Printre Semnele Sale sunt tocmeala cerurilor și a pământului și a vietăților pe care le-a risipit prin ele. Dar El are puterea de a le aduna pe ele, dacă voiește. (Aș-Șura 42:29)
Încă din cele mai vechi timpuri, acest verset a fost considerat o dovadă a ideii că există creaturi vii, fie că seamănă sau nu cu ființele umane, în alte părți decât pe Pământ. Această părere poate fi adevărată. A doua parte a versetului, „Dar El are puterea de a le aduna pe ele, dacă voiește”, a fost înțeleasă în direcția că aceste creaturi și ființe umane se vor reuni eventual fie în această lume, fie în lumea celorlalte creaturi.
Cuvântului tradus prin „vietăți” este dābbah. Într-adevăr, cuvântul dābbah, care este derivat din dabīb (mișcare), înseamnă „ceva în mișcare”. Chiar dacă acest cuvânt poate fi folosit și pentru a face referire la djinni, îngeri și spirite, în limbajul Șariei este folosit pentru a descrie vietățile pământești, printre care și ființele umane. De aceea, se poate afirma că există în ceruri sau în alte locuri făpturi care seamănă cu ființele umane sau cu alte făpturi pământești, iar Dumnezeu Cel Atotputernic este cu siguranță capabil să le adune oricând dorește. La fel cum El va învia toate ființele din lumea cealaltă, dacă dorește, El poate cu siguranță să aducă împreună ființele umane și creaturile care se presupune că există în alte colțuri ale universului.
Potrivit opiniei anumitor exegeți, „vietățile” la care se face referire în acest verset sunt păsări; această interpretare nu este demnă de luat în considerare. Având în vedere că păsările trăiesc pe pământ, se hrănesc cu hrană de pe pământ și trăiesc aproape laolaltă cu ființele umane și cu alte creaturi pământești, nu se poate vorbi de un miracol sau de o trimitere la Puterea lui Dumnezeu și la Unitatea Sa prin faptul că le aduce împreună cu ființele umane. Prin urmare, așa cum a afirmat Mujāhid, unul dintre primii exegeți ai Coranului, este mai firesc și mai aproape de sensul versetului să acceptăm existența unor creaturi în alte locuri apropiate sau îndepărtate de pământ care seamănă cu făpturile pământești.
Lăsând stabilirea adevărului problemei în seama cercetătorilor credincioși din viitor, vom încheia discuția subliniind posibilitatea ca în cer să existe planete asemănătoare pământului unde trăiesc creaturi asemănătoare celor pământești.
Dumnezeu știe cel mai bine.
Nu vă lovește nici o nenorocire, decât pentru ceea ce agonisesc mâinile voastre, însă El iartă multe (păcate). (Aș-Șura 42:30)
Faptul că o suferință care se abate asupra noastră este pedeapsă pentru un păcat sau o faptă rea pe care am comis-o nu contrazice principiile fundamentale ale islamului. Cu toate acestea, dacă am fi pedepsiți pentru fiecare păcat pe care îl comitem în această lume, nu am scăpa niciodată de necazuri. Am fi pedepsiți pentru fiecare acțiune din viața noastră de zi cu zi care nu este pe placul lui Dumnezeu Cel Atotputernic și nu am fi niciodată scutiți de calamități. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Cel Atotputernic, a Cărui îndurare întrece mânia Sa, trece cu vederea multe dintre fărădelegile noastre și ne iartă de multe ori într-o zi. De fapt, partea finală a versetului exprimă această realitate: „însă El iartă multe (păcate)”.
Într-adevăr, Coranul poruncește ca oamenii să accepte faptul că orice suferință care se abate asupra lor este rezultatul propriilor lor greșeli. În caz contrar, oamenii vor căuta un alt vinovat pentru suferințele lor decât pe ei înșiși, iar cel care gândește astfel nu va găsi niciodată adevăratul vinovat și nu va scăpa de păcatul de a bănui de rău pe alții. Într-adevăr, Coranul ne prezintă un criteriu pentru a-l găsi pe vinovat. Vinovatul nu este nimeni altul decât noi înșine. Pentru a ilustra acest lucru, să presupunem că loviți din greșeală un pahar, iar ceaiul fierbinte din el se varsă și vă arde piciorul. Într-un astfel de caz, în loc să vă înfuriați și să căutați pe cineva de vină, cum ar fi persoana care a pus paharul acolo, ar trebui să vă adresați vouă înșivă și să gândiți sau să spuneți: „Domnul meu! Hazardul nu are loc în univers și în cele întâmplate. Aceasta cred că este o pedeapsă pentru nepăsarea mea și pentru o oarecare neascultare față de Tine. Iartă-mi păcatele”. Nu trebuie să dați vina pe alții. Altminteri, dacă veți căuta un vinovat în afară de voi înșivă, atunci veți acționa împotriva poruncii lui Dumnezeu: „Nu vă lăudați cu curățenia sufletelor voastre” (An-Najm 53:32) și veți gândi rău despre alții contrar unei alte porunci Divine: „Feriți-vă cu strășnicie de bănuieli” (Al-Hujurat 49:12).
Dacă cineva se consideră vinovat pentru necazurile care i se întâmplă, acest lucru îl conduce la introspecție. De fapt, Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, s-a îndreptat către Dumnezeu de fiecare dată când i s-a întâmplat un rău, s-a rugat Lui și I-a cerut iertare.
Expresia „ceea ce agonisesc mâinile voastre” din verset nu se referă doar la mâinile noastre cu care săvârșim nelegiuirile; se referă la toate membrele sau organele noastre, cum ar fi picioarele, ochii, urechile, limba și așa mai departe. Prin urmare, toate viciile, de la cârtire la adulter, sunt incluse în faptele rele care ne sunt interzise nouă – și tuturor părților și organelor corpului nostru.
Uneori poate exista o corespondență între fărădelegile comise și natura și amploarea suferințelor, dar alteori nu. Cu toate acestea, toate suferințele sunt asemenea unui robinet sub care credinciosul este curățat de fărădelegile sau păcatele sale. Astfel, credincioșii își păstrează curăția vitală.
Într-unul dintre hadisurile relatate de Ibn Abı̄ Hātim, Profetul desăvârșit a spus: „A avea un ghimpe în oricare dintre părțile corpului, a aluneca sau a transpira în caz de primejdie se datorează unui păcat sau unui rău pe care l-a comis un credincios. Cu toate acestea, Dumnezeu Cel Atotputernic îi iartă multe dintre păcatele sale.”[1] Fie că Dumnezeu Cel Atotputernic, din îndurarea Sa, îi iartă unui credincios păcatele sale fără ca acesta să sufere, fie îl supune unei suferințe, așa cum a spus califul Ali, El este suficient de măreț și de generos pentru a nu cere socoteală unui slujitor și pentru a nu-l pedepsi în Viața de Apoi pentru un păcat pe care i l-a iertat în această lume.
Domnul nostru! Iartă-ne păcatele și orice gest păgubos pe care l-am făcut în timpul slujirii, întărește-ne și ajută-ne să obținem biruința asupra celor necredincioși!
[1] Al-Bayhaqı̄, Shuabu’l-Īmān, 7/153; al-Munāwı̄, Faydu’l-Qadīr, 5/492; al-Muttaqı̄, Kanzu’l-Ummal, 3/341, 707.
