Și de la capătul cetății a venit un bărbat, alergând, și a zis: „O, neam al meu, urmați-i pe trimiși!” (Ya-Sin 36:20)
Primul lucru asupra căruia trebuie să ne îndreptăm atenția aici este structura „Ashāba’l Qaryah” (Locuitorii cetății), care este folosită în versetul 13 al aceleiași sūre. Prin urmare, înțelegem că Mesagerii către care „de la capătul cetății a venit un bărbat alergând” pentru a-i proteja au venit într-un ținut „civilizat” pentru a transmite Religia lui Dumnezeu, nu într-un deșert sau într-un loc necivilizat.
Atunci când oamenii din acest ținut i-au respins pe primii doi Mesageri care au venit la ei, Dumnezeu Cel Atotputernic a trimis un al treilea pentru a mărturisi autenticitatea primilor doi. Cu toate acestea, locuitorii au fost atât de încăpățânați în a respinge adevărul, încât și-au ucis consăteanul – „ bărbatul care venea alergând din cel mai îndepărtat capăt al orașului”.
Bărbatul menționat în versetul în discuție se număra printre oamenii la care au fost trimiși Mesagerii. Într-un moment critic, el a apărut pentru a da mărturie și pentru a proteja Mesagerii. Versetul relatează că el a venit alergând din „cel mai îndepărtat capăt al cetății”. Exegeții Coranului au interpretat expresia „cel mai îndepărtat capăt al cetății” în următoarele trei moduri:
- Această expresie înseamnă cealaltă parte a orașului. Adică, acel om locuia în capătul cel mai îndepărtat, într-una dintre suburbiile cetății.
- Cuvântul „aqsā”, care este folosit în această expresie și este tradus prin „cel mai îndepărtat”,[1] înseamnă, de asemenea, cel mai înalt, cel mai important sau valoros. De exemplu, într-o rugăciune numită Salātu’l-Munjiya (apelul pentru binecuvântări și pace asupra Profetului nostru recitat în rugăciunea către Dumnezeu pentru mântuire), este folosit același cuvânt, în același sens, drept calificativ în expresia „aqsā’l-qhāyāt”, care înseamnă „cel mai îndepărtat (cel mai mare) dintre obiective”. Prin urmare, în conformitate cu acest mod de utilizare, expresia „cel mai îndepărtat capăt al cetății” desemnează elita sau cea mai înaltă clasă de oameni (care seamănă foarte mult cu oamenii din înalta societate de astăzi, care trăiesc în vile izolate într-o zonă rezidențială foarte luxoasă la „cel mai îndepărtat capăt al cetății”, fără a se amesteca prea mult cu populația de rând și cu viața obișnuită). Așadar, bărbatul care a venit în fugă să îi susțină pe Mesageri aparținea păturii de sus a oamenilor din oraș.
- Expresia „rajulun min aqsā’l-madīnati” (un om din cel mai îndepărtat capăt al cetății) descrie o persoană merituoasă, virtuoasă, a cărei mentalitate și mod de viață erau departe de cele ale comunității sale. De fapt, apelul adresat poporului său: „Urmați-i pe cei care nu cer răsplată și care sunt pe drumul cel bun!” (Ya-Sin 36:21), demonstrează gândirea și convingerile sale diferite. Conform ultimelor două perspective, putem descrie acea persoană ca fiind un om sincer, virtuos și demn de încredere, care avea un stil de viață și o mentalitate diferite de cele ale poporului său și la care oamenii apelau atunci când erau într-o dilemă sau întâmpinau dificultăți. După cum afirmă exegetul coranic Hamdi Yazir, atunci când poporul a încercat să îl ucidă sau chiar l-a ucis pe bărbat, el a spus (așa cum ne transmite Dumnezeu): „O, de ar ști neamul meu că Domnul meu m-a iertat și m-a așezat pe mine între cei cinstiți!” (Ya-Sin 36:26-27). Înțelegem de aici că el a dorit întotdeauna ce este mai bun pentru poporul său și nu a avut niciodată sentimente de ură sau ranchiună față de el. Dimpotrivă, el a avut milă chiar și pentru dușmanii săi și le-a dorit tuturor să aibă parte de aceeași fericire ca și el.
De fapt, această voce a fost întotdeauna vocea celor care se sacrifică pentru fericirea celorlalți. Iată-l pe Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa: el nu și-a blestemat dușmanii nici măcar atunci când i-a fost spart un dinte și fața i-a fost plină de sânge în timpul bătăliei de la Uhud. Dimpotrivă, el s-a rugat pentru cei care l-au supus acelei cruzimi, spunând „O, Domnul meu! Îndrumă-i pe oamenii mei, pentru că ei nu știu.”[2]
Apropo, trebuie să subliniez că rugăciunea Profetului Noe pentru poporul său încăpățânat, necredincios și tiranic: „Doamne, nu lăsa pe pământ nici un sălășluitor într-o casă, dinte necredincioși” (Nuh 71: 26), poate părea la prima vedere contrară spuselor mele. De fapt, nu este așa. Conform principiului „formularea concluziei pe baza a ceea ce s-a întâmplat”, Profetul Noe, care și-a cunoscut foarte bine comunitatea în timpul lungilor ani în care a slujit ca Profet, s-a rugat astfel după ce a cunoscut voința sau judecata divină cu privire la poporul său. Atunci când ținem seama de modul și de practicile Profeților, vom ajunge la această concluzie clară.
În plus, există persoane care susțin că povestirile din Coran au caracter simbolic și sunt redate doar pentru a transmite învățăminte. Acest lucru este absolut greșit, căci ele sunt evenimente istorice care au avut loc așa cum relatează Coranul.
Prin relatarea acestor evenimente, Dumnezeu ne arată câteva adevăruri sau legi universale care vor continua să fie adevărate până la sfârșitul veacurilor. Cu alte cuvinte, aceste întâmplări au început odată cu Adam și vor continua să se desfășoare până când nu va mai rămâne nicio ființă umană pe pământ. De fapt, dacă analizăm conținutul lor, ne dăm seama că Coranul nu face referire la niciun moment sau loc concret. Cu siguranță este o caracteristică a Cărții Universale. În plus, pentru a avea de câștigat îndeajuns de pe urma Coranului, nu ar trebui să omitem niciodată acest aspect important. Ar trebui să studiem versetele în care sunt narate astfel de evenimente în raport cu lecțiile pe care acestea vor să ni le transmită. Un alt lucru important este că, indiferent dacă un verset a fost revelat cu privire la o anumită ocazie sau un anumit eveniment sau un anumit grup de oameni, cum ar fi evreii sau creștinii sau necredincioșii sau ipocriții, toți cei care citesc Coranul ar trebui să plece de la premisa că Coranul i se adresează direct. În plus, cititorii Coranului ar trebui să încerce să găsească o corelație între timpul, locul, condițiile și personajele menționate în versete și propriul timp și spațiu și respectiv circumstanțele de viață.
Coranul nu este o carte care se adresează doar unui moment și unui loc specific și unor condiții specifice; mai degrabă, se adresează tuturor indiferent de timp, loc și condiții. Prin urmare, cititorul ar trebui să se gândească: „Cu excepția faptului că eu nu sunt profet, Coranul mi se adresează direct”, iar dacă cineva privește Coranul și îl citește din această perspectivă, va vedea că i se adresează DIRECT. Cum poate Dumnezeu și adevărul despre El să se rezume la un anumit timp și loc? Prin urmare, fiind izvorât din Atributul Cuvântului Dumnezeului Cel Veșnic, Coranul se adresează tuturor indiferent de timp și spațiu; totodată, se adresează Trimisului lui Dumnezeu și Companionilor săi. În ciuda acestei realități fundamentale, dacă privim narațiunile din Coran ca fiind povești despre popoarele de odinioară, atunci nu vom putea beneficia prea mult de ele.
Revenind la verset, episodul menționat aici va continua într-o formă similară, dacă nu chiar identică, până la sfârșitul timpului. În ceea ce privește eroii unor astfel de întâmplări, putem enumera mulți eroi asemănători, mereu gata să se sacrifice în numele Adevărului Suprem, de la credinciosul din clanul faraonului care a apărut într-un moment extrem de critic pentru a-l susține pe Profetul Moise la eroul menționat în acest verset, de la Abū Bakr la mulți alții care au dat dovadă de același eroism de-a lungul istoriei. Eroul din zilele noastre, care a venit din unul dintre cele mai îndepărtate colțuri ale Anatoliei la Istanbul pentru a propune soluții la problemele contemporane ale musulmanilor fără a aștepta nimic în schimb, cum ar fi bogăție, statut și renume, și care a declarat „Dacă văd credința națiunii mele garantată, sunt gata să ard în flăcările Iadului, pentru că în timp ce trupul meu este mistuit, inima mea devine asemenea unei grădini de trandafiri”, este unul dintre ei.
Așa cum am arătat mai sus, Coranul menționează un alt erou. Acesta făcea parte din clanul faraonului și a apărut într-un moment extrem de critic pentru a-l ajuta pe Moise și a împiedica tentativele de a-l ucide, spunând: „Omorâți voi un bărbat pentru că el a zis: Domnul meu este Allah?” (Al-Mu’min 40:28). Dacă cineva din pătura de jos a societății ar fi făcut același lucru, nu ar fi reușit să descurajeze planurile de a-l ucide pe Moise.
Același eroism a fost demonstrat de Abū Bakr la Mecca. Într-o perioadă în care musulmanii erau aspru persecutați, în măsura în care era cât pe ce să fie uciși, Abū Bakr, care aparținea aristocrației din Mecca, a ieșit în față cu aceeași exclamație: „Ați ucide un om doar pentru că declară: «Domnul meu este Dumnezeu!»”[3] Toate acestea demonstrează că evenimentele relatate în Coran sunt pietrele de temelie ale istoriei omenirii. Ele se repetă în toate epocile și în toate locurile.
[1] N.T. În traducerea în limba română, în verset apare doar cuvântul „capăt”.
[2] Bukhārī, Anbiyā’, 54; Istitāba, 5; Muslim, Jihād, 104; Ibn Mājah, Fitan, 23.
[3] Bukhārī, Fadā’ilu’s-Sahābah, 5; Manāqibu’l- Ansār, 29; Tafsı̄ru Sūrah 40:1; Musnad Ahmad, 2/204.
