„Acelora care nu cred în semnele lui Allah și-i omoară pe profeți pe nedrept și-i omoară pe aceia dintre oameni care poruncesc dreptatea, acelora vestește-le osândă dureroasă” (‘Al ‘Imran 3:21)
Cei care nu au crezut în nicio religie revelată înainte de Epoca Fericirii și cei care au acceptat anumite aspecte ale religiei fără să creadă în Dumnezeu, precum și cei care nu văd semnele, versetele și dovezile clare ale existenței și Unității lui Dumnezeu și astfel se rătăcesc și îi fac pe alții să se abată de la calea credinței – toate aceste grupuri sunt numite „cei care nu cred în Revelațiile și semnele lui Dumnezeu”. De asemenea, cei care s-au răzvrătit împotriva „mijloacelor mântuirii lor” (adică Profeții) și i-au omorât pe unii dintre ei, deși au fost răsplătiți cu revelația Cărții și cu Profeții, au primit reputația rea de „cei care îi ucid frecvent pe Profeți împotriva tuturor regulilor”. Iar cei care se împotrivesc susținătorilor dreptății și corectitudinii și îi ucid sunt condamnați și batjocoriți drept „cei care îi ucid pe cei care susțin și încearcă să stabilească echitatea și dreptatea”. Există un sfârșit unic pentru toate aceste grupuri: „pedeapsa cruntă”.
Acești oameni nu au fost în măsură nici să oprească timpul și pământul pentru a trăi mai mult, nici să reușească să nu meargă într-un alt tărâm, pentru care nu au avut nicio pregătire. După cum a afirmat Bediüzzaman Said Nursi, „Ei nu au fost niciodată capabili să învingă moartea și să închidă ușa mormântului”; prin urmare, au îndurat durerea morții chiar înainte de a muri. Au risipit și și-au sacrificat viața de apoi pentru dorințele, poftele și fanteziile lor. În consecință, sunt atât de nefericiți încât au pierdut în această lume și au fost condamnați să piardă în cealaltă.
În plus, dacă ne îndreptăm atenția asupra concluziei versetului, vom remarca un stil neobișnuit: „acelora vestește-le[1] osândă dureroasă”. În mod normal, veștile bune se referă la lucruri bune, plăcute și pozitive – nu la situații nefericite și triste. De exemplu, nu putem spune unui om al cărui tată a murit: „Vești bune! Tatăl tău a murit”. Sau „Felicitări! Ai dat faliment”. Însă, Coranul folosește această exprimare în dreptul celor necredincioși. Deci cu siguranță trebuie să existe un sâmbure de înțelepciune în folosirea unei astfel de exprimări. Înțelepciunea – și Dumnezeu știe cel mai bine – poate fi următoarea: în propoziție se poate observa sarcasmul cu privire la necredincioși (tahakkum în arabă). Acei oameni care și-au închis inimile față de credință și sunt plini de ură, răutate, mânie și furie împotriva Coranului turbează când aud astfel de cuvinte.
Dacă luăm în considerare această ultimă parte a versetului în contextul întregului verset, observăm un aspect foarte important: Dumnezeu le-a arătat acestor oameni căile către credință, le-a trimis Profeți și a rânduit în mijlocul lor îndrumători intelectuali și spirituali și apărători ai dreptății și echității după Profeți. Însă, întotdeauna au refuzat bunătățile lui Dumnezeu și au avut o atitudine lipsită de recunoștință. Mai exact, ei nu au crezut în Profeți. I-au ucis pe profeți; i-au ucis pe reprezentanții dreptății și echității. Expresia „acelora vestește-le osândă dureroasă” îi înștiințează cu privire la sfârșitul lor îngrozitor și le reamintește că au irosit ocazia de a primi veștile cu adevărat bune.
„El a zis: „Doamne, cum să am eu un băiat, când m-au ajuns bătrânețile, iar muierea mea este stearpă?” Și i-a răspuns (Allah): „Așa!” Allah face ceea ce voiește!” (‘Al ‘Imran 3:40)
Profetul Zaharia, pacea fie asupra lui, s-a rugat Domnului său, spunând „Doamne, dăruiește-mi mie de la Tine vlăstare binecuvântate” (‘Al ‘Imran 3:38). Cu toate acestea, când a aflat că rugăciunea sa a fost primită, nu s-a putut stăpâni să nu rostească, deopotrivă bucuros și uimit: „Cum să am eu un băiat?”. Deși la prima vedere poate părea o contradicție între aceste două episoade, nu există nicio contradicție. De fapt, Zaharia s-a rugat Domnului său să îi dăruiască un fiu, adresându-I-se din toată inima și în deplină cucernicie. El i-a cerut Domnului său în rugăciune fără să se gândească la mijloace și cauze, iar acest lucru este fundamental atunci când vine vorba rugăciune. În rugăciune lui Zaharia există ceva tainic, deoarece a cerut un succesor pentru misiunea de a fi Profet. Dar când i s-a promis un fiu, deși era prea bătrân, iar soția sa era stearpă, dacă se poate spune așa, el a trecut de pe tărâmul rugăciunii pe tărâmul cauzalității și, în bucurie totală și uimire, a exclamat: „Cum să am eu un băiat, când m-au ajuns bătrânețile, iar muierea mea este stearpă?”.
Mai trebuie menționat încă un aspect: În unele cărți clasice de comentarii asupra Coranului, exclamația lui Zaharia (cum să am eu un băiat…?) este interpretată drept o expresie de confuzie în fața unei aparente imposibilități. Cu toate acestea, după părerea mea, nu este o expresie de confuzie rostită într-o stare de îndoială; mai degrabă, este o manifestare a surprizei și a uimirii și o apreciere la adresa omnipotenței lui Dumnezeu. Aceasta este atitudinea potrivită pentru un Profet. Potrivit lui Ibn ‘Arabı̄, cel mai înalt rang în prietenia lui Dumnezeu (sfințenia) este rangul de uimire. Prin urmare, uimirea și aprecierea în fața actelor lui Dumnezeu este cuvenită pentru un Profet. Pe deplin conștient de Puterea lui Dumnezeu și de lucrările sale miraculoase, Profetul Zaharia, pacea fie asupra lui, și-a exprimat uimirea și aprecierea în fața promisiunii lui Dumnezeu de a-i dărui un fiu în ciuda vârstei sale înaintate și a sterilității soției sale.
Într-adevăr, conceperea unui copil de către o femeie care este fie stearpă, fie la menopauză, nu este un lucru obișnuit sau familiar în cadrul legilor Divine sau ca mod de acțiune în lumea noastră. Cu toate acestea, Dumnezeu nu este niciodată condiționat sau constrâns de legile sau de legea cauzalității pe care El Însuși le-a stabilit în lumea fizică. Prin urmare, este la fel de ușor pentru El să acționeze în cadrul acestor legi, cât și dincolo de ele. Dar acțiunea Sa dincolo de aceste legi este excepțională și, prin urmare, este considerată drept miracol de ființele umane. Așadar, este absolut normal ca Zaharia să primească o făgăduință miraculoasă cu uimire și apreciere, mai mult decât chiar cu bucurie.
Mai mult, concluzia versetului „Allah face ceea ce voiește!” prefigurează deopotrivă multe alte lucruri și făpturi neobișnuite create de Dumnezeu, cum ar fi Fecioara Maria și nașterea lui Isus, și avertizează că Dumnezeu este absolut independent în voința Sa și face tot ceea ce dorește. Prin urmare, El nu este constrâns de ceea ce noi numim legi naturale și cauzalitate.
„Spune: „O, voi oameni ai Scripturii, veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-L asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Allah.” (‘Al ‘Imran 3:64)
Coranul ne poruncește să fim buni cu oamenii atunci când transmitem mesajul Islamului. Ne poruncește să fim buni nu numai cu Oamenii Cărții, ci chiar și cu cei foarte refractari precum Faraon. Atunci când l-a trimis în fața lui Faraon, Dumnezeu Cel Atotputernic i-a poruncit Profetului Moise, pacea fie asupra lui, să fie blând: „Și spuneți-i lui vorbe blânde! Poate că el își va aduce aminte sau se va teme!” (Surat Ta-ha 20:44). Nu există loc pentru comportamente respingătoare, reproșuri și grosolănie în transmiterea mesajului Islamului.
Versetul de mai sus ne oferă un exemplu grăitor de bune maniere, cum ar fi să folosim cuvinte pline de compasiune și o comunicare afectuoasă și plăcută în transmiterea Mesajului. Dacă privim islamul ca pe un castel magnific cu numeroase porți și înconjurat de zidurile impunătoare ale limitelor stabilite de Dumnezeu, există la fel de multe drumuri către porțile sale ca și suflările ființelor create. Indiferent de locul în care s-ar afla, Islamul iese în întâmpinarea acestor oameni și îi duce în castel prin oricare dintre porțile sale, folosindu-se de metodele sale specifice. A nu înțelege acest lucru sau a-l înțelege greșit generează anumite greșeli în ceea ce privește chemarea oamenilor la Islam.
Versetul în discuție îi întâlnește pe „Oamenii Cărții” pe unul dintre drumurile menționate sau într-unul dintre locurile de pe acestea și se apropie de ei cu generozitate și cuvinte blânde, spunându-le „Veniți!”. Din invitație se subînțelege „Lucrurile la care vă invit nu sunt cele pe care nu le cunoașteți. Dimpotrivă, sunt cele pe care le știți deja și cu care sunteți familiarizați. Ele sunt acele lucruri pe care le-ați întâlnit cu mult înainte de islam și pe care poate le-ați uitat sau nu vi le amintiți corect”. Coranul construiește o punte între musulmani și Oamenii Cărții, o punte pe care le iese în întâmpinare într-un punct cunoscut. Această metodă este foarte importantă în transmiterea mesajului Islamic și în abordarea interlocutorului. O putem numi „dialog”, termen bine cunoscut în zilele noastre. Asta înseamnă că punctul comun în care Coranul îi cheamă pe Oamenii Cărții este atât de clar și ușor de identificat încât poate fi rezumat cu un singur cuvânt. Coranul le cere un singur lucru: să treacă puntea și sa ajungă la poartă. Pe lângă toate acestea, este foarte posibil să vedem delicatețea, tandrețea și puntea dintre cele două, chiar și cu cuvântul „sawāun” (comun) folosit în verset. Care sunt caracteristicile acestei punți, atunci?
În abordarea acestei chestiuni, Coranul subliniază mai degrabă un aspect negativ decât unul pozitiv. În primul rând, Oamenii Cărții au știut despre Allāh din Cartea lor. Cu toate acestea, trecuseră secole de când îl recunoscuseră pe Dumnezeu, iar cunoștințele lor nu mai erau vii. În consecință, singurul lucru care se putea face pentru ca adevărurile să fie manifestate clar era procesul de takhliyah sau curățire. Este posibil să vedem această curățire chiar și în cuvintele „lā ilāha illa’llāh” (Nu există altă divinitate în afară de Dumnezeu). De fapt, în Islam totul începe cu același proces. Curăță mintea idei greșite și obsesii și ochii de puncte de vedere greșite, iar apoi introduce credința în Dumnezeu și în Unitatea Sa. Face o intervenție asupra minților, asupra vederii, asupra inimilor și asupra acțiunilor. Acesta este motivul pentru care, în primul rând, versetul sugerează să nu faci, mai degrabă decât să faci, spunând „să nu-L adorăm decât pe Allah”.
Într-adevăr, de-a lungul istoriei, unii dintre Oamenii Cărții au început să Îi asocieze parteneri lui Dumnezeu. Asemenea păgânilor sau politeiștilor, ei au început să-i atribuie lui Dumnezeu fii sau fiice; au căzut în capcane complicate precum trinitatea – unul în trei și trei în unul; și au atribuit preoților sau rabinilor lor funcții divine precum acceptarea rugăciunilor, iertarea păcatelor și autoritatea de a legifera în numele lui Dumnezeu, toate acestea echivalând cu asocierea partenerilor lui Dumnezeu. Expresia „îi iau pe rabinii lor și pe călugării lor, precum și pe Mesia, fiul Mariei, ca Domni în locul lui Allah” din versetul 31 al Surat At-Tawba înseamnă a considera drept legitim sau ilegal ceea ce rabinii și călugării decid că este legitim sau ilegal, dar împotriva deciziei lui Dumnezeu. Astfel, Unitatea lui Dumnezeu face absolut necesară atribuirea către Dumnezeu a dreptului și autorității de a stabili legi în viață. Coranul începe curățirea inimilor și a minților nu prin interzicerea asocierii partenerilor cu Dumnezeu în legislație sau prin reglementarea domeniilor sociale sau economice ale vieții cotidiene, ci prin interzicerea asocierii partenerilor cu Dumnezeu în Divinitatea Sa. Cu alte cuvinte, închinarea la oricine altcineva în afară de Dumnezeu este absolut interzisă. Prin urmare, Rugăciunile trebuie rostite exclusiv pentru El; oamenii trebuie să postească pentru El și să dea de pomană pentru El, și trebuie să sacrifice animale exclusiv pentru El. În acest moment, Poporul Cărții poate spune: „Noi facem deja aceste lucruri pentru Dumnezeu”. Astfel, interdicția de a asocia parteneri cu Dumnezeu este urmată de acceptarea lui Dumnezeu ca singurul, unicul Domn; singurul, unicul Creator; singurul, unicul Dătător, singurul, unicul Dirijor al universului și așa mai departe. Asta înseamnă a crede în Unitatea lui Dumnezeu. Această credință presupune, de asemenea, să credem că Dumnezeu este nu are copii și nu s-a născut, nu are nevoie de nimic și de nimeni și nu are niciun defect sau slăbiciune. Atunci când vălurile întunecate sunt îndepărtate din calea recunoașterii Unității lui Dumnezeu și a credinței în aceasta, urmează reglementarea domeniilor sociale și economice ale vieții cotidiene în conformitate cu această credință, astfel încât credința în Unitatea lui Dumnezeu să se poată concretiza în lume. La fel cum mesajul islamic urmează o cale sau un proces gradual, la fel vedem evoluția lentă în a lega mai întâi inima și intelectul de credința în Unitatea lui Dumnezeu și de punerea în aplicare a tawhid-ului în reglementarea vieții cotidiene. Așa cum sublinia și Bediüzzaman Said Nursi, islamul presupune, într-o anumită privință, dobândirea, confirmarea și consolidarea credinței. În esență, totul se bazează pe credință, a cărei temelie este credința în Unitatea lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că este baza islamului și a tot ceea ce este legat de islam, Unitatea lui Dumnezeu și credința în aceasta definesc toate celelalte părți ale clădirii islamului.
Neînțelegerea acestui grad de profunzime, evoluție treptată și amabilitate în transmiterea islamului și construirea de punți între oamenii de orice credință sau necredință a îndepărtat mulți oameni de islam sau i-a făcut să îl perceapă greșit ca pe o religie complet opusă esenței sau identității sale reale, deși islamul este în esență centrul sublim de gravitație și atracție. Opiniile și trăirile publice sunt direcționate greșit, impulsivitatea umană domină și provoacă multe greșeli în numele islamului, iar abordarea treptată este lăsată deoparte. Mai cu seamă, pașii descriși în versetul în dezbatere sunt ignorați, iar problemelor secundare sau ulterioare li se acordă întâietate față de cele primare sau inițiale. În consecință, unii oameni se implică în mișcări pe care masele naive le-ar putea socoti exagerate, în timp ce alții susțin că până și cei care nu urmează calea lui Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, vor intra în Paradis, fără să înțeleagă conținutul versetelor relevante și calea pe care o descriu. Cu toate acestea, atunci când versetele relevante sunt studiate cu atenție, se observă foarte clar – așa cum se observă și în versetul menționat – Poporul Cărții primește punți și căi de acces. Condițiile care trebuie îndeplinite după intrare nu sunt explicate aici, ci în alte versete. Nimeni nu poate știi pe baza acestui verset că Poporul Cărții va fi într-un fel sau altul dacă crede în Dumnezeu și în Profetul Mahomed, chiar dacă nu urmează calea Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Întrucât acest verset și altele similare au fost revelate cu scopul de a-i chema pe calea Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Este de la sine înțeles că, odată ce cineva s-a angajat pe calea Profetului Mahomed, sau odată ce cineva a intrat în palatul islamului pe una dintre porțile sale, îi va urma calea. Pentru a înțelege corect și adecvat Islamul și Coranul, este necesar să privim Coranul și Sunna (calea Profetului Mahomed) împreună în integralitate, ca fiind inseparabile și să putem evalua părțile care le constituie ca în cuprinsul ansamblului. La fel cum în timpul procesului de formare a corpului uman fiecare atom merge exact în locul în care a fost destinat să meargă și se fixează, așa cum este explicat în cel de-al Treizecilea Cuvânt din Cuvintele de Said Nursi, tot așa este necesar ca fiecare parte și element al religiei să își găsească locul în timpul formării unei vieți islamice. Asta presupune cunoașterea Coranului și a Sunnei în integritatea lor, precum și a funcțiilor fiecărei părți. În caz contrar, denaturările, interpretările greșite, contradicțiile și erorile juridice își pot face apariția în abordarea și înțelegerea religiei.
În concluzie, versetul în cauză stabilește o punte de legătură în care diferite suflete, minți, culturi și civilizații, precum și diferite Cărți revelate în momente diferite și comunitățile formate de aceste Cărți se pot întâlni pe lungime de undă, pe care o putem numi „linia păcii și a reconcilierii”. În ceea ce privește stabilirea punții, versetul își are sorgintea în mila deplină a lui Dumnezeu și păstrează universalitatea Mesajului lui Dumnezeu. În realitate, fiecare conștiință și gând pot fi gestionate doar prin dreptatea și echitatea unui astfel de adevăr universal. Sufletele sunt eliberate de presiunea dorințelor și ambițiilor individuale și ating slujirea și supunerea față de Cel absolut adorat, iar lumea este astfel eliberată eliberată de sub jugul închinării și slujirii la zeități false.
„Cum să-i călăuzească Allah pe aceia care au refuzat credința, după ce au crezut și după ce au mărturisit că Trimisul este adevărat și după ce le-au venit semnele limpezi? Allah nu-i călăuzește pe oamenii nelegiuiți!” (‘Al ‘Imran 3: 86)
Cei care susțin răul, necinstea și necredința și îi sprijină pe cei care fac răul și pe necredincioși, chiar dacă au fost martorii binelui și ai adevărului în toată splendoarea lor și ai răului și ai minciunii în toată urâțenia lor, sunt oameni aroganți, inumani, care trăiesc vieți de rătăcire. Ei sunt cei nefericiți care și-au pervertit natura sau caracterul și și-au diminuat atât de mult capacitatea de a asculta învățătura corectă încât, în conformitate cu Practica Divină sau cu modul de a Se purta cu creația Sa, Dumnezeu nu îi mai îndrumă pe calea cea dreaptă. Întrucât acești oameni au părăsit forța sacră a islamului și s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de el, vor avea întotdeauna tendința să se îndepărteze de islam, acuzând și denigrând constant centrul pe care l-au părăsit și, prin urmare, își natura lor va fi nespus de întunecată. Astfel, îi vor expune pe credincioși într-o manieră negativă ca și cum i-ar cunoaște îndeaproape, vor ridica moralul necredincioșilor și îi vor face fericiți în timp ce pe credincioși îi sufocă cu tristețe și confuzie.
În plus, din moment ce au părăsit islamul, a cărui lumina luminează precum un soare spre deosebire de alte religii a căror lumină se aseamănă cu o candelă, acești oameni răuvoitori vor fi mereu în continuă căutare. Însă, incapabili să găsească ceea ce caută, viața lor se va sfârși în încercarea de a găsi ceva imposibil de găsit. În acest proces, ei dau un exemplu negativ mulțimilor naive și dezorientate.
„Este o datorie a oamenilor față de Allah (să împlinească) Pelerinajul la această Casă, dacă au mijloacele pentru aceasta.” (‘Al ‘Imran 3: 97)
Orice formă și act de închinare reprezintă recunoștința față de Dumnezeu în schimbul darurilor pe care El le-a revărsat asupra noastră; este un răspunsul nostru concret. Un astfel de răspuns este adresat numai lui Allah și de dragul Lui exclusiv. Astfel, Hājj, sau pelerinajul la Casa lui Dumnezeu din Mecca, este o expresie a recunoștinței față de Dumnezeu în schimbul atât a sănătății corporale, cât și a bunurilor pe care El ni le-a acordat. Prin urmare, persoana care are în vedere să îndeplinească Hājj spune: „Intenționez să îndeplinesc Hājj de dragul lui Dumnezeu”. Exprimând această idee, Coranul spune: „wa li’llāhi ‘alan-nās” (o datorie a oamenilor față de Allah).
Cuvântul arab „li” (față de[2]) din expresia „li’llāhi” (față de Allah) denotă meritul sau dreptul. Prepoziția „alā” (asupra) din expresia „»alan-nās” (asupra poporului) afirmă o obligație. În plus, articolul hotărât „al” din expresia „an-nās” (oamenilor) indică anumite persoane, referindu-se astfel la cei care „au mijloacele pentru aceasta”. Cu alte cuvinte, pelerinajul la Kaaba este o datorie pentru oameni: cine sunt acei oameni? Aceștia sunt cei care au suficientă siguranță în privința călătoriei și o cantitate suficientă de provizii pentru călătorie și pentru familiile lor pe care le-au lăsat în urmă. Dacă aceste persoane sunt femei, ele trebuie să fie însoțite de soții lor sau de membrii apropiați ai familiei cu care nu se pot căsători legal.
Mai mult, folosirea lui „a/asupra” în „a/asupra oamenilor” ne amintește următorul aspect: Există mai multe dificultăți în practicarea Pelerinajului decât în îndeplinirea Rugăciunilor zilnice și respectarea postului. Pe lângă greul călătoriei, pelerinii cheltuiesc o sumă mare de bani. În plus, pelerinii își lasă în urmă munca, țara, familia pentru o perioadă lungă de timp. Astfel, prin intermediul prepoziției, Coranul face trimitere la toate aceste dificultăți și arată importanța sau valoarea Hājj-ului în rândul tuturor celorlalte acte de închinare.
În afară de aceasta, cuvântul „istatā’a” (a-și permite/ a avea mijloace) e referă la îndeplinirea unei îndatoriri sau a unei sarcini într-un mod exemplar și cu sinceritate și supunere totală. Asta presupune existența voinței, a capacității și a posibilității. Din acest motiv, cuvântul „istatā’a” este folosit pentru a se referi la putere, capacitate și posibilitate, concepte pe care le înglobează. Capacitatea de a înțelege pe scară largă a acestui cuvânt i-a împins pe cercetătorii jurisprudenței islamice să desprindă din el diferite sensuri și concluzii juridice, ceea ce a adus un mare beneficiu musulmanilor.
„O, voi cei care credeți! Fiți cu frică de Allah, așa cum se cuvine să fie frica de El și să nu vă săvârșiți din viață decât fiind musulmani!” (‘Al ‘Imran 3: 102)
Evlavia sinceră față de Dumnezeu este direct proporțională cu ma’rifatullah (cunoașterea lui Dumnezeu). Prin urmare, se poate spune că toate informațiile noastre care nu contribuie la cunoașterea lui Dumnezeu nu înseamnă nimic. De asemenea, discuțiile, dezbaterile, întrebările și răspunsurile care nu ajută la dobândirea sau la aprofundarea cunoașterii lui Dumnezeu pot fi considerate pierdere de timp și vorbărie în vânt. Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a spus „Lui Dumnezeu îi displac trei lucruri în dreptul vostru.”[3] Printre aceste trei lucruri, el menționează întrebările într-un număr mare. Ca exemple de astfel de întrebări fără sens, el menționează: „Dumnezeu a creat toate acestea. Atunci, cine l-a creat pe Dumnezeu?”[4] Am fost copleșiți de astfel de dezbateri inutile și lipsite de sens și am fost asaltați de „cauzalitate” până într-acolo încât este ca și cum Dumnezeu ar fi lipsit de putere și totul s-ar întâmpla de la sine sau a fost făcut să se întâmple prin cauze fizice în conformitate cu „legea cauzalității”. Boli precum cancerul și SIDA au fost au fost prezentate ca fiind incurabile, iar încrederea în Dumnezeu a fost zdrobită în inimile oamenilor. Aproape toată lumea a fost infectată cu această boală într-o anumită măsură. Prin urmare, ar trebui să deținem cunoașterea necesară a Ființei Divine cu Atributele, Numele și Actele Sale, împreună cu convingerea dobândită că El nu este constrâns de nicio „lege”, pe care El Însuși a creat-o, și este Cel care creează atât cauzele, cât și efectele. De asemenea, ar trebui să avem convingerea că El creează fără a folosi vreo cauză dacă și când dorește să facă acest lucru. După ce dobândim suficiente cunoștințe despre El, putem studia toate celelalte aspecte în mod corect și adecvat și putem ajunge să înțelegem că cel care a fost creat nu poate fi un creator, iar întrebarea de acest fel: „Cine L-a creat pe Dumnezeu?” este prin urmare, una dintre cele mai absurde întrebări care pot fi puse vreodată.
Există semne care ne arată că suntem pe calea „evlaviei sincere”. Dintre acestea, amintim: să acționăm în temere față de El; să evităm să provocăm discrepanțe între viața și obiectivul nostru pentru a dobândi temere și evlavie sinceră față de El, lucruri pe care le cere credincioșia; să transformăm fiecare act, vorbire sau gând într-o ocazie pentru a vorbi despre El; și să contemplăm nenumăratele Sale binefaceri și modul în care acestea ajung la noi, încurajându-ne astfel să Îi aducem mulțumire. Acest grad de „evlavie reverențioasă” (taqwa), care înseamnă, de asemenea, să îți trăiești viață astfel încât la moarte să fii considerat musulman pios, este un semn al plăcerii pe care o descoperim față de Dumnezeu și al plăcerii Sale față de noi, o plăcere prin care s-au remarcat în special profeții și urmașii lor. Pentru a putea dobândi un asemenea grad de evlavie și renunțare față de Dumnezeu, companionii iubitului nostru Profet, Dumnezeu să găsească plăcere în ei toți, s-au închinat lui Dumnezeu atât de mult și atât de profund încât mâinile și picioarele lor au făcut bătături și s-au istovit de la închinare. Acești companioni au înaintat fără încetare spre țelul lor. Umplând golurile provocate de viața lumească cu sinceritatea sau puritatea intenției lor și cu intenția lor de a I se închina lui Dumnezeu cât mai mult și mai bine cu putință, ei și-au petrecut viața în orizontul următorului principiu: „Deci, fiți cu frică de Allah atâta cât puteți, ascultați, fiți supuși…” (At-Taghābun 64:16).
„Așadar, nu Allah i-a nedreptățit, ci ei înșiși s-au nedreptățit.” (‘Al ‘Imran 3: 117)
Acest sens este menționat în diferite versete din Coran, cum ar fi în Surat An-Nahl: „Nu i-a nedreptățit Allah, ci ei înșiși s-au nedreptățit” (16:33).[5] Diferența dintre astfel de versete și versetul în dezbatere este existența sau inexistența verbului „kānū” care înseamnă «au fost» sau «au devenit». Acest verb nu există în versetul nostru. Un astfel de stil ne amintește – și Dumnezeu știe cel mai bine – de următoarele aspecte:
- Oamenii menționați în verset se nedreptățesc atât de limpede încât toată lumea vede ce își fac ei cu mâna lor.
- Verbul „kānū” denotă faptul că ceva a apărut la un anumit moment în timp. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de cei menționați în versetul în care acest verb nu există, cei necredincioși au greșit dintotdeauna din timpuri străvechi și toată lumea a fost martoră.
- Coranul folosește de obicei verbul „kānū” pentru Poporul Cărții întrucât nelegiuirea lor prin fapte ilegale sau păcătoase și/sau rătăciri în gândire și credință au apărut la un moment dat în istoria lor. Cu toate acestea, ceilalți necredincioși care nu au crezut niciodată au greșit față de ei înșiși încă de la vârsta pubertății, care este începutul responsabilității.
„Apoi a pogorât El asupra voastră, după durere, o liniște, un somn, care i-a învăluit pe o parte dintre voi, iar o altă parte a fost cuprinsă de griji, bănuind despre Allah lucruri neadevărate, întocmai cum fuseseră bănuielile celor din perioada Ignoranței (Al-Jahiliyya), zicând: „Avem noi o parte în treaba aceasta?” Spune: „Această treabă în întregime este a lui Allah!”. Ascundeau în sufletele lor ceea ce nu voiau să lase să ți se arate ție, zicând: „Dacă noi am fi avut ceva în treaba aceasta, nu am fi fost omorâți aici”. Spune: „Dacă ați fi fost voi în casele voastre, acelora cărora le era scrisă uciderea ar fi ieșit la locurile (morții) lor!”. Dar (toate acestea au fost) pentru că Allah a voit să ispitească ce se afla în piepturile voastre și să cerce ce se afla în inimile voastre. Dar Allah este Cunoscător al lăuntrului piepturilor!” (‘Al ‘Imran 3: 154)
Bediüzzaman Said Nursi obișnuia să le indice acest verset studenților și prietenilor săi atunci când erau ținta atacurilor ca studenți ai Risale-i Nur. În acest moment, să citim traducerea versetului încă o dată și să ne însușim învățămintele de care avem nevoie, presupunând că suntem printre grupurile sale de studiu.
Un „somn” liniștit și, prin urmare, o satisfacție deplină (lipsită de groază și anxietate) simțită în somn în timpul fricii intense, terorii și confuziei reprezintă o favoare din partea lui Dumnezeu. În ceea ce-i privește pe cei care au adormit cu atâta seninătate, este vorba de încredere în Dumnezeu, precum și de supunere și bizuire deplină în El. Experiența Companionilor atât în timpul bătăliei de la Badr, cât și în timpul bătăliei de la Uhud arată că acest sentiment este posibil în orice moment, atunci când credincioșii se bizuie pe deplin pe religia lui Dumnezeu, își îndreaptă inimile către El și acționează cu credincioșie desăvârșită față de El.
Atât timp cât religia devine spiritul vieții, înălțarea sau exaltarea Cuvântului lui Dumnezeu este cea mai sublimă dintre îndatoriri. Jertfirea propriei vieți în acest scop este considerată o modalitate de a obține fericirea veșnică, iar atâta timp cât obținerea bunei plăceri a lui Dumnezeu este scopul principal al credincioșilor în viață, indiferent de vremurile sau circumstanțele pe care le trăiesc oamenii, harul, protecția, și ajutorul lui Dumnezeu vor coborî cu siguranță asupra ei într-un mod asemănător cu cel în care Companionii Profetului au fost favorizați. Astfel de eroi ai credinței, care se supun și se încred pe deplin în Dumnezeu, vor experimenta cea mai mare pace și mulțumire chiar și atunci când se vor afla în focurile lui Nimrod, pe care le vor preschimba în grădini de liniște și pace.
În opoziție viața lor pașnică și credincioasă, există un alt grup de oameni care, din moment ce nu pot respira același aer deși trăiesc în același loc cu astfel de eroi, vor fi preocupați doar de Confuziile și ezitările din sentimentele și gândurile lor se vor reflecta asupra întregii lor vieți ca niște slalomuri ale rușinii. Nu vor avea nici încredere, nici liniște și nici nu vor dormi bine. Din perspectiva Jāhilīya (epoca pre-islamică a Ignoranței), acești oameni se vor considera abandonați și lipsiți de apărare și vor nutri idei false despre Dumnezeu, chiar dacă au credință în El. Partea din verset „iar o altă parte a fost cuprinsă de griji, bănuind despre Allah lucruri neadevărate, întocmai cum fuseseră bănuielile celor din perioada Ignoranței (Al-Jahiliyya)” descrie disperarea, ezitarea și deznădejdea acestor suflete nestatornice.
„În crearea cerurilor și a pământului și în schimbarea nopții și a zilei sunt semne pentru cei dăruiți cu minte” (‘Al ‘Imran 3: 190)
Faptul că nouă ne lipsește contemplarea sau gândirea cuprinzătoare este cea mai mare problemă și slăbiciune a noastră. Cu adevărat, suntem lipsiți de gânduri reflexive care să ne reînnoiască credința și să ne țină în viață în permanență. Gândiți-vă cât de neplăcut este când o picătură de apă rece cade pe un trup gol care nu este obișnuit cu ea; tot așa, ar trebui să fim mereu cu băgare de seamă la lucrurile care ne trezesc în mod neașteptat și ne activează credința. Reflectând asupra acestor lucruri, ar trebui să observăm manifestările Numelor și Atributelor lui Dumnezeu, Care este adevăratul Creator și Stăpân al universului. Prin intermediul luminii pe care astfel de activități intelectuale și spirituale o trezesc în conștiința noastră, ar trebui să încercăm să ne trăim viața limitată în cadrul bunei plăceri a lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, nu este ușor tuturor să simtă, să înțeleagă și să beneficieze de spiritul, sensul, sunetul, culoarea, modelul și forma care înconjoară cerurile și pământul. Pentru a înțelege și interpreta această armonie absolută de culori, dimensiuni, modele și semnificații, este nevoie de oameni cu discernământ (ulū’l-albāb) sau de minți care nu au fost constrânse de erori și al căror echilibru nu a fost compromis de plăceri și dorințe carnale. Avem într-adevăr nevoie de oameni cu discernământ care au capacitatea de a observa, raționa, contempla, înțelege și cerceta cerurile și pământul cu toate dimensiunile spațiale, lucrurile pe care le conțin și toate aspectele lor. Un asemenea studiu necesită voință, perseverență și o perspectivă autentică. Oamenii cu discernământ pot recunoaște și cunosc cu adevărat Puterea Desăvârșită, care creează și stăpânește totul.
Dumnezeu cel Atotputernic i-a înzestrat pe fiecare cu intelect și suflet pentru a desfășura studiul și a obține recunoașterea și cunoașterea în funcție de capacitatea lor. Cu toate acestea, aroganța, obrăznicia, nelegiuirea și concepțiile greșite îl împiedică pe om să aibă o viziune și o judecată adecvate. Cu toate acestea, aroganța, obrăznicia, nelegiuirea și concepțiile greșite îl împiedică pe om să aibă o viziune și o judecată adecvate. Chiar dacă este vorba de un mare om de știință, nu poate scăpa de concluziile greșite atât timp cât nu depășește aceste obstacole.
[1] În engleză „vestea cea bună”
[2] În limba română, versetul a fost tradus „datorie față de Allah”. În limba arabă, „li” înseamnă lui/ei.
[3] Bukhārī, Zakah, 53; Muslim, Akdiyah 10, 13, 14; Muwattā’, Qalam 20; Musnad Ahmad, 2/327, 360.
[4] Abū Dāwūd, Sunnah, 18; Musnad Ahmad, 2/282, 317, 331, 539; 3/102; 5/214; 6/257. See also Bukhārī, Badu’l-Khalq, 11; Muslim, Imān, 214.
[5] A se vedea, de asemenea, următoarele versete cu formulări ușor diferite: at-Tawbah 9:70; an-Nahl 16:118; al-‘Ankabūt 29:40; ar-Rūm 30:9; az-Zukhruf 43:76.
