„Însă Allah a voit să împlinească un lucru ce trebuia împlinit, pentru ca să piară cei care au pierit având dovadă vădită, și să rămână în viață cei care au rămas în viață având dovadă vădită. Și Allah este, neîndoielnic, Cel care Aude Totul (și) Bineștiutor (Sami’, ‘Alim).” (Al-`Anfal 8:42)
Viața ar fi putut fi structurată în spiritul a ceea ce se spune în versetul: „Și de-ar fi voit Domnul tău, toți cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă!” (Surat Yunus 10:99). Cu toate acestea, Voința Divină a condiționat existența credinței și a necredinței de o luptă care va continua până la sfârșitul lumii. Această realitate poate fi văzută în detaliu atunci când ne aplecăm asupra istoriei omenirii încă din timpul Profetului Adam, pacea fie asupra lui. Așadar, dacă dorim să ducem o viață de credincioși, nu trebuie să uităm că întotdeauna putem fi ținta fărădelegii, trădării, tiraniei și dușmăniei oamenilor necredinței. În timp ce ostilitatea naturală a necredinței față de credință îi împinge pe necredincioși la violență, calea credinței nu ar trebui să-i facă pe necredincioși să se simtă ca și cum ar merge printre cadavre. Cei care mor ar trebui să moară știind clar pentru ce cauză mor, în timp ce cei care supraviețuiesc ar trebui să știe clar pentru ce cauză luptă și supraviețuiesc, astfel încât nimeni să nu poată invoca scuze sau întrebări în prezența lui Dumnezeu în Ziua Judecății.
Indiferent dacă cei învingători sunt credincioși sau nu, rezultatul este același: nicio tabără nu va mai găsi scuze în fața lui Dumnezeu, pentru că atât credincioșii, cât și necredincioșii sunt răsplătiți pentru rezultatul eforturilor lor.
Pentru a explica mai bine problema, versetul a fost revelat în contextul bătăliei de la Badr. După cum se menționează în prima parte, Dumnezeu Cel Atotputernic a dispus ca bătălia să se desfășoare în astfel de circumstanțe încât, chiar dacă cele două tabere – oastea musulmană sub comanda Trimisului lui Dumnezeu și oastea din Mecca – și-ar fi dat reciproc întâlnire pentru a lupta în astfel de circumstanțe, nu ar fi reușit să se conformeze. Cu toate acestea, evenimentul aprobat de divinitate a adus cele două tabere față în față pentru luptă, fără ca nici una dintre cele să fi fost pregătită și organizată. Cei care vor „supraviețui” o vor face pentru că au meritat. De fapt, acesta este adevărul întregii istorii a omenirii. Cei care au „pierit” în ceea ce privește viața veșnică, precum și viața lor lumească, au pierit sau au pierdut pentru că au fost refractari în fața adevărului și, prin urmare, au fost înfrânți de ranchiuna, ura sau rătăcirile lor, în timp ce cei care au supraviețuit au supraviețuit și au câștigat viața veșnică în spirit înalt și fericire datorită curajului, altruismului și luptei lor cu nedreptățile și abuzurile, precum și datorită dăruirii lor față de idealurile mărețe și față de dreptate.
Pentru a rezuma, nici cei care au murit, nici cei care au supraviețuit în bătălia de la Badr și în toate celelalte bătălii, nici cei victorioși, nici cei înfrânți și nici credincioșii sau necredincioșii care au trăit de-a lungul istoriei nu pot face altceva decât să admită că tot ceea ce se întâmplă este drept și corect. Acest lucru se întâmplă întrucât totul se petrece cu buna știință a Celui Care Aude totul și Știe totul și într-un cadru pe care El l-a stabilit.
„Și (aduceți-vă aminte) cum El vi i-a arătat vouă puțini în ochii voștri, când v-ați întâlnit, după cum v-a împuținat și pe voi în ochii lor, pentru ca Allah să împlinească un lucru ce trebuia împlinit.” (Al-`Anfal 8:44)
Întâmplarea menționată în verset a avut loc și în bătălia de la Badr. Majoritatea celor care luptau de partea musulmanilor nu participaseră până atunci la o bătălie reală. În plus, nu trebuie să ignorăm faptul că atunci când musulmanii au părăsit Medina, intenția lor nu era să lupte, ci să urmărească caravana care era încărcată cu bunurile lor capturate de politeiștii din Mecca. Dacă musulmanii ar fi văzut cealaltă tabără cu forțele lor reale, în loc să le perceapă „ca fiind puține”, s-ar fi îngrijorat și ar fi intrat în panică. Cu toate acestea, când s-au confruntat cu o situație inevitabilă după începerea bătăliei, Dumnezeu le-a arătat musulmanilor condițiile reale ale necredincioșilor, astfel încât aceștia să se poată baza pe Dumnezeu și să se adăpostească în El. Dacă ar fi continuat să îi perceapă ca fiind mai puțini decât numărul lor real, ar fi dat dovadă de neglijență și ar fi acționat nechibzuit, fără să se gândească măcar că Dumnezeu este Unicul care va acorda victoria. Căci ființele umane tind să acționeze fără să țină cont de harul și ajutorul lui Dumnezeu în momentele de bunăstare și de destindere.
Mai este un aspect care merită menționat: îngerii care au fost trimiși să îi ajute pe musulmani în bătălia de la Badr nu au luptat precum ostașilor omenești, nu au folosit săbii și nici nu au ucis necredincioși. Ei au venit doar pentru a descuraja și decepționa dușmanul și pentru a spori puterea spirituală a musulmanilor. Dacă îngerii ar fi luptat în bătălie, vălul cauzalității asupra evenimentelor ar fi fost ridicat într-o anumită măsură, ostașii musulmani nu ar fi obținut denumirea de ghāzī, sau ostașul Domnului, și toți ar fi așteptat ajutorul lui Dumnezeu indiferent de situație, dar ajutorul lui Dumnezeu vine acoperit sau într-o formă imperceptibilă în această lume a provocării și încercării.
Într-adevăr, faptul că El i-a făcut pe necredincioși să pară puțini în ochii credincioșilor a fost prima dovadă de har și ajutor din partea lui Dumnezeu în Bătălia de la Badr. Astfel, Dumnezeu i-a ferit pe credincioșii fără experiență de orice formă de intimidare înainte de începerea bătăliei și i-a încurajat să lupte. Un alt ajutor din partea lui Dumnezeu pentru musulmani a fost faptul că armata inamică i-a perceput la rândul ei ca fiind de asemenea mai puțini, ceea ce i-a determinat să fie batjocoritori față de forța musulmanilor și să acționeze cu indiferență. Ca urmare, Dumnezeu le-a oferit musulmanilor o victorie decisivă și i-a ajutat, de asemenea, să obțină o mare răsplată. Atunci când a început lupta și musulmanii s-au aflat în mijlocul bătăliei, cele două tabere au văzut puterea reală a celeilalte. Voința divină își pusese în aplicare hotărârea și tot ceea ce Dumnezeu a vrut s-a întâmplat. Musulmanii se îndreptau spre izbândă datorită ajutorului și harului lui Dumnezeu, precum și a vitejiei și luptei lor eroice sub comanda remarcabilă a Trimisului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, în timp ce necredincioșii și răzvrătiții agresivi erau aduși la ruină, privați de orice fel de sprijin și ajutor, căzând în golul sfârșitului lor inevitabil.
„O, voi cei care credeți! Când întâlniți o oaste (de dușmani), fiți statornici și pomeniți-L pe Allah mult, pentru ca voi să izbândiți!” (Al-`Anfal 8:45)
„Pomenirea lui Allah” din verset poate fi interpretată după cum urmează:
În primul rând, se subliniază faptul că nu ar trebui să existe loc pentru nepăsare în inima unui credincios în viața de zi cu zi și mai ales în timpul unei lupte. Tuturor celor care nu Îl ascultă pe Dumnezeu ar trebui să li se reamintească acest lucru. Credincioșii ar trebui avertizați cu privire la nepăsare, în special în timpul unei „bătălii”, și încurajați să „își amintească și să Îl pomenească pe Dumnezeu” atât cu inima, cât și cu vorba, astfel încât chiar și câmpurile de luptă să fie locuri de închinare.
În al doilea rând, pomenirea lui Dumnezeu pe câmpul de luptă este, de asemenea, o vestire răsunătoare a Numelui lui Dumnezeu – Allah, Allah, Allah. Acest comportament este foarte important în special pentru a-i descuraja pe inamici și a-i încuraja pe musulmani. Dacă rostirea „Allah, Allah” în mersul normal al evenimentelor, chiar și cu vârful limbii, insuflă tensiune spirituală în noi și teamă în inamic – ceea ce cu siguranță face – atunci ar trebui să ne gândim la cât de mult se poate câștiga prin pomenirea lui Dumnezeu (dhikr) făcută cu entuziasm și în deplină conștiință.
În al treilea rând, în ceea ce privește legătura dintre „triumf” și stăruința în „pomenirea lui Dumnezeu”, acesta este un subiect separat care trebuie aprofundat mai târziu.
În versetul de mai sus există două elemente importante și complementare pentru credincioșii care se confruntă cu un inamic:
În primul rând, atunci când credincioșii se luptă cu un inamic, indiferent cât de puternic sau slab este acesta, ei ar trebui să fie încurajați să aibă răbdare și perseverență, iar moralul inamicului ar trebui zdrobit prin curaj și vigilență.
În al doilea rând, credincioșii ar trebui să fie înflăcărați, puternici spiritual și fermi datorită „pomenirii lui Dumnezeu” și acționând în unitate. Ei ar trebui să fie atât de neînfricați și dinamici încât dușmanul să fie uimit și deznădăjduit.
Acestea sunt cheile succesului. Succesul nu vine fără răbdare și statornicie în virtutea legilor divine ale vieții. De asemenea, credincioșii nu pot obține victoria luptând fără să țină cont de Dumnezeu. Chiar dacă sunt biruitori, o astfel de victorie nu aduce răsplată în Viața de Apoi.
Astfel, ostașii musulmani sau cei care luptă pentru cauza lui Dumnezeu, indiferent de circumstanțe, ar trebui să fie hotărâți și zeloși, pe de o parte, și să se întoarcă mereu la Dumnezeu întru pomenirea Lui, pe de altă parte. Chiar și în momentele în care credincioșii se află la apogeul puterii și tăriei lor, nu ar trebui să se bazeze niciodată pe propria puterea; în schimb, ar trebui să caute necontenit adăpost în El și să se bazeze pe Puterea Sa. Ei ar trebui să repete următoarea rugăciune: „O, Doamne, recunoaștem că nu avem putere și tărie și căutăm adăpost în Puterea și Tăria Ta”.
„Aceia care nu cred, asemenea sunt aliați unul cu altul. Dacă voi (dreptcredincioșii) nu purcedeți astfel, va fi dezbinare pe pământ și mare stricăciune.” (Al-`Anfal 8:73)
Versetul anterior celui de mai sus, „Aceia care au crezut și au purces în pribegie și au luptat pe calea lui Allah cu averile și cu sufletele lor, precum și aceia care au dat adăpost și au dat ajutor, aceia își sunt aliați unii altora.”[1], stabilea că cei care au emigrat la Medina ( Muhājirūn) și cei care le-au oferit adăpost și i-au ajutat (Ansār) puteau să moștenească unii de la alții deși nu erau rude. În ceea ce privește versetul în discuție, s-a stabilit că musulmanii și necredincioșii nu pot moșteni unii de la alții; necredincioșii pot moșteni doar de la necredincioși. În interpretarea acestui verset, Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, spune: „Sunt departe de orice musulman care continuă să trăiască printre necredincioși. Focul lor nu face lumină.”[2] Cu alte cuvinte, în ciuda convingerilor lor, focul pe care îl aprind nu se simte ca o lumină; ca urmare, cele două lumi nu se pot distinge una de cealaltă. Această chestiune poate fi interpretată în următoarele moduri:
- Focul este foarte important în deșert, întrucât este un mijloc de orientare și de a asigura căldura. Hadı̄th-ul de mai sus poate fi interpretat în sensul unei incapacități de a distinge între focul prietenului și cel al inamicului.
- Dacă sursele de lumină sau făcliile credincioșilor și necredincioșilor există una lângă alta, ele nu se pot deosebi una de cealaltă. Sursele de lumină ale credincioșilor și necredincioșilor trebuie să fie separate, astfel încât niciunul să nu poată fi amăgit și derutat.
- Cea mai importantă observație este că, dacă necredincioșii și credincioșii se amestecă unii cu alții, neglijând diferențele fundamentale de credință, moralitate și obiective, este posibil ca aceștia să nu poată să își observe și să își păstreze intensitatea metafizică și vigilența spirituală unii față de alții. Ei pot fi toleranți unul cu celălalt și pot trăi în pace, dar credința și necredința nu au cum să se împace.
- Un alt aspect este că, în conformitate cu legea islamică a patrimoniului, ikhtilāfu’d-dīn (diferența de religie) și ikhtilāfu’d-dārr (diferența de lumi) împiedică moștenirea reciprocă. Adică, atât musulmanii, cât și adepții altor religii, precum și cetățenii musulmani din lumea islamică și cetățenii țărilor nemusulmane care sunt în război cu musulmanii nu pot moșteni unii de la alții. Cu excepția relațiilor umane, dacă principiile de bază ale credinței și practicii și anumite discipline juridice nu pot fi respectate și garantate, riscăm să producem corupție și dezordine prin activitățile și acțiunile care sperăm că vor aduce îmbunătățire și reformă. Cele mai mari tulburări, abuzuri și corupție sunt cele cauzate de bunele intenții și de faptele făcute cu scopul de a îmbunătăți situația. Pentru că răul cauzat de bunele intenții este predispus să persiste. Odată ce masele sunt direcționate în mod inconștient către acest tip de comportament, le va fi foarte greu să revină la normalitate.
[1] Surat Al-`Anfal 8:72
[2] Abū Dawūd, Jihād, 95; Tirmidhī, Siyar 42; Nasāī, Qasāma, 27.
