Allah poruncește dreptatea, plinirea faptei bune și dărnicia față de rude și El oprește de la desfrâu, faptă urâtă și nelegiuire. El vă îndeamnă pentru ca voi să vă aduceți aminte. (An-Nahl 16:90)
Acest verset reprezintă o amplă declarație Divină care conturează șase principii de bază, trei pozitive și trei negative:
Dreptatea (‘adl), primul principiu enunțat în acest verset, este într-adevăr o disciplină de importanță vitală în Islam. Există învățați care o consideră ca făcând parte dintre cele patru principii fundamentale ale Islamului.[1] Folosit în Coran și Sunna uneori cu sensul de închinare și alteori cu sensul de justiție, cuvântul ‘adl cuprinde, de fapt, o gamă foarte largă de sensuri. De exemplu, deși este folosit în versetul în cauză pentru a desemna „dreptate, conduită adecvată și echilibru”, „plinirea faptei bune și excelența în închinare” și „dărnicia față de rude” pot fi, de asemenea, incluse în conceptul de ‘adl. În orice caz, dacă „dreptatea” în sensul închinării și slujirii lui Dumnezeu nu este instituită într-un individ sau într-o societate, atunci în zadar aștepți celelalte virtuți de la un astfel de individ sau societate.
Într-adevăr, ihsān, sau „plinirea faptei bune și excelența în închinare”, care este a doua poruncă divină din acest verset, nu este cu putință fără „dreptate”. Mai mult, ihsān cu sensul de „a I te închina lui Dumnezeu ca și când L-ai vedea”, așa cum este menționat într-un hadı̄th,[2] nu poate fi vreodată pus în practică fără existența „dreptății”. De asemenea, fără aceasta, cel de-al treilea principiu al „dărniciei față de rude” nu poate fi pus în practică.
Ihsān înseamnă, așa cum am menționat mai sus, „a I te închina lui Dumnezeu ca și când L-ai vedea”. Cu toate acestea, sentimentele, trăirile și gândurile ar trebui să se sprijine pe o credință solidă și sigură, iar credința ar trebui să se dezvolte și să se consolideze prin respectarea poruncilor și a interdicțiilor islamice, astfel încât acest grad de excelență să poată fi dobândit și să dea roadele sperate.
„Dărnicia” față de rude și chiar față de orice persoană într-un sens mai larg înseamnă extinderea cercului celor cărora le facem binele astfel încât cât mai mulți oameni să dobândească „plinirea faptei bune și excelența în închinare”. Atunci când analizăm mesajul versetului dintr-o perspectivă generală, se observă cu claritate că „dreptatea” stă la baza „plinirii faptei bune și a excelenței în închinare”, care stă, la rândul său, la originea „dărniciei” față de ceilalți.
În ceea ce privește principiile negative sau anumite interdicții de bază din verset, primul menționat este „desfrâul” (fahshā’). Este posibil să i se fi acordat prioritate întrucât „desfrâul” este punctul de plecare sau izvorul mlăștinos al tuturor viciilor, atât în ceea ce privește individul, cât și societatea. După cum bine se știe și se admite, în societățile în care predomină indecența și relațiile sexuale ilicite, toate celelalte rele apar rând pe rând, iar în cele din urmă ruinează societatea. Prin urmare, „desfrâul” nu ar trebui să fie niciodată trecut cu vederea ca fiind neimportant.
„Fapta urâtă” (munkar) înseamnă a face în public lucruri interzise de religie. Dintr-o altă perspectivă, înseamnă răzvrătirea împotriva adevărurilor universale, respinsă de toate națiunile și religiile.
„Nelegiuirea” (baghy) reprezintă o infracțiune de agresiune. În viața individuală și colectivă, acest viciu se manifestă sub diferite forme. El are un spectru larg de semnificații, de la a se nedreptăți pe sine, a se răzvrăti împotriva părinților, a se revolta împotriva autorității legale și a provoca tulburare în societate până la respingerea credinței în Dumnezeu și a supunerii față de acesta.
Aceeași relație care există între „dreptate”, „plinirea faptei bune și excelența în închinare” și „dărnicie față de rude” există și între „desfrâu”, „faptă urâtă” și „nelegiuire”. La fel cum „dreptatea” este temelia celorlalte două virtuți, tot așa „desfrâul” este rădăcina celorlalte două vicii menționate. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că, potrivit Școlii hanafite de jurisprudență, conjuncția „și” (wa) atât între cele trei virtuți, cât și între cele trei vicii nu arată o anumită ierarhie. Prin urmare, nu înseamnă că neapărat „dreptatea” generează celelalte două virtuți și nici că „desfrâul” este cauza celor două vicii. Dar, conform Școlii hanafite de jurisprudență, conjuncția „și” (wa) reprezintă o succesiune intenționată și, prin urmare, arată o relație cauză-efect între virtuțile și viciile menționate.
În concluzie, după cum sublinia ‘ Abdullāh ibn Mas’ūd, unul dintre companionii Profetului, versetul în cauză are o semnificație atât de exhaustivă încât conține aproape toate virtuțile și viciile datorită sensurilor generale ale conceptelor utilizate.[3] Cu siguranță, despre acest verset se pot scrie biblioteci întregi de cărți.
[1] Aceste principii fundamentale ale Islamului sunt existența și unicitatea lui Dumnezeu, Profetul, Învierea trupească și, în final, dreptatea sau închinarea.
[2] Bukhārī, Imān, 37; Muslim, Imān, 57.
[3] Qurtubı̄, al-Jāmiu li Ahkāmi’l- Qur’ān, 10/165; Ibn Kathı̄r, Tafsīru’l-Qur’āni’l-Azīm, 4/60.
