite să atragă buna plăcere a lui Dumnezeu. Deși sunt mijloace importante de care nu ne putem lipsi, ceea ce contează cu adevărat este buna plăcere a lui Dumnezeu; toate eforturile depuse în acest scop pot fi considerate drept îndeplinirea obiectivului. Așadar, güzergah este un astfel de drum care ne duce la o destinație atât de măreață. Pentru a menține direcția pe acest drum fără a fi doborât de obstacole, omul trebuie să adopte o perspectivă holistică de la început până la sfârșit și să anticipeze din timp pericolele și riscurile. Astfel, își asigură o călătorie sigură pe banda sa și nu cedează în fața niciunui ambuteiaj.
Problema care a izbucnit odată cu Satana
Dacă o persoană face acte extraordinare de bunătate și face minuni pentru binele omenirii, atunci ar trebui să fie mai prudentă. Trebuie avut în vedere faptul că întotdeauna vor exista oameni care nu vor tolera o astfel de situație și vor scoate fum cu ferocitate precum magma. Chiar și cei care luptă împreună pentru aceeași cauză s-ar putea să nu se suporte între ei, ci să se gândească cu invidie: „De ce el și nu eu?” S-ar putea să fie influențați de instigarea Satanei, să acționeze animați de sentimente de rivalitate și să se considere mai îndreptățiți să primească apreciere pentru lucrurile pe care le-au făcut. De fapt, primul exemplu de gelozie a pornit de la Satana, care și-a manifestat ranchiuna, ura, invidia și incapacitatea de a-l înghiți pe Adam. După cum spune și Goethe, jocul Mefisto-Faust nu s-a încheiat. Diavolul este de o parte și omenirea de cealaltă. Există chiar diavoli umani care s-au predat complet diavolilor djinni. Coranul menționează „șeitani, dintre oameni și djinni” (al-An’am 6:112). Este vorba despre oamenii care acționează complet sub îndrumarea diavolilor djinni și își trăiesc viața în consecință.
Acum, dacă atât de mulți ochi răi, de la cei mai aprigi la cei mai discreți, sunt ațintiți asupra unei persoane care își îndreaptă pașii în căutarea faptelor bune, atunci această persoană este nevoită să își verifice din nou și din nou direcția. Cu alte cuvinte, pentru a evita să i se întâmple ceva rău, trebuie să aibă în vedere posibilele incidente. Astfel, trebuie să vegheze asupra faptelor bune pe care le face sau le va face. Așadar, asta înseamnă să mergi într-o direcție sigură.
Cea mai puternică încredere
Trimisul lui Dumnezeu a afirmat că numele său va ajunge oriunde răsare și apune soarele.[3] Acest lucru presupune o responsabilitate uriașă pentru credincioșii integri. În raport cu o astfel de responsabilitate, chiar și un eveniment precum cucerirea Istanbulului – vestită de nobilul Profet ca o realitate incontestabilă și sărbătorită anual cu ceremonii pompoase – va fi o mică picătură în marele ocean. Dacă cei care au o asemenea încredere acționează fără să se îngrijoreze de direcția sigură, ar putea fi vorba de o trădare a încrederii. Dacă acționează din perspectiva beneficiului personal și spun: „Lăsați-mă să salvez situația, nu voi suferi nicio pagubă”, ei au știrbit încrederea fără să-și dea seama, în ciuda aparentei siguranțe a direcției lor. Uneori strigați împotriva nedreptății ca rezultat al credinței voastre. Strigătele voastre pot fi sincere și spontane. Dar dacă lucrările pe care încercați să le faceți produc scandal și stârnesc rea-voință, înseamnă că ați distrus încrederea fără să vă fi dat seama. Trimisul lui Dumnezeu a afirmat că „Fitna (discordia și reaua voință) dormitează. Blestemul lui Dumnezeu să cadă asupra celui care o trezește.”[4] De aceea, atunci când slujirea credinței este compromisă în anumite privințe, trebuie să ne facem autocritica, să ne întrebăm ce greșeli am făcut și dacă prin comportamentul nostru i-am condus pe alții la îngrijorări nefondate. Din acest motiv, voluntarii dedicați din zilele noastre trebuie să reprezinte Islamul cât mai bine cu putință, așa cum au făcut și Companionii nobilului Profet, și să arate frumusețea desăvârșită a adevărului pe care îl dețin. Ei trebuie să își deschidă inimile către lume și să cucerească inimile semenilor. În caz contrar, revendicarea propriilor drepturi prin mijloace violente conduce la răutate deși se dorește împlinirea binelui. În ciuda faptului că a fost tratat atât de aspru în Mecca, Mesagerul lui Dumnezeu nu a lovit pe nimeni nici măcar cu buricul degetului. Ușor de zis, greu de făcut: de la vârsta de patruzeci la cincizeci și trei de ani, el a petrecut treisprezece ani sub persecuții crunte în Mecca, dar a suportat toate torturile. Nimeni nu poate spune despre el că a făcut vreun rău câtuși de mic cuiva; nu ar fi rănit nici măcar o muscă. De la cea mai apropiată persoană până la cea mai distantă, el a inspirat întotdeauna încredere în toți cei din jurul său și nu a provocat niciodată pe nimeni.
O responsabilitate cât o obligație
Atunci când toate aspectele menționate mai sus sunt luate în considerare – deși cercetătorii islamici ai jurisprudenței din zilele noastre ar putea obiecta – consider că menținerea unei direcții sigure reprezintă o obligație reală (fard al-ayn). Cu alte cuvinte, a face ca încrederea să ajungă acolo unde trebuie în siguranță este o datorie importantă; dacă nu socotești totul în detaliu, nu iei în considerare toate pericolele posibile pe care le poți întâlni pe drum și nu descifrezi sensul privirilor îndreptate spre tine, atunci nu vei reuși să îți îndeplinești responsabilitatea pe care o implică încrederea. Acesta este gradul de sensibilitate de care este nevoie. Subiectul acesta are toleranță zero față de populism, exprimarea propriilor opinii sau față de așteptările lumești.
După cum spunea marele maestru spiritual Bediüzzaman „Said nu există și nici nu are vreo putere sau autoritate. Ceea ce vorbește este doar adevărul, adevărurile de credință.”[5] În același mod, toată lumea ar trebui să spună: „Eu nu exist și nici personalitatea mea. Dacă existența mea, considerațiile mele, viziunea mea asupra lumii și pretențiile mele de a fi eu însumi vor aduce câtuși de puțin un prejudiciu acestei cauze, atunci Dumnezeu să îmi ia sufletul.
Dar dacă voi sluji credința măcar puțin și voi atinge acest ideal nobil, atunci Domnul meu să-mi îngăduie să trăiesc suficient de mult pentru a îndeplini acest mic act de slujire. Trebuie să fii o persoană destul de corectă pentru a spune asta. Un suflet devotat ar trebui să respecte în totalitate această afirmație și să acționeze cu modestie, smerenie și umilință prin anihilarea ego-ului. Este adevărat că o persoană care continuă să își cânte în strună și să spună „Eu! Eu!”, care dorește întotdeauna să fie în centrul atenției și care încearcă să își impună viziunea personală asupra lumii și filosofia de viață nu poate realiza nimic bun. Chiar dacă astfel de oameni au un început fulminant, este inevitabil ca eforturile lor să se sfârșească în eșec. Din acest motiv, nu doar pentru o perioadă temporară, ci de la început până la sfârșit, este absolut necesar să fii autocritic. Fiindcă a face o greșeală în această privință va însemna a trăda încrederea, vom simți regret și rușine în ambele lumi.
Înainte de a-mi încheia serviciul militar obligatoriu, am slujit ca imam de la o vârstă foarte fragedă, deși eram departe de a fi eligibil pentru o astfel de funcție. Ulterior, Dumnezeu Cel Atotputernic mi-a permis să lucrez ca predicator. În retrospectivă, văd greșelile pe care le-am făcut o dată sau de două ori pe săptămână, nu chiar în fiecare zi. Îmi spun: „Rușine să-ți fie! Oamenii s-au apropiat de amvon, au stat acolo și te-au ascultat. De ce nu ai apelat la empatie și nu ai luat în considerare sentimentele acelor oameni? De ce nu ai căutat modalități de a ajunge la sufletele lor prin intermediul unor oameni ca Rumi? De ce ai trântit cuvintele în stilul tău dur? Chiar dacă alegerea cuvintelor tale nu era așa, îi făceai pe oameni să se simtă astfel din cauza sublinierilor pe care le făceai…” Așa critic eu trecutul. Nici nu știți cât de mult mă învinovățesc. Dumnezeu mă va chema să dau socoteală pentru toate acele zile. El ar putea spune: „Ți-am îngăduit să ții predici în moschee. Oamenii s-au așezat în jurul amvonului, iar Eu le-am îndreptat inimile spre tine. De ce nu le-ai cucerit inimile? De ce nu i-ai făcut să iubească islamul? De ce nu i-ai înflăcărat pentru Dumnezeu Cel Atotputernic și pentru nobilul Profet?” Acesta a fost un exemplu personal, dar fiecare credincios care poartă responsabilitatea de a oglindi frumusețea credinței sale trebuie să acționeze foarte atent cu privire la responsabilitatea și încrederea care i-au fost acordate. Mândria Omenirii afirmă că a spune „mi-aș dori”, în ideea de a critica destinul Divin, este un adevărat dezastru.[6] Astfel de fraze precum „mi-aș dori” sunt exprimări inutile care vor duce la eșec. În acest sens, „Mi-aș dori…” este o expresie nepotrivită, interzisă credincioșilor. Există un alt tip de „Mi-aș dori…” care merită lăudat, iar acestea două nu trebuie confundate. De exemplu, maestrul nostru Abu Bakr și-a exprimat dorința ca, atunci când îl desemnează pe Khalid ibn al-Walid pentru o anumită misiune, să îl desemneze pe Umar ibn al-Khattab pentru o alta, astfel încât să rezolve două probleme diferite.[7] Câțiva dintre Companioni au făcut afirmații de genul „Mi-aș dori să îi fi cerut asta și asta Trimisului lui Dumnezeu.”[8] Astfel de fraze de tipul „Mi-aș dori…” indică faptul că vorbitorul este o persoană care caută să facă ce este mai bine. Ele reflectă buna intenție a vorbitorului, iar Dumnezeu îl răsplătește pentru asta. Forma condamnabilă de „mi-aș dori” este cea rostită ca reacție arogantă pentru a acoperi greșelile cuiva. Acestea sunt cuvinte rostite de Satana atunci când ispitește în timp ce se referă la greșelile săvârșite de acea persoană din pricina Satanei.
În acest sens, trebuie să ne păzim pașii astăzi pentru a nu dubla greutatea păcatelor noastre, spunând mâine „Mi-aș dori…”. Făcând fiecare pas întru Numele lui Dumnezeu, cu atenție și prudență, ar trebui să începem și să facem totul în numele Lui și să acționăm ținând cont de faptul că destinația pe care o urmărim este buna Sa plăcere.
[1] Sunan at-Tirmidhi, Zuhd, 13; Sunan ibn Majah, Zuhd, 3
[2] Nursi, The Words, p. 366
[3] Sahih Muslim, Fitan, 19; Sunan at-Tirmidhi, Fitan, 14; Sunan Abu Dawud, Fitan, 1
[4] As-Sarahsi, Al-Mabsut, 10/124; Al-Ajluni, Kashfu’l-Khafa, 2/108
[5] Nursi, Emirdağ Lâhikası-2, p. 72 (Konuşan Yalnız Hakikattir)
[6] Sahih Muslim, Qadar, 34; Sunan ibn Majah, Muqaddima, 10
[7] At-Tabarani, Al-Mu’jamu’l-Kabir, 1/62; Abu Ubayd Qasim ibn Sallam, Al-Amwal, p. 175; Az-Zahabi, Tarikhu’l-Islam, 3/118
[8] Abu Ya’la, Al-Musnad, 1/20–22; At-Tabarani, Al-Mu’jamu’l-Kabir, 1/62; Al-Hakim,
Al-Mustadrak, 4/381
