(Zaharia s-a rugat Domnului lui) Eu mă tem de urmașii mei de după mine, căci muierea mea este stearpă, deci dăruiește-mi mie un urmaș de la Tine. (Maryam 19:5)
Nu este drept să interpretăm faptul că Zaharia i-a cerut Domnului său un fiu drept o nemulțumire față de Destinul Divin. Întrucât dorința sa de a avea un fiu s-a datorat mai multor scopuri importante. În primul rând, Zaharia, pacea fie asupra sa, a fost un Profet trimis Copiilor lui Israel, care până atunci fuseseră călăuziți și conduși de Profeți. În ceea ce privește preocuparea sa majoră față de călăuzirea poporului său, putem, ca exemplu, să ne amintim care a fost atitudinea Copiilor lui Israel atunci când Saul a fost numit căpetenie peste ei de către Profetul (Samuel) de la acea vreme.[1] Astfel, profetul Zaharia, care îmbătrânise și nu avea încă copii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru un fiu, temându-se că poporul său ar putea să nu îl recunoască și să nu îi acorde atenție celui care îi va succeda, iar unitatea Copiilor lui Israel s-ar putea destrăma.
Acest verset poate fi privit și dintr-o altă perspectivă, după cum urmează:
Ființele umane sunt supuse încercărilor prin lucrurile lumești pe care și le doresc. Putem aminti exemplele profeților Avraam și Zaharia, pacea fie asupra lor. Avraam avea dorință tainică de a avea un fiu, după cum se poate înțelege din faptul că s-a bucurat atunci când îngerul le-a dat lui și soției sale vestea cea bună a unui copil. Cât despre Zaharia, el a cerut în mod explicit un copil. În virtutea Înțelepciunii Divine, ambii profeți au fost puși la încercare cu prin intermediul copiilor lor. Întrucât Avraam nu își exprimase dorința lăuntrică, a fost încercat prin porunca Divină de a-l sacrifica pe fiul său mai mare Ismael, dar Dumnezeu a trimis un berbec în locul lui Ismael înainte ca Avraam să dea ascultare poruncii. Cu toate acestea, din moment ce Zaharia și-a exprimat dorința, el a fost pus la încercare prin sacrificarea sa și a fiului său de către poporul său. Ei au fost supuși unor teste dure, deși aceste teste au adus și rezultate pozitive. Fiecare este testat în funcție de nivelul său. Profeții Avraam și Zaharia, pacea fie asupra lor, au fost printre cei mai apropiați de Dumnezeu. Încercarea celor aflați aproape de Dumnezeu este extrem de dificil.
Teama sau îngrijorarea lui Zaharia era că nu va avea pe cineva care să îi calce pe urme atât în îndatoririle religioase, cât și în cele lumești. Din această cauză, el s-a rugat lui Dumnezeu pentru un fiu bun, drept, care să îi fie moștenitor atât în misiunea de profet, cât și în reprezentarea Casei lui Iacov. Astfel, el a spus: „Doamne, nu mă lăsa singur, căci Tu ești cel mai bun dintre moștenitori!” (Al-’Anbiya’ 21:89) și „Doamne, dăruiește-mi mie de la Tine vlăstare binecuvântate” (‘Al-’Imran 3:38).
După cum se precizează în hadı̄th, „Noi, comunitatea profeților, nu lăsăm moștenire; tot ceea ce lăsăm este binefacere”,[2] niciun profet nu și-a făcut griji că va lăsa moștenitorilor săi lucruri lumești. Prin urmare, ruga lui Zaharia pentru un fiu care să îi urmeze era legată de misiunea pe care o avea în mijlocul poporului său și ca reprezentant al Casei lui Iacov. Dumnezeu, Cel mai bun dintre urmași, i-a ascultat rugăciunea și, pentru a sublinia faptul că i-a dăruit un fiu doar prin harul Său, i l-a dăruit pe Ioan, pacea fie asupra lui, în ciuda faptului că Zaharia era prea bătrân pentru a avea un fiu, iar soția sa era stearpă. Cu toate acestea, El l-a luat înapoi pe Ioan după ce și-a îndeplinit misiunea de „a adeveri un cuvânt (Isus) al lui Allah” (‘Al-’Imran 3:39) și după ce a dat un bun exemplu „primind Cartea” și „fiind cucernic și iubitor față de părinții lui” (Maryam 19: 12-14). Astfel, ni se reamintește că El Însuși este Cel care este Adevăratul Urmaș.
Și a pus între ea și între ei un văl! Și atunci am trimis la ea Duhul Nostru, care i s-a arătat cu înfățișarea unui om adevărat. (Maryam 19:17)
Maria, Dumnezeu să găsească plăcere în ea, s-a retras din mijlocul familiei într-o cameră din Templu orientată spre est sau spre est de casa ei. În plus, ea s-a izolat de familie și de ceilalți. Ea a procedat astfel pentru ca ceilalți să nu fie atenți la condiția ei feminină și pentru a se putea dedica pe deplin închinării la Dumnezeu și slujirii în Templu. Maria era atât de preocupată de puritatea ei atât fizică, cât și spirituală, încât, după principiul: „(femeile) cele bune sunt pentru (bărbații) cei buni” (An-Nur 24:26), Duhul (Rūhu’l-Quds), care a venit cu vestea cea bună, a luat forma unui bărbat în acea atmosferă transcendentală și spirituală. Omenirea ar fi revigorată încă o dată prin această transformare, iar până la sfârșitul timpului ar exista cazuri similare de revigorare.
Ce sau cine a fost „Duhul” care s-a arătat în fața Mariei? Majoritatea exegeților Coranului consideră că Duhul era Arhanghelul Gabriel, pacea fie asupra lui. Cu toate acestea, Coranul folosește cuvântul „ Duh ”, fără nicio precizare, și nu există niciun consens cu privire la identitatea Duhului. Prin urmare, pot fi înaintate opinii diferite cu privire la identitatea sa, cu condiția ca acestea să nu depășească limitele conceptului și să rămână în cadrul principiilor de bază ale islamului.
…și a zis ea: „O, de aș fi murit înainte de aceasta și cu totul de-aș fi fost uitată!” (Maryam 19:23)
Toți folosesc expresii specifice pentru lucrurile pe care le subliniază excesiv. De exemplu, se povestește că Abū Bakr – chiar dacă nu este foarte sigur – a spus: „Domnul meu! În Viața de Apoi mărește-mi trupul în așa măsură încât să acaparez tot Iadul și nimeni altcineva să nu intre în el!” În același mod, Said Nursi spune: „Dacă văd credința națiunii mele garantată, sunt gata să ard în flăcările Iadului, pentru că în timp ce trupul meu este mistuit, inima mea devine asemenea unei grădini de trandafiri.”[3] Credința și altruismul erau adânc întipărite în conștiința lor. În ceea ce o privește pe Maria, castitatea era atât de importantă pentru ea încât, deși era cu totul pură și fără păcat, îngrijorările ei legate de posibilele reacții ale oamenilor la nașterea unui copil fără tată erau atât de apăsătoare încât această eroină a castității își dorea să moară și să fie dată uitării.
Într-adevăr, Maria a fost o astfel de eroină a castității încât puritatea ei nu ar fi putut să îndure nicio critică, chiar dacă ar fi fost ca și cum un trandafir ar fi fost aruncat înspre puritatea ei în semn de critică. Din acest motiv, fără a putea gestiona primul șoc al întâmplării, ea și-a exprimat această dorință, care implica și dorința ei de a se întâlni imediat cu Ființa Divină.
De fapt, au existat mulți care s-au simțit copleșiți de uriașa responsabilitatea de a fi om. Când Abū Bakr a văzut o pasăre ciugulind un fruct dintr-un copac, și-a dorit să fi fost el acel fruct.[4] ‘Umar și-a dorit să fi fost o așchie de lemn ca cea pe care a ținut-o odată în mână;[5] iar altcineva și-ar fi dorit să fie un copac care să fie tăiat în bucăți.[6] Acestea sunt câteva exemple ale unor gânduri de moment care se nasc din responsabilitatea uriașă și greu de îndurat de a fi cu adevărat om.
Acelora care cred și săvârșesc fapte bune Cel Milostiv le va arăta iubire. (Maryam 19:96)
Cei cărora Dumnezeu Cel Atotmilostiv le-a promis iubire în rândul locuitorilor pământului și cerurilor nu trebuie să facă nimic în plus pentru a fi iubiți de alții, în afară de a crede și a face fapte bune în numele lui Dumnezeu.
În limba arabă, verbele în arabă presupun repetare și reînnoire. Prin urmare, verbul infinitiv „āmanū” (ei cred) din verset sugerează că cei care cred nu se mulțumesc doar cu dobândirea credinței. În schimb, ei își întăresc constant credința și urmăresc orizonturi din ce în ce mai îndepărtate, înnoindu-și propria persoană prin cercetare continuă, meditație și noi descoperiri. Ei cred și mai mult, își petrec viața, săvârșind fapte bune și drepte. Prin urmare, cei care au o astfel de credință și împlinesc exigențele credinței în conformitate cu modul în care Dumnezeu dorește ca acestea să fie îndeplinite dobândesc mai întâi dragostea și prețuirea lui Dumnezeu, iar apoi primesc acceptarea oamenilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Cel Atotmilostiv le rânduiește dragoste printre oameni, îngeri și djinn. Următorul hadı̄th explică clar acest lucru:
„Când Dumnezeu iubește un om, El spune: «Eu îl iubesc, așa că și voi să îl iubiți!» (Arhanghelul) Gabriel, de asemenea, îl iubește și vestește în mijlocul locuitorilor cerului: «Dumnezeu îl iubește și voi să îl iubiți!» și locuitorii cerului îl iubesc și ei.”[7]
De fapt, iubirea dintre Dumnezeu și ființele umane începe cu iubirea lui Dumnezeu pentru ele. Cei care simt dragostea lui Dumnezeu pentru ei, Îl iubesc pe Dumnezeu la rândul lor. Această interacțiune are loc fie prin faptul că Dumnezeu creează cauzele iubirii Sale în cei pe care îi va iubi, fie prin faptul că îi iubește mai dinainte datorită faptelor și virtuților lor viitoare și le trezește conștiința la ceea ce este bun și virtuos. Principala sursă sau dinamică a acestor două reușite din partea ființelor umane este considerația și favoarea specială a lui Dumnezeu și dragostea Sa pentru ele.
Faptul că cineva declară că a fost onorat cu o astfel de favoare poate fi considerat drept o afirmație lăudăroasă, dar este dovedit că cei care slujesc cauzei lui Dumnezeu și a omenirii în diferite părți ale lumii primesc această favoare. Astăzi, în aproape fiecare colț al lumii, din stepele Asiei Centrale până în cele mai îndepărtate regiuni ale Americii, din inima Europei până în Africa și de acolo până în Australia, răsună vocile acestor eroi ai misiunii. Timpul va arăta ce înseamnă activitatea și sacrificiul acestora atât pentru comunitatea locală, cât și pentru întreaga omenire. Când îi privim doar din perspectiva zonei în care activează, nu putem să nu ne întrebăm: „Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit dragoste și înțelegere pentru acești voluntari în inimile oamenilor din această lume, cum ar fi putut ei să slujească?”
Într-adevăr, acești prieteni știu că slujirea Religiei lui Dumnezeu, a societății lor și a întregii omeniri este scopul vieții lor și trăiesc în consecință într-o vreme în care în lume nenorocirile se țin lanț. Cu gândul ațintit necontenit către Dumnezeu, ei urmăresc doar buna Lui plăcere, chiar și atunci când se odihnesc, se plimbă, mănâncă sau beau. Odată ce oameni din diferite pături ale societății – bărbați și femei, tineri și bătrâni – se unesc în numele acestui ideal și al acestei misiuni sacre – sau, ca să folosim cuvintele versetului, odată ce „cred și săvârșesc fapte bune” – Dumnezeu le garantează dragoste și acceptare pe pământ. Personal, pot explica calitatea și amploarea pe care acele activități făcute în numele lui Dumnezeu le-au atins, în ciuda tuturor adversităților, doar în acest fel și mă închin în umilință și recunoștință, spunând: „Domnul meu! Toate acestea se datorează doar harului Tău desăvârșit!”
În următorul verset, Dumnezeu Cel Atotputernic spune: „Și Noi l-am făcut ușor, în limba ta, pentru ca tu să-i binevestești prin el pe cei cu frică și să previi prin el un neam neînduplecat” (Maryam 19:97).
Versetul menționează „o înlesnire tainică” drept favoare a lui Dumnezeu. Atunci când analizăm în cadrul întregului context al acestui verset, Coranul se referă de fapt la o lucrare care este foarte greu de realizat: într-adevăr, a da vești bune în numele cauzei lui Dumnezeu este dificil, la fel și a avertiza cu privire la posibilele consecințe ale rătăcirii. Cea mai grea dintre toate este câștigarea inimilor. În plus, dacă condițiile care privesc îndeplinirea misiunilor nu sunt corespunzătoare și numărul persoanelor calificate este restrâns, atunci atingerea oricărui scop devine o sarcină extrem de dificilă. Într-adevăr, a începe să mobilizezi oamenii și mijloacele pe care le ai la dispoziție este foarte dificil, având în vedere îndeosebi faptul că pentru a pune în mișcare un lucru static sau pentru a activa un element pasiv este nevoie de mult efort și de multă energie. De exemplu, atunci când un avion decolează, singurul scop este decolarea și totul se concentrează asupra acțiunii de decolare. La fel, în timp ce un vehicul este pornit, luminile, radioul și casetofoanele sunt închise pentru a economisi energie. Dar odată ce avionul a decolat și vehiculul a fost pornit, totul revine la starea sa normală și aproape că ele se mișcă singure. În mod similar, slujirea cauzei lui Dumnezeu, indiferent de modul în care o abordăm, se confruntă cu multe dificultăți în etapele inițiale. Cu toate acestea, odată ce lucrurile încep să meargă bine, apare ceea ce putem numi „cerc productiv”. Acest proces se poate observa peste tot în lume, iar următorul verset poate fi menționat din aceeași perspectivă: „Iar pe aceia care luptă pentru Noi îi vom călăuzi Noi pe căile Noastre, căci Allah este cu cei credincioși care fac bine” (Al-’Ankabut 29:69).
Cu siguranță, misiunile pentru cauza lui Dumnezeu și popoarele sau comunitățile care au fost onorate cu apropierea și compania lui Dumnezeu datorită slujirii lor de-a lungul istoriei au fost înlesnite de Dumnezeu. Dacă urmărim istoria din această perspectivă, putem identifica nenumărate exemple în acest sens. Companionii Profetului, omeyyazii, abbasizii, selgiucizii, otomanii și eroii de astăzi ai celei de-a doua redeșteptări, care aduce nădejde, sunt doar câteva dintre cele mai evidente exemple.
De asemenea, este posibil să abordăm problema și din următorul punct de vedere. Dumnezeu Cel Atotputernic spune în Surat Al-Layl: „Cât despre cel care dăruiește și are frică (de Allah) și crede în răsplata cea frumoasă, aceluia îi vom ușura Noi (calea) către bucurie.” (Al-Layl 92:5–7).
Conform acestor versete, a dărui în numele lui Dumnezeu, a te feri de neascultare față de Dumnezeu în respect față de El și în pioșenie (at-taqwā) și a susține tot ceea ce este bun în credință, cuvânt și faptă – toate acestea se numără printre faptele bune și drepte – îi conving pe oameni să socotească ușoară orice responsabilitate. Gândiți-vă la ceea ce fac voluntarii turci peste tot în lume! Ei muncesc neîncetat, emigrează din țara lor natală în țări străine, se confruntă frecvent cu neajunsuri financiare și se zbat în condiții improprii, chiar și fără a ținti spre vreo plăcere spirituală, dar fac toate acestea cu dragoste și de bunăvoie și fără a le considera dificile. Toate faptele bune și drepte pe care le fac au devenit parte integrantă din natura și viața lor. Ceea ce înseamnă că astfel li se întoarce favorul lui Dumnezeu de a le înlesni dificultățile. Fie ca sufletele noastre să fie aduse jertfă pentru Cel care ne binecuvântează atât de mult!
[1] Și le-a zis profetul lor: „Allah vi l-a trimis vouă pe Talut (Saul) ca rege!”. Au răspuns ei: „Cum să cârmuiască el peste noi, când noi suntem mai vrednici de domnie decât el?…” (Al-Baqara 2:247).
[2] Bukhārī, I’tisam, 5; Khumus, 1; Nafaqat, 3; Fadāil Ashabi’n-Nabı̄, 12; Farāid, 3; Muslim, Jihād, 51–52, 54, 56; al-Asbahānı̄, Dalāilu’n-Nubuwwah, 1/138.
[3] Nursi, Tarihçe-i Hayat (Biografia oficială a lui Said Nursi), 1996, Vol II, p. 2206
[4] Al-Bayhaqı̄, Shu‘abu’l-Īmān, 1/485.
[5] Ibid, 1/486.
[6] Tirmidhī, “Zuhd,” 9; Ibn Mājah, “Zuhd,” 19.
[7] Bukhārī, Badu’l-Khalq, 6; Adab, 41; Tawhı̄d, 33; Muslim, Birr, 157; Tirmidhī, Tafsīru Sūrah 19:6.
