Aceasta este Cartea, cea fără îndoială; Ea este Călăuză pentru cei smeriți.
(Al – Baqara 2:2)
În acest verset, cuvântul arab hudā, sau „Călăuză” apare nedeclinat. Având în vedere că folosirea cuvântului în arabă implică o călăuzire abstractă, care nu a fost obținută prin efort sau acțiune, versetul sugerează faptul că nu putem descoperi călăuza sau, în esență, scopul final către care aspirăm, fără să fi depus niciun efort. Terminându-se și cu tanwīn (sufix care marchează un articol nehotărât)[1], cuvântul devine hudan – conform gramaticii limbii arabe, dacă un concept este folosit la forma nearticulată/nedeclinată, atunci se dorește folosirea sensului ideal al cuvântului. Prin urmare, nu există nicio îndoială că această Carte este o Călăuză divină transcendentă pentru cei smeriți. Este călăuza desăvârșită pentru cei smeriți, deoarece în ei nu se află nicio îndoială cu privire la ea și sunt gata să respecte atât poruncile Religiei (ash-sharī‘atu’l-gharra), cât și principiile care guvernează natura (ash-sharī‘atu’l-fitriyya). Cei smeriți sunt întotdeauna gata să recunoască adevărul și pentru că nu sunt întinați, sunt singurii care pot avea parte de „călăuza desăvârșită”.
Cu toate acestea, conceptul de „călăuzire” se repetă la sfârșitul acestei părți din surah: „Aceia (cei smeriți) sunt sub călăuzirea Domnului lor” (Al – Baqara 2: 5)[2]. Aici „călăuzire”, substantiv provenit din verb, simbolizează o „călăuzire activă”, obținută prin credință și fapte bune/drepte. Asta înseamnă o materializare a potențialei călăuziri care se găsește în Coran. Din expresia „pentru cei smeriți” deducem că pentru a ajunge la o astfel de călăuzire este nevoie de dobândirea nivel desăvârșit de smerenie. Primii pași sunt credința și cunoașterea lui Dumnezeu, iar cel de pe urmă este mulțumirea lui Dumnezeu cel Atotputernic. În cele din urmă, așa cum clar spune versetul, doar cei care se pot ridica la nivelul unei astfel de călăuziri, vor fi izbăviți.
Din acest ultim verset înțelegem că această „călăuzire” depinde de faptul că a fost creată de Dumnezeu. Totuși, este nevoie de comportamentul și dorințele pe care oamenii și le exercită prin intermediul liberului arbitru, dacă scopul unei asemenea călăuziri este de a asigura siguranța și confortul în această lume și de a deveni o cale de izbăvire în Viața de Apoi.
În concluzie, prima „călăuzire” reprezintă cauza, iar cea de-a doua este rezultatul binecuvântat. Ambele sunt răspunsul la rugăciunea „ihdinā” sau „Pe drumul drept Tu fii-ne Călăuzitor”, rugăciune din capitolul anterior al-Fātihah (1:6), și servesc drept îndrumare pentru cei aflați pe cale.
În inimile lor este o boală, iar Allah le va spori boala și vor avea ei parte de chinuri dureroase pentru ceea ce au mințit. (Al – Baqara 2: 10)
Există exegeți ai Coranului care interpretează sintagma „Allah le va spori boala”, asociind-o cu sentința „pedeapsa trebuie să fie pe măsura nelegiuirii”. Cu toate acestea, ar fi mai potrivit să înțelegem sintagma în felul următor: „Allah le va spori boala” nu numai pentru că gândurile lor sunt mânjite de răutate, ci și pentru că le pun în aplicare ori de câte ori au ocazia. Cu cât fac mai mult rău, cu atât mai mult îi cuprinde boala, transformându-se astfel într-un cerc vicios – acestea sunt consecințele. Gândurile rele care nu pot fi dezrădăcinate din inimă sau mai rău, dacă respectiva persoană nici măcar își dorește să scape de astfel de gânduri, dau naștere la rândul lor unor alte gânduri și fapte rele; iată cum se năruiește o persoană fățarnică. Prin urmare, este mai înțelept să interpretăm a doua jumătate a versetului – „Allah le va spori boala” – drept consecință firească a unui astfel de cerc vicios.
Așa cum sănătatea este natura noastră vitală, iar boala apare în viața noastră neprevăzut, tot așa ne naștem cu o fire sănătoasă (de a face binele), bolile spirituale fiind, de asemenea, accidentale. Cei care nu au grijă de sănătatea inimii lor sau cei care nu își impun anumite restricții, vor constata că această facultate divină s-a fost infestată de virusuri. O abatere poate deschide calea unei alte abateri, o greșeală poate duce către un păcat mai grav, care la rândul lui poate duce chiar la necredință, cel mai grav păcat. O mică abatere la centru poate căpăta proporții mult mai mari la periferie.
Dacă boala din inimă se manifestă ca alterare sau neîncredere în credință, atunci poate fi necredință sau negare; dacă lanțurile ce țin legate păcatul și necredința nu sunt zdrobite prin ajutor Divin, atunci este posibil ca un astfel de păcat să sfârșească în negare și necredință. Uneori, asemenea fățarnici, care se îndoiesc de tot ceea ce primesc în suflet de la Dumnezeu, au impresia că toți suferă, prinși în ghearele aceleiași boli, ceea ce le amplifică neliniștea interioară. La rândul ei, neliniștea îi împovărează cu și mai multă îndoială și negare, iar ei se zvârcolesc în durerea sufletelor; sunt sufocați de suferințele pe care și le-au imaginat în mintea lor, una după alta, deoarece cred că toți sunt la fel de necredincioși, nechibzuiți și neserioși precum ei înșiși.
Starea lor este ca pilda aceluia care a aprins un foc și când a luminat ceea ce se afla împrejurul lui, le-a luat Allah lumina lor[3] și i-a lăsat în întunecimi și nu mai zăresc nimic. (Al – Baqara 2: 17)
Acest verset ilustrează limpede lumea interioară a fățarnicilor, comparând-o cu starea celor care, în întunericul nopții, nu prețuiesc lumina. Fățarnicii din primii ani ai islamului au coexistat cu musulmanii; astfel, din când în când, puteau să întrezărească lumina credinței, cel puțin cu coada ochiului. Însă, disensiunile din inimile și mințile lor nu le-au îngăduit să se hrănească așa cum trebuie din această lumină.
Fățarnicii s-au uitat, dar nu au putut vedea făclia din mâna binecuvântatului Profet, pentru că fie privirea lor frivolă a zădărnicit și a întunecat lumina, fie deziluzia le-a întunecat firea naturală și aptitudinile. Din exterior părea că privesc, dar în fața luminii orbitoare a făcliei, în loc să își îndrepte întreaga atenție pentru a vedea, au diminuat, prin îndoială și neîncredere, dinamismul care se pusese în mișcare în sufletul lor, făcându-l complet ineficient. Mai mult, departe de a se folosi de lumină pentru a înainta pe cale, au conceput planuri cu privire la modul în care ar putea aprinde un foc din ea; cuvântul „aprinde” din verset pare să se refere la ambele interpretări.
Necredincioșii, pe de altă parte, nu erau familiarizați cu credința și lumina ei revelatoare. Nu experimentaseră niciodată atmosfera ei feerică și binecuvântată. Acesta este motivul pentru care, odată ce necredincioșii au simțit lumina credinței, nu au abandonat-o niciodată și s-au străduit să ducă o viață de devoțiune sinceră. Acest lucru se datorează faptului că există o diferență clară între necredință și credință. Pentru necredincioși, era ca și cum s-ar fi trezit la o nouă viață și ar fi lăsat în urmă o viață complet diferită și puteau manifesta respect fașă de Islam, cu întreg farmecul lui. Chiar și comparația dintre musulmanii care se nasc și trăiesc pe pământ musulman și cei care îmbrățișează Islamul mai târziu în viață scoate la iveală aceeași realitate.
Surzi, muți, orbi sunt ei și nu se întorc. (Al – Baqara 2: 18)
Și de pildă cei care tăgăduiesc sunt ca și cel la care se strigă, însă el nu aude decât un țipăt și o chemare: surzi, muți, orbi. Ei nu pricep nimic! (Al – Baqara 2: 171)
Unul dintre cele două versete de mai sus se referă la fățarnici, iar cel de-al doilea descrie starea necredincioșilor. Conform acestor versete, fățarnicii și necredincioșii se aseamănă prin faptul că sunt surzi, orbi și muți. Asemenea necredincioșilor, fățarnicii, chiar dacă în aparență sunt musulmani, nu cred. Principalele cauze ale necredinței sunt prejudecățile, ideile greșite și adâncirea în fapte reprobabile. Necredincioșii și fățarnicii sunt surzi și orbi față de adevăr din cauza prejudecăților, a orgoliului, a egoismului, ignoranței și vrăjmășiei; ei nu au idei sănătoase și, prin urmare, nu pot distinge între adevăr și minciună, între calea credinței și cea a fățărniciei și prin urmare, săvârșesc fărădelegi și nedreptăți.
Deși aceste versete evocă cele mai importante trăsături pe care fățarnicii și necredincioșii le au în comun, ele se încheie diferit. Primul verset explică faptul că fățarnicii au pierdut și nu mai sunt capabili să se reîntoarcă nici la natura umană originară, pe care Dumnezeu o oferă fiecăruia la naștere și nici la credința pe care au acceptat-o, în timp ce al doilea verset evocă incapacitatea necredincioșilor de a-și folosi inteligența. Fățarnicii și necredincioșii au în comun multe trăsături și caracteristici, care adeveresc starea lor de orbire, surzenie și muțenie. Ei nu pot citi corect Cartea Universului, care le-a fost arătată cu atâta generozitate, astfel încât ființele umane să Îl descopere pe Creatorul Suprem. Ei nu pot cerceta și citi existența și întâmplările în mod corespunzător. Ei ignoră ceea ce spun Scripturile și nu pot apleca urechea la vocea conștiinței lor. Dacă ar fi valorificat aspectele menționate mai sus, atunci ar fi fost capabili să își folosească inteligența și să declare „lā ilāha illa’llāh” (Nu există altă divinitate afară de Dumnezeu) – așa cum fac credincioșii. Astfel, s-ar fi reîntors la natura umană originară și ca urmare, ar fi trăit în conformitate cu poruncile și interdicțiile lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ei sunt surzi, întrucât, în timp ce fiecare creatură din univers se folosește de propriul limbaj pentru a proclama existența lui Dumnezeu, ei sunt incapabili să audă. Sunt muți pentru că nu pot recunoaște ceea ce simt în conștiința lor. Sunt orbi pentru că nu pot vedea căile care duc la adevărul existenței și Unicității lui Dumnezeu.
În ceea ce privește finalul versetelor, versetul despre necredincioși afirmă că aceștia nu își folosesc inteligența și că de fapt, nu pricep nimic. Dacă ar fi fost capabili să priceapă, ar fi găsit cu ușurință căile care duc la credință. Într-adevăr, în atmosfera de pace de după Tratatul de la Hudaybiyah încheiat în al șaselea an al hegirei (628 d. Hr.), mulți dintre credincioșii îndărătnici de la Mecca, care îl persecutaseră pe Trimisul lui Dumnezeu și pe Companionii săi de-a lungul multor ani, au avut ocazia să recunoască felul de a fi al musulmanilor și modul în care aceștia își trăiau viața. Abandonându-și prejudecățile și încăpățânarea, au mărturisit: „Am fost într-o mare eroare!” și au acceptat Adevărul. Au ajuns aici pentru că și-au folosit corect inteligența. Așadar, din moment ce surzenia, muțenia și orbirea necredincioșilor care au respins cu îndârjire credința au luat naștere ca urmare a incapacității lor de a-și folosi rațiunea și de a gândi corespunzător, Coranul încheie versetul despre ei astfel: „Ei nu pricep nimic”.
Într-un alt verset, Coranul îi descrie pe fățarnici în următorul fel: „Ei sunt șovăitori întru aceasta (între credincioși și necredincioși), [nehotărându-se] nici la aceștia, nici la aceștia” (Surat An-Nisa’ 4:143). Fățarnicii șovăie între credincioși și necredincioși și, deși par să aparțină ambelor grupuri, ei demonstrează că le lipsește lumina discernământului, conștiința și percepția și prin urmare, nu se pot număra, cu adevărat, printre credincioși. În plus, întrucât preferă viața lumească, ei caută să guste din plăcerile lumești cu orice preț. Pentru ei, credința și necredința sunt unul și același lucru; preferă compania celor care le pot oferi confort și un nivel de trai ridicat. Prin urmare, merg la moschee și se roagă atunci când consideră că este în avantajul lor; însă, fac toate aceste lucruri pentru a fi admirați și se roagă lipsit de vioiciune, așa cum spune Coranul: „Cei fățarnici încearcă să-L înșele pe Allah, dar El întoarce înșelătoria lor [împotriva lor înșiși!] Când se ridică pentru Rugăciune [As-Salat], se ridică ei cu lene, ca să fie văzuți de oameni, și nu pomenesc numele lui Allah decât foarte puțin” (Surat An-Nisa’ 4:142). Asta înseamnă că fățarnicii trăiesc precum musulmanii și îl urmează pe Trimisul lui Dumnezeu în aparență; însă, sunt departe de a vedea adevărul, întrucât inimile lor sunt acoperite cu un văl, iar gândurile lor nu se bazează pe credință și sunt departe de sinceritate. Prin urmare, cea mai mare problemă a fățarnicilor este nesinceritatea. În consecință, Coranul încheie acest verset (2:18) cu „Lā yarji‘ūn” (Ei nu se pot întoarce pe calea adevărului și a purității pe care le-au avut de la origini, ca ființe umane). În același mod, versetele din Surat Al-Munafiqun (Fățarnicii) au aceeași concluzie: „Lā ya‘lamūn” (Ei nu știu) sau Lā yafqahūn (Ei nu pricep [esența problemei]). Nu este potrivit să folosim „Lā ya’qilūn” (Nu gândesc și nu înțeleg) sau „Lā yatafakkarūn” (Nu cugetă) pentru a-i descrie pe fățarnici, întrucât aceste trăsături aparțin, de obicei, necredincioșilor.
De câte ori vor primi din ele un rod, ca hrană, vor zice: „Acestea sunt cele care le-am primit și mai înainte!”, căci li s-au dat [lor și altele] asemănătoare (prin miros, gust și culoare) cu ele. Și ei vor avea în ele soții curate și în ele vecinic vor fi sălășluitori. (Al – Baqara 2: 25)
Expresia „wa utū bihī mutashābihān” (căci li s-au dat [lor și altele] asemănătoare (prin miros, gust și culoare) cu ele) subliniază asemănarea dintre bunătățile, binecuvântările și onoarea, care vor fi oferite în Paradis. Ele sunt asemănătoare prin formă și culoare, astfel încât sa nu fie găsite înșelătoare, doar pentru că nu par familiare. Potrivit lui Bediüzzaman Said Nursi, asemănarea poate fi fie între binecuvântările din această lume și cele care va să fie date în Paradis, fie între binecuvântările Paradisului și pe care credincioșii le vor primi de nenumărate ori în forme recurente. De exemplu, atunci când o persoană spune „al-hamdu li’llāh” (Slăvit să fie Dumnezeu) pentru a-și exprima recunoștința în această lume, primește ca răsplată un rod din Paradis în Viața de Apoi. Cu alte cuvinte, fiecare proclamare a măreției lui Dumnezeu (Allāhu Akbar), fiecare proclamare a Unicității și Unității lui Dumnezeu (lā ilāha illa’llāh), fiecare glorificare a lui Dumnezeu (Subhāna’llāh) și fiecare laudă adusă lui Dumnezeu (alhamdu li’llāh) este asemenea unui grăunte semănat în pământ, din care vor răsări roade ale Paradisului. Cu toate acestea, există un aspect important care trebuie menționat. Noi nu putem cuprinde cu mintea legătura dintre acțiunile noastre din această lume și rezultatele acestora în Viața de Apoi. Aici, în această lume, ne desfășurăm acțiunile în contextul cauză-efect; prin urmare, gândurile și analizele noastre nu pot fi eliberate întotdeauna de sub influența relației cauză-efect. Însă, natura multor fenomene din lumea în care trăim ne permite să înțelegem sensul versetului. De exemplu, nu vom culege niciodată orz acolo unde am semănat grâu, deși sunt două cereale asemănătoare. De asemenea, nu vom culege niciodată pere dintr-un măr sau smochine din vie. Dacă ne îndreptăm atenția către perioada în care a trăit Mesagerul lui Dumnezeu, observăm că acesta a înțeles exact ceea ce i-a revelat Arhanghelul Gabriel, în timp ce companionii săi nu au auzit nici măcar un zumzăit. De altfel, putem oare pretinde că avem capacitatea de a înțelege semnificația pogorârii lui Dumnezeu pe cerurile lumii în a treia parte a fiecărei nopți sau alte chestiuni asemănătoare din perspectiva sau în cadrul cazualității?
După cum afirmă al-Ghazālı̄, nu putem cuprinde cu aql al-ma’ash (mintea lumească) unele evenimente metafizice în timp ce suntem în această lume. Însă, vom primi aql al-ma’ad (mintea spirituală) în Viața de Apoi, unde totul se petrece conform principiilor metafizicii. Doar atunci vom putea înțelege pe deplin relația dintre a spune Subhāna’llāh (Slavă lui Dumnezeu) și a primi drept răsplată un rod din Grădină. Și numai atunci vom înțelege clar legătura dintre bunătățile din Viața de Apoi și faptele bune din această lume.
Legile fizicii nu mai sunt valabile în Viața de Apoi. De exemplu, Profetul Mahomed, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, ne înștiințează că rugăciunile noastre zilnice obligatorii ne vor fi prieten și companion atunci când vom fi în mormânt.[4] În mod similar, o persoană va putea intra în Paradis prin cele opt porți diferite ale sale[5], iar Coranul se va întrupa sau va lua o formă din altă lume și va mijloci la Dumnezeu în numele celor care îl citesc în această lume…
În ceea ce privește versetul de mai sus, Fakhru’d-Dı̄n ar-Rāzı̄, interpret al Coranului, afirmă că astfel de exemple din Coran ne sunt date pentru a ne asigura că subiectele în cauză sunt lesne de înțeles pentru rațiunea umană.[6] Ele nu sunt peste rațiunea umană. Realitatea acestor chestiuni va fi manifestată și înțeleasă în pe deplin în Viața de Apoi. Ca urmare, credincioșii care au făcut fapte bune în această lume vor striga: „Acestea sunt lucrurile care ne-au fost oferite în lume sau cu ceva timp în urmă, în Paradis” ori de câte ori vor primi bunătățile din Paradis.
Fiecare bunătate care va fi oferită în Paradis este fie răsplata spirituală a unei fapte bune făcute în lume sau forma ei spirituală, fie rodul faptelor semănate aici. Prin urmare, există o asemănare internă sau esențială între bunătățile lumești și echivalentul lor din Viața de Apoi. Cu toate acestea, sunt foarte diferite în ceea ce privește forma. Bunătățile lumești sunt semințele Înțelepciunii Divine, în timp ce bunătățile eterne sunt rodul Puterii Divine. De asemenea, primele sunt temporare și tulburi, în timp ce cele din urmă sunt curățite și limpezi pe vecie. Primele se referă la poftele trupești, în timp ce ultimele reprezintă sau au profunzimea plăcerii spirituale. În plus, bunătățile lui Dumnezeu din această lume sunt primite și percepute cu un grad de certitudine bazat pe cunoaștere, în timp ce echivalentul lor spiritual reprezintă favoruri ale Milostivirii care trebuie primite și gustate cu un grad de certitudine bazat pe experiență.
Și când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: „Voi să pun pe pământ un înlocuitor”, i-au răspuns: „Să pui pe cineva care să facă stricăciune pe el și să pricinuiască vărsare de sânge?” (Al – Baqara 2: 30)
Cu siguranță, datorită cunoașterii lor excepționale, îngerii știau acest adevăr despre omenire. Asta arată că îngerii cunosc într-o oarecare măsură „Tabla Ștergerii și Confirmării”[7]. Trebuie să reținem faptul că Cunoașterea Divină cuprinde trecutul și viitorul; embrionul și adultul, precum și ionul și nucleul, toate în același timp. Prin urmare, a afirma că Dumnezeu a încheiat Legământ cu copiii lui Adam (omenirea) prin care El este Domnul lor[8] în lumea duhurilor sau în pântecele mamei, este limitativ. Mai corect este să afirmăm că Dumnezeu primește omenirea în eternitate sau în veșnicie, întrucât tărâmul pe care îl populăm se află în continuă schimbare, în timp ce în „tărâmul” Divin nu este schimbare. Cunoscutul hadith: „Înnoiește-ți credința rostind lā ilāha illa’llāh (Nu există alt Dumnezeu afară de El)!”[9] poate fi pe deplin înțeles doar din această perspectivă.
Revenind la subiectul nostru, îngerii au înțeles din Tabla Ștergerii și Confirmării faptul că omenirea este predispusă să genereze dezordine, stricăciune și vărsare de sânge și i-au adresat lui Dumnezeu întrebarea din versetul de mai sus pentru a înțelege cum Înțelepciunea Divină a pus oameni pe pământ drept înlocuitori. Noi, în fața scenelor dezgustătoare (a păcatelor) la care suntem martori sau în fața stricăciunii sociale și morale, poate ne întrebăm: „Este înțelept că Dumnezeu a creat și a permis astfel de lucruri?” Cel mai probabil, îngerii nu știau încă faptul că Profeții, sfinții și cărturarii – sori și luni pe cerul omenirii – vor apărea în mijlocul oamenilor. Acesta trebuie să fie motivul pentru care Dumnezeu Cel Atotputernic le-a răspuns îngerilor astfel: „Eu știu ceea ce voi nu știți” (Al – Baqara 2: 30).
În consecință, Dumnezeu cel Atotputernic a înzestrat omenirea cu funcția de înlocuitor. Această funcție poate fi interpretată drept autoritatea acordată ființelor umane de a interveni și de a controla lucrurile și evenimentele într-o anumită măsură. Sau poate semnifica faptul că ființele umane se vor bucura de un fel de suveranitate atât în propriul tărâm, cât și pe întregul pământ, asemenea unui dar al Voinței și Puterii Sale. Un astfel de privilegiu înseamnă a acționa liber în univers în numele lui Dumnezeu, cu condiția de a se supune lui Dumnezeu în toate acțiunile lor și de-ai atribui Lui orice favoare și reușită. Altfel spus, ființele umane ar trebui să acționeze în numele lui Dumnezeu și să îndeplinească totul în numele Lui. Oamenii vor fi asemenea penelului Său, care poleiește și împodobește cartea existenței, asemenea grădinarului Său care lucrează grădina de pe pământ și asemenea ucenicului Său în activitatea și faptele lor în lume. Mai mult, vor considera că orice fel de atribuire a realizărilor lor asupra propriei persoane reprezintă o încălcare a limitelor personale.
De fapt, versetul folosește expresia innī jā’ilun (Eu stabilesc, Eu pun) în locul expresiei innī khāliqun (Eu creez). În „punerea” omenirii ca înlocuitor pe pământ, Dumnezeu asociază acest act cu Atributele Sale, nu cu Esența Sa Divină. Prin urmare, acest lucru implică faptul că ființele umane se vor comporta pe pământ nu în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu cel Atotputernic, ca reprezentant al Lui. Poate că unul dintre motivele pentru care îngerii i-au pus lui Dumnezeu întrebarea din verset a fost acela că erau îngrijorați că ființele umane vor acționa în nume propriu și își vor atribui orice acțiune, lucru sau realizare cu care vor fi binecuvântate. Ceea ce i-a împins să fie atât de îngrijorați ar putea fi faptul că aluatul omenirii era alcătuit atât din plămădeala răului, cât și cea a binelui și că, pe lângă mecanismul conștiinței zămislit din inimă, voință, putere de percepție și conștiință, omenirea are și un suflet trupesc, țesut din sentimente precum ura, pofta, mânia și lăcomia. Răspunsul lui Dumnezeu, „Eu știu ceea ce voi nu știți”, ar putea indica faptul că problema este foarte vastă, iar întrebarea îngerilor este, prin urmare, justificată.
„Și l-a învățat pe Adam numele tuturor lucrurilor.” (Al – Baqara 2: 31)
Învățarea numelor nu este exclusiv dedicată lui Adam, pacea fie asupra sa, ci include toate ființele umane. Lui Adam i-au fost predate semințele întregii cunoașteri sau științe, care vor fi transmise omenirii în viața sa de pe pământ, la fel cum fiecare rasă și grupă de sânge au fost incluse în măduva lui. Generațiile ulterioare au valorificat aceste semințe și au produs științe și discipline.
Învățarea numelor s-ar fi putut face în felul în care Dumnezeu Cel Atotputernic a sădit sau a semănat semințele cunoașterii fundamentale a tuturor lucrurilor în spiritul său, în același fel în care Profeții și Mesagerii lui Dumnezeu au fost înștiințați cu privire la multe lucruri pe care nu le cunoșteau – prin Revelație. S-ar putea, de asemenea, ca El să-i fi permis lui Adam să fie conștient atât de nume, cât și de lucrurile care urmau să fie numite prin aceste nume, prin intermediul sentimentului de necesitate intrinsec umanității și al dorinței și capacității de învățare pe care El le-a înrădăcinat în însăși ființa sa.
Într-adevăr, s-au spus multe despre numele arătate lui Adam. Oare se referă ele la capacitatea de a vorbi sau la limbajul prin care omenirea se distinge de alte specii? Este oare vorba despre o aluzie la capacitatea umană de a gândi sau reflecta asupra lucrurilor și asupra numelor lor în încercarea de a ajunge la Stăpânul tuturor lucrurilor? Se referă ele la dimensiunile fizice și metafizice ale existenței sau la numele îngerilor și la numele tuturor ființelor umane de la Adam și până în Ziua de Apoi? Toate acestea sunt detalii care depășesc cadrul discuției noastre.
„Porunciți oamenilor evlavia și uitați de voi înșivă, cu toate că voi citiți Scriptura (Tora)? Voi nu pricepeți?” (Al – Baqara 2: 44)
Chiar dacă acest verset se adresează unora dintre copiii lui Israel, el conține un mesaj indirect de avertizare și pentru musulmani. Aici accentul cade pe concordanța dintre cuvinte și acțiuni. Versetul „De ce spuneți voi ceea ce nu faceți?” (Surat As-Saff 61:2) transmite același mesaj, dar într-un stil diferit.
Cuvintele și acțiunile sunt un instrument important, bidimensional, în transmiterea și încurajarea a ceea ce este drept și corect. Atunci când cele două dimensiuni se îmbină pentru a proclama și apăra adevărul, rezultatul este extraordinar. O persoană trebuie să practice ea însăși ceea ce îi sfătuiește pe ceilalți, pentru a nu se contrazice. Dumnezeu cel Atotputernic I-a poruncit Profetului Isus, pacea fie asupra sa: „O, Isuse, predică-ți mai întâi ție însuți. Dacă sinele sau sufletul tău acceptă ceea ce propovăduiești, atunci propovăduiește-le și celorlalți! Altfel, rușinează-te de Mine că îi sfătuiești pe alții ceea ce sufletul tău nu poate primi!”[10] Prin urmare, în primul rând, ar trebui să pună în practică ceea ce crede și să-și comunice sentimentele, practicile și îngrijorările acumulate. De exemplu, dacă o persoană nu face tahajjud (Rugăciunea voluntară de noapte), ar trebui să îi fie rușine atunci când îi încurajează pe alții și le povestește despre beneficiile ei. De asemenea, dacă o persoană nu își face Rugăciunile obligatorii în deplină teamă față de Dumnezeu, nu ar trebui să vorbească despre Rugăciunea desăvârșită. Similar, dacă o persoană nu poate face o binefacere necondiționată sau nu se poate sacrifica pe sine, ea nu ar trebui să menționeze niciodată trăirea pentru semeni.
Din înțelepciunea Sa, Dumnezeu cel Atotputernic a făcut a impactul pe care îl are sfatul să depindă de punerea lui în practică cu sinceritate de către cel care îl oferă. De exemplu, activitățile unora de a-i îndruma pe alții în numele Islamului sau de a apăra Islamul și de a respinge acuzațiile împotriva acestuia nu sunt de niciun folos din cauza lipsei lor de sinceritate. Ei Acești oameni pot chiar să își abandoneze opiniile și pozițiile anterioare și să încline spre punctele de vedere ale celeilalte tabere. Omul de știință Mustafa Sabri Efendi (1869-1954) explică această situație astfel: „Acești oameni nu sunt sinceri în ceea ce le istorisesc altora, în ceea ce scriu în cărțile lor și în apologetica lor despre islam. Dacă ar fi sinceri, ar trăi în conformitate cu ceea ce le spun celorlalți și nu și-ar schimba frecvent opiniile, faptele și poziția.” Ei nu au trăit în conformitate cu ceea ce propovăduiau; au fost șovăitori. Prin urmare, i-au făcut și pe discipolii lor să șovăie.
În consecință, chiar dacă cărțile și apologetica au fost scrise pentru a deservi Islamul, ele au tulburat mințile și au generat un haos de nestăvilit acolo unde au fost publicate. Din această cauză, este necesar ca omul să exploreze metodele prin care poate să fie sincer și convingător atunci când se pune în slujba Islamului. De fapt, aceste metode sunt cunoașterea temeinică, practica sinceră, folosirea metodelor eficiente, recunoașterea beneficiarului și identificarea chestiunilor care trebuie spuse, a locului în care trebuie susținute și a modului în care trebuie exprimate. Fiecare pas este important. Pentru ca toate aceste acțiuni să fie eficiente, trebuie să existe o sinceritate absolută; tot ceea ce trebuie făcut, trebuie făcut doar în numele lui Dumnezeu și pentru a servi islamul.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare este eventualitatea înțelegerii greșite a versetului: „De ce spuneți voi ceea ce nu faceți?” (Surat As-Saff 61:2). Deși acest verset cuprinde o condamnare sub forma unei întrebări, el nu interzice niciodată propovăduirea lucrurilor care nu sunt puse în practică. Pentru că, la fel ca practica, propovăduirea sau îndrumarea este o formă de închinare. Cel care le neglijează pe amândouă comite două păcate; prin urmare, trebuie să punem teoria în practică. Și pentru a fi eficienți în propovăduire, ar trebui să fim sinceri și să punem în practică ceea ce le spunem altora.
A încerca să îndrumi oamenii spre a face binele și să îi ferești să facă răul, dar a-ți neglija propria persoană este evident o contradicție. O astfel de contradicție devalorizează adevărurile propovăduite, precum și capacitatea de exprimare, elocvența și cunoașterea. Astfel, concluzia versetului ne reamintește că inclusiv o persoană înțeleaptă poate cădea într-o asemenea eroare. Versetul avertizează: „Credeți, gândiți, puneți în practică și propovăduiți! A nu pune în practică teoria este asemenea unor vorbe goale care diminuează stima și credibilitatea vorbitorului. Asta înseamnă că vorbitorul a uitat de propria persoană.” Prin urmare, predicatorii, consilierii, sfătuitorii, îndrumătorii, autorii și realizatorii de emisiuni trebuie să fie precauți în ceea ce privește munca lor, astfel încât oamenii să îi ia în serios și astfel încât subiectele pe care le abordează să rămână, de asemenea, valoroase. Mai mult, nu ar trebui să acționăm greșit și inconsecvent având ca scop îndrumarea și astfel să fim învinși de cei care vorbesc și acționează consecvent pe calea rătăcirii.
Și zis-a Moise atunci neamului său: „O, neam al meu, ați fost nedrepți cu voi înșivă prin adorarea vițelului. Deci cereți iertare Creatorului vostru și răpuneți-vă unii pe alții.” (Al – Baqara 2: 54)
Expresia „răpuneți-vă unii pe alții” din verset a fost interpretată ca „ucideți-vă unii pe alții” sau „voi, care nu acceptați vițelul de aur ca zeitate, ucideți-i pe cei care îl acceptă”. Cu toate acestea, versetul poate fi interpretat și astfel: „Din moment ce ați încălcat unitatea religioasă, socială și intelectuală și ați instaurat o atmosferă de conflict în comunitatea voastră, atunci luptați-vă între voi”. Sau: „ucideți-vă propriile orgolii sau ego-uri pentru a redeștepta ființa voastră spirituală”. În interpretarea sufită, poate însemna: „muriți din pricina ego-urilor voastre prin răpunerea trăirilor voastre ispititoare, precum pofta, mânia și așa mai departe, pentru a dobândi o trezire spirituală”.
Pe de altă parte, indiferent de semnificația expresiei „răpuneți-vă unii pe alții”, chemarea aproape a fiecărui individ la o curățire ca un fel de ispășire pentru propriile păcate este destul de importantă în sensul că le-a amintit explicit nelegiuiților de necredința și rătăcirea lor și implicit tuturor păcătoșiilor de păcatele lor, îndemnându-i și pe unii și pe alții la pocăință.
Mai mult, din moment ce acest tip de decădere și grea încercare, adică închinarea la vițelul de aur și pedeapsa aferentă, s-a petrecut în interiorul unei comunități, asemenea unei stricăciuni și a unei frământări interne, și, prin urmare, a fost mai tragic, este de asemenea important de menționat faptul că verbul faqtulū (a ucide) a fost folosit în locul verbului qātilū (a se lupta unii cu alții). Această opțiune subliniază suferințele interioare, procesele de conștiință și luptele interne pe care le-ar trăi.
Voi știți ce au pățit aceia dintre voi care au nesocotit Sabatul și le-am zis lor: „Să fiți maimuțe disprețuite!” (Al – Baqara 2: 65)
După cum afirmă și Mujāhid, unul dintre primii interpreți ai Coranului – și Dumnezeu știe cel mai bine – versetul se referă la distorsionarea interioară a celor care încalcă Sabatul, mai degrabă decât la transformarea lor propriu-zisă în maimuțe.[11] Cu alte cuvinte, degenerarea lor morală a ajuns la stadiul în care au devenit asemenea maimuțelor care îi imită pe alții. Adică îi urmau pe alții și căutau la ei ajutor și adăpost, dar erau respinși. Mai mult, transformarea sau deformarea interioară se pot observa de-a lungul istoriei, de la o generație la alta. Putem spună că și în prezent există anumite comunități afectate de aceasta.
Cuvântul „Sabat” înseamnă atât „sâmbătă”, cât și „ziua de odihnă” și este respectat de poporul evreu, care petrece această zi în închinare. Este foarte posibil ca versetul să se refere la aceasta ca la „ziua sfântă, de odihnă” consacrată de evrei. Versetul poate fi explicat în lumina acestei ultime semnificații a zilei de „Sabat” care trebuie petrecută în închinare: Evreii care au încălcat Sabatul s-au lepădat de o responsabilitate atât de ușoară precum dedicarea unei zile lui Dumnezeu și au încălcat legământul pe care Creatorul l-a făcut cu ei drept condiție atât pentru faptul că au fost creați ca oameni, cât și pentru că au fost odată poporul ales. Drept răspuns, s-au înjosit pe ei înșiși prin comiterea unui păcat atât de grav și au fost nerecunoscători față de Dumnezeu. Astfel, El i-a transformat într-un popor asemenea maimuțelor în ceea ce privește simțirile, opiniile și filosofiile lor, iar această deformare era vizibilă și la exterior.
„Și (aduceți-vă aminte când) Moise a zis neamului său: „Allah vă poruncește să junghiați o vacă!” Și au răspuns ei: „Ne iei în derâdere?”” (Al – Baqara 2: 67)
Pentru început, în acest verset există două mesaje principale care trebuie discutate. Primul dintre ele este că Dumnezeu i-a testat pe Copiii lui Israel cu privire la o chestiune care devenise parte inseparabilă a vieții lor. Poporului îi era greu să renunțe la obiceiul lui. Dumnezeu l-a testat pentru a-i evalua devotamentul și credincioșia față de El și pentru a-i avertiza, atât pe Copiii lui Israel, cât și pe alții cu privire la relația lor cu El. În ceea ce privește cel de-al doilea mesaj, prin porunca dată poporului lui Moise de a sacrifica o vacă, Dumnezeu dorea să desființeze sacralizarea și venerarea vacilor, care se răspândise la ei de la vechii egipteni politeiști. Această rătăcire demonstrează clar măsura în care Copiii lui Israel au asimilat comportamentul poporului politeist din Egipt, în special venerarea vitelor. Principiul fundamental al religiei este, totuși, credința în Unitatea absolută a lui Dumnezeu. Prin urmare, ființele umane trebuie să respecte cu sinceritate acest crez fundamental și să alunge din inima și viața lor ideile și pornirile potrivnice.
Cu toate acestea, Copiii lui Israel nu au putut înțelege însemnătatea poruncii lui Dumnezeu și înțelepciunea venită din ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Ei au șovăit între ritualul închinării la vițel și ceea ce a însemnat porunca lui Dumnezeu de a sacrifica o vacă pentru Mesagerul Moise și supunerea lor față de aceasta. Prin urmare, în loc să împlinească imediat porunca, Copiii lui Israel au preferat să tragă de timp, folosindu-se de diverse scuze. Au amânat aducerea la îndeplinire a poruncii și chiar au evitat să se supună poruncii lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că erau încă neputincioși și nu se puteau descătușa din ghearele divinizării unui viței de aur, este posibil ca ei să fi considerat uciderea unei vaci drept revoltă împotriva autorității și a convingerilor religioase ale faraonilor (conducătorii Egiptului Antic), chiar dacă porunca venea de la Dumnezeu, iar mesajul lui Moise conținea crezul fundamental că nu trebuie să i se închine nimănui afară de Dumnezeu. Ca urmare, ei au simțit că se confruntă cu o situație serioasă și au întrebat: „Ne iei în derâdere?”.
Restul povestirii vorbește despre scuzele permanente ale Copiilor lui Israel de a nu îndeplini porunca și despre atitudinea fermă a unui Mesager demn de onoare în ceea ce privește respectarea poruncilor divine.
„Și (atunci) Noi am zis: „Loviți-l pe el cu o bucată din ea!” Și așa (cum l-a înviat pe el), Allah îi va readuce la viață pe cei morți.” (Al – Baqara 2: 73)
O persoană a fost ucisă, iar în rândul Copiilor lui Israel s-a iscat o dezbatere serioasă cu privire la identitatea ucigașului. Readucerea la viață a trupului ca urmare a lovirii acestuia cu o parte din vaca sacrificată și demascarea ucigașului au fost niște miracole. Cauza aparente a fost lovirea trupului mort cu o bucată dintr-o vacă sacrificată, însă învierea bărbatului ucis nu a putut fi explicată niciodată. Readucerea la viață a fost miracolul lui Dumnezeu săvârșit de mâna Profetului Moise, pacea fie asupra lui. Cu toate acestea, acest eveniment miraculos ne transmite un mesaj în numele științei. Ar trebui cercetat dacă este posibil să primim mesaje de la o persoană moartă. În prezent, se știe că celulele creierului rămân vii pentru o scurtă perioadă de timp chiar și după moarte. Prin urmare, având în vedere că miracolele Profeților marchează limita maximă a progreselor științifice, merită să cercetăm dacă se poate obține vreo informație de la un cadavru.
În cele din urmă, comunitatea lui Moise s-a predat lui Dumnezeu și au primit binecuvântările ca urmare a ascultării de porunca Sa. Acei oameni nu numai că au încetat să se mai certe între ei, întrucât l-au identificat pe ucigaș, dar au renunțat și la gândurile materialiste care le acaparaseră sufletele. În consecință, au început să creadă în Înviere și Viața de Apoi, iar, prin intermediul unei părți dintr-o vacă sacrificată, o ușă largă s-a deschis către readucerea la viață din morți.
„Și printre ei sunt neînvățați care nu cunosc Scriptura, ci au doar năluciri și ei doar bănuiesc.” (Al – Baqara 2: 78)
Acest verset îi descrie pe cei care tânjesc după năluciri și utopii în loc să urmeze religia adevărată de-a lungul istoriei. De fapt, marxismul, comunismul și capitalismul se bazează pe astfel de bănuieli, năluciri și utopii care își au sursa în evadarea din religie. Din păcate, o astfel de istorie s-a repetat în jurul acestor năluciri; evreii au fost urmați de creștini în orbecăirea prin asemenea năluciri și închipuiri; și la fel și creștinii au fost urmați de unii musulmani. În zilele noastre, și musulmanii șovăie între năluciri și îndoieli pe care Qur’ān le descrie ca „amāniyy” (năluciri din auzite). Situația actuală a musulmanilor este o dovadă clară în această direcție. Într-un hadı̄th menționat în Sahīh al-Bukhārī, Sahīh Muslim și Musnad Ahmad, Mesagerul lui Dumnezeu ne înștiințează și ne avertizează cu privire la realitatea tragică: „Veți merge pe urmele înaintașilor voștri, pas cu pas, centimetru cu centimetru. Astfel încât, dacă ei intră în ascunzătoarea unei reptile, voi îi veți urma”. Când companionii au întrebat: „O, Mesager al lui Dumnezeu! Ei sunt creștini și evrei?”, Profetul a răspuns: „Cine altcineva ar putea fi în afară de ei?”[12]
Cuvântul amāniyy este pluralul termenului umniyah, care înseamnă visare cu ochii deschiși, fantezie sau utopie. Chiar dacă într-o oarecare măsură poate fi interpretat ca idealism, nu reprezintă altceva decât bănuieli sau năluciri care sunt imposibil de concretizat. Deși poate părea că unele pot fi realizate, aproape toate sunt deșarte și lipsite de valoare. Prin urmare, aceste năluciri nu sunt altceva decât iluzii pentru cei care le nutresc și frustrări pentru cei amăgiți de ele.
Dacă intelectualii dintr-o comunitate nu pot să gândească limpede și să formuleze idei bine fundamentate și dacă masele neatente și nepăsătoare sunt adepți orbi ai nălucirilor lor, atunci este inevitabil ca o astfel de comunitate să cadă în capcana fantasmelor.
„I-am dat lui Isus [‘Isa], fiul Mariei [Maryam], semnele deslușite și l-am întărit pre el cu duhul sfânt.” (Al – Baqara 2: 87)
Un număr mare de specialiști sunt de părere că Duhul Sfânt este Arhanghelul Gabriel. Acest lucru este prezent și în multe dintre comentariile asupra Coranului. Pe de altă parte, Hassan ibn Thābit, Companion al Profetului Mahomed, a spus în prezența Profetului: „Gabriel, trimisul lui Dumnezeu, este cu noi. Nu există nimeni pe măsura Duhului Sfânt.”[13] Iar Profetul Mahomed, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, a apreciat. Prin urmare, potrivit logicii acestui hadith, Gabriel nu este Duhul Sfânt. Duhul nu poate fi nici Profetul Isus, pacea fie asupra sa, întrucât în verset se spune: „și l-am întărit pre el cu duhul sfânt”. Este evident în verset că cel care este întărit nu poate fi același cu cel care întărește. În opinia mea, Duhul Sfânt este o putere spirituală din tărâmul ceresc, gata să vină în ajutorul celui pe care Dumnezeu dorește să îl ocrotească la porunca Sa. Astfel, când a venit vremea să îl sprijine pe Isus, a îmbrăcat „culoarea” Evangheliei; când a venit vremea să îl sprijine pe Profetul Mahomed, Duhul s-a manifestat în Coran.
În primul rând, Profetul Isus a fost trimit poporului Său și a făcut minuni neîndoielnice, care au avut menirea de a înălța oamenii în credință și convingere. Pe lângă faptul că sunt de la sine-înțelese, minunile sunt, de asemenea, dovezi foarte limpezi în ceea ce privește confirmarea anumitor alte adevăruri. Aceste minuni sunt menționate în Coran după cum urmează: Profetul Iisus, pacea fie asupra sa, a modelat din lut o formă de pasăre, a suflat asupra ei, iar aceasta, cu voia lui Dumnezeu, a devenit pasăre. El l-a vindecat pe orbul din naștere și pe lepros, și i-a înviat pe morți, cu voia lui Dumnezeu. Și a făcut cunoscut ceea ce mâncau oamenii și ceea ce păstrau în casele lor.[14] În plus, întărirea lui Isus de către Duhul Sfânt indică faptul că misiunea sa era specială. Cu alte cuvinte, Profetul Isus este întărit de Duhul Sfânt, deoarece misiunea sa se remarcă prin spiritualitate. Altminteri, Duhul nu este o parte a personalității lui Isus, așa cum afirmă unii creștini. El este o favoare și o manifestare specială a lui Dumnezeu oferite lui Isus. Favoarea sau manifestarea pot fi foarte bine reprezentate de Gabriel sau de un alt înger.
Duhul Sfânt a fost în permanență cu Isus în diferite forme de manifestare sau reprezentare. A fost cu El din momentul în care Maria l-a conceput și până la naștere. Întrucât Dumnezeu cel Atotputernic a dorit să îl trimită pe Isus ca Profet oamenilor prinși în mrejele unei viziune materialiste asupra lumii, El l-a îmbrățișat și l-a crescut într-o atmosferă pur spirituală sau metafizică și l-a întărit cu spiritualitate imaculată, care a risipit materialismul oamenilor.
Mai mult, întărirea lui Isus cu Duhul Sfânt marchează consacrarea sa și a mamei sale împotriva calomniilor oamenilor. Acest lucru indică, de asemenea, verdictul Coranului cu privire a exonerarea lui Isus în fața calomniatorilor. Cu siguranță, Dumnezeu știe cel mai bine.
„Și au avut ei parte de mânie peste mânie” (Al – Baqara 2: 90)
Acest verset ne spune că evreii au avut parte de o a doua mânie din partea lui Dumnezeu, întrucât au irosit ocazia de a fi iertați. Verbul folosit în arabă „bā’a” exprimă atât ideea de „merit”, cât și de „constanță”. Nu doar respingerea Evangheliei și a Coranului i-a făcut să atragă mânie peste mânie din partea lui Dumnezeu – care este menționată atât în acest verset, cât și în versetele anterioare – ci și uciderea multor profeți, precum Zaharia și Ioan, pacea fie asupra lor. Cel ce ucide un Profet, va ședea veșnic în Iad. Astfel, atunci când – pe lângă împotrivirea lor continuă față de Profeți și Cartea, respingerea Evangheliei și a Profetului Isus și uciderea Profeților Zaharia și Ioan – au respins Coranul și pe Ultimul Profet, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, a fost de neiertat, iar ei au fost loviți de mânia peste mânia lui Dumnezeu.
Acei evrei au fost supuși unei mânii crunte și chiar mâniei peste mânie pentru că și-au respins Profeții, care i-au scăpat de persecuțiile Faraonului și i-au călăuzit pe meleaguri pustii, îndrumându-i spre valorile umane. Nu numai că i-au respins și li s-au împotrivit, dar i-au și ucis pe mulți dintre ei. După necazurile și persecuțiile pe care le-au suferit și mai ales după ce au fost răspândiți în întreaga lume de către romani, au început să îl aștepte pe Ultimul Profet, care le fusese promis în toate Scripturile Divine. Cu toate acestea, când a venit vremea și Ultimul Profet, pacea și binecuvântarea fie asupra sa, a sosit, cei mai mulți dintre ei nu au putut beneficia de avantajul de a trăi în același timp și în același loc cu el și au avut parte de noi episoade de mânie, ca și cum noi poveri ar fi fost adăugate peste cele care erau deja pe umerii lor.
„Și cine este mai nedrept decât acela care a oprit ca în moscheile lui Allah să se rostească numele Lui” (Al – Baqara 2: 114)
Interpretarea acestui verset ținând cont doar de motivul pentru care a fost revelat i-ar limita semnificația. Chiar dacă a fost revelat pentru a-i condamna pe regii asirieni și babilonieni și pe romanii care le-au interzis evreilor sau creștinilor să se închine în Baytu’l-Maqdı̄s din Ierusalim și pe politeiștii din Makkan care i-au împiedicat pe musulmanii din Mecca se închine în Masjidu’l-Haram, se impune o interpretare suplimentară. Conform principiului: „Revelarea unui verset pentru un anumit episod nu înseamnă o limitare a sensului său și a ariei de acțiune a legii pe care o conține”, acest verset se referă la oricine „a oprit ca în moscheile lui Allah să se rostească numele Lui”. Folosirea la plural a termenului „lăcașuri de închinare”[15] confirmă, de asemenea, această interpretare a versetului. Prin urmare, cei care au vrut și au încercat să-L răstignească pe Isus sunt mai vinovați decât alții, indiferent de timpul în care trăiesc. În mod similar, cei care au interzis oamenilor să se închine în Baytu’l-Maqdı̄s sunt mai vinovați decât alții; cei care i-au împiedicat pe Mesagerul lui Dumnezeu și pe Companionii săi să intre în Ka’bah și să se închine în Masjidu’l-Haram, precum și cei care le-au urmat pașii și au interzis accesul oamenilor în moschei de-a lungul timpului, sunt mai vinovați decât alții. De asemenea, cei care lasă moscheile și masjid-urile (lăcașuri de închinare) în paragină și cei care îi împiedică pe credincioși să își desfășoare practicile religioase comit cea mai mare fărădelege. Întrucât Coranul este o Carte universale, ar trebui să nu uităm faptul că și mesajele sale sunt, de asemenea, universale.
Drept și corect este să evaluezi orice lucru în funcție de propria valoare; pe de altă parte, a supraevalua sau a subevalua este nedrept și eronat. Cu alte cuvinte, este greșit în măsura în care lucrul respectiv este devalorizat sau supraestimat. Din acest motiv, a-L nega pe Dumnezeu sau a-I alătura parteneri reprezintă cea mai mare fărădelege sau nelegiuire. A folosi lăcașurile de închinare, construite pentru a proclama Existența și Unicitatea lui Dumnezeu și pentru ca oamenii să se poată închina lui Dumnezeu în ele, în alte scopuri decât cele pentru care au fost construite, a le distruge sau a împiedica și a interzice credincioșilor să se închine în ele, reprezintă fărădelegi grave și nemernicii monstruoase, care survin în urma negării lui Dumnezeu sau a asocierii Lui cu alți parteneri.
Dintre toate lăcașurile de închinare, Masjidu’l-Haram din Mecca este cel mai sfânt, urmat de Masjidu’n-Nabawı̄ din Madı̄nah și Baytu’l-Maqdı̄s din Ierusalim. Prin urmare, a interzice oamenilor să se roage în aceste lăcașuri reprezintă o nelegiuire mai gravă – în funcție de gradul de sfințenie a lăcașului – decât a interzice oamenilor să se roage în alte lăcașuri.
Așa cum printre cei condamnați de verset se regăsesc Nabucodonosor, Șapur, Titus și Adrianus, tot așa cei care vor ataca lăcașurile de închinare indiferent de perioada istorică, aici incluzând chiar și forțele brutale care vor dărâma Ka’bah și Masjidu’n-Nabawı̄ la la sfârșitul veacurilor, sunt vizați de această condamnare.
„(El este) Făcătorul desăvârșit al cerurilor și al pământului și dacă hotărăște un lucru, El spune doar: „Fii” și acesta este!” (Al – Baqara 2: 117)
Verbul Ba-Da-‘A în arabă înseamnă a crea ceva complet nou, fără a imita nimic din ceea ce exista înainte. Cerurile și pământul sunt unice și de neegalat în ceea ce privește profunzimea și frumusețea lor. Cu alte cuvinte, ele sunt minuni ale creației, înainte de care nu a existat niciun alt model. În plus față de originalitatea creației lor, nimic, niciun univers nu este mai frumos decât cerurile și pământul. Prin urmare, cu miliardele de lumini călăuzitoare , cerurile și pământul arată spre Făcătorul desăvârșit.
Într-adevăr, cerurile și pământul, frumusețea lor fascinantă, tot ceea ce ascund și misterele din spatele lor au fost create prin porunca „Fii!” a Creatorului cel Atotputernic. Mai mult, ele au fost create în chip desăvârșit, fără niciun cusur. Creaturile nu sunt nici parte a Creatorului și nici întrupări ale lui Dumnezeu. Relația dintre lucrurile și/sau ființele existente și Făcătorul desăvârșit este doar relația dintre Creator și cel creat. Ele nu sunt nici născute din El și nici emanații ale Lui. În mod cert, lucrurile și ființele iau naștere în timp și spațiu și apoi pleacă pentru a face loc altora. Într-adevăr, totul se naște și moare, vine și pleacă, și doar „Făcătorul desăvârșit al cerurilor și al pământului” rămâne neschimbat.
Astfel, așa cum Făcătorul desăvârșit Își manifestă existența dăruind existență sau viață fiecărui nou-venit, tot astfel El Își manifestă eternitatea sau veșnicia prin faptul că își face făpturile să existe una după alta într-o desfășurare succesivă desăvârșită.
Cuvântul „bid’ah”, care înseamnă inovație în religie, este derivat din aceeași rădăcină Ba-Da-‘A. Bid’ah are mai multe definiții: O definiție este a face sau a inventa ceva în cu scopul închinării, ceva ce nici Mesagerul lui Dumnezeu și nici primii patru Califi Bine-Călăuziți nu au făcut. O altă definiție sau un alt tip de bid’ah reprezintă orice inovație sau practică bună care a apărut după Profet și primii săi patru succesori, dar care nu anulează sau înlocuiește nicio sunnah sau practică a Profetului Mahomed, pacea și binecuvântarea fie asupra sa. Unii învățați sunt foarte stricți în ceea ce privește problema bid’ah; ei nu fac nicio distincție între inovațiile bune și cele rele, în timp ce alții sunt moderați. Bediüzzaman Said Nursi adoptă cea mai moderată și plăcută atitudine față de inovație. El afirmă că, atâta timp cât inovația nu se opune niciunuia dintre principiile de bază ale religiei și nu înlocuiește nicio practică sau lege sunnah și dacă se poate baza pe vreo lege sau practică de referință considerată acceptabilă, ea poate fi considerată bid’atu’l-hasanah – inovație bună sau acceptabilă. Dar dacă inovația nu poate fi armonizată cu principiile de bază ale islamului, atunci este considerată o inovație rea.[16]
Dumnezeu știe cel mai bine.
„Și [luați aminte] când pe Avraam l-a încercat Domnul său cu cuvinte și porunci și le-a împlinit și a zis: „Eu te fac peste oameni Imam”” (Al – Baqara 2: 124)
Pe baza anumitor relatări referitoare la interpretarea acestui verset, anumiți învățați afirmă că Profetul Avraam, pacea fie asupra lui, a fost prima ființă umană care a fost circumcisă, care și-a tăiat în mod regulat unghiile și mustățile, a găzduit oaspeți și așa mai departe. Cu toate acestea, iubitul nostru Profet Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, spune că astfel de lucruri sunt legate de înclinația naturală a omului. Prin urmare, este mai potrivit să privim întâietatea lui Avraam în aceste lucruri într-un sens relativ. Cu siguranță nu a fost primul de la apariția omenirii pe pământ, întrucât toate aceste lucruri au fost făcute și înaintea Profetului Avraam. De asemenea, Profetul Moise, pacea fie asupra lui, spune: „Eu sunt cel dintâi dintre credincioși!” (Surat Al-A’rāf 7:143). Cu siguranță, el nu a fost primul credincios de pe pământ. Declarația sa se referea la o situație specifică. Astfel, ceea ce se poate spune cu privire la acest verset este că Profetul Avraam a respectat cu desăvârșire și pe deplin toate poruncile cu privire la încercările la care a fost supus. În plus, el a respins toate chestiunile legate de shirk – asocierea de parteneri cu Dumnezeu – în așa manieră încât chiar și cei mai obișnuiți oameni au înțeles astfel ce înseamnă shirk și de ce este complet neadevărat.
Cuvântul arab „ibtilā” provenit din cuvântul „balā” înseamnă „experiență”, „experiment” și „testare”. Pentru a explica mai pe larg, înseamnă a testa pe cineva/ceva pentru a scoate la iveală conținutul său interior sau lumea sa lăuntrică. De asemenea, înseamnă a dezvălui ceva în ceea ce privește însușirile sale bune și rele, caracteristicile frumoase și urâte și aspectele plăcute sau neplăcute. Întrucât omenirea are atât dimensiuni fizice/terestre, cât și spirituale/divine, ființele umane se confruntă întotdeauna cu o luptă lăuntrică între aceste două dimensiuni ale existenței lor și trec adesea prin dileme. Oamenii se află mereu în situația de a alege între cele două elemente antagonice; în timp ce Dumnezeu îi cheamă la desăvârșire morală și spirituală, sufletele carnale îi ispitesc în satisfacerea poftelor pământești. Aceasta este esența încercării la care sunt supuse toate ființele umane din întreaga lume. În timp ce unii reușesc, alții nu trec testul.
„Noi vedem deseori îndreptarea feței tale către cer. Să te îndreptăm către o Qibla care-ți va plăcea.” (Al – Baqara 2: 144)
Cel mai frapant aspect al acestui verset este faptul că schimbarea direcției de închinare – qiblah – este menționată în legătură cu satisfacția Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa. E posibil să existe întrebări cu privire la legătura dintre satisfacția Profetului și schimbarea direcției qiblah. După cum se va sublinia și în următorul verset comentat (al-Baqara 2:150), din perspectivă sufită/spirituală, există o legătură puternică între „adevărul Kaabei”, spre care musulmanii se îndreaptă în închinare, și „Haqīqah Ahmadiyah” – adevărul ontologic al Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, ca Ahmad, numele cu care era numit în ceruri înainte de venirea sa în lume ca Mahomed. Pentru a oferi o explicație cât mai detaliată cu privire la această legătură, esența Profetului Mahomed și adevărul Kaabei sunt gemeni creați în același pântece al creației.
A existat o vreme în care qiblah-ul a fost Masjidu’l-Aqsā din Ierusalim[17] ca urmare a unor exemple de înțelepciune, deși musulmanii trăiau la acea vreme fie în jurul Ka’bah, fie în orașul Madı̄nah. Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, aștepta cu nerăbdare să se reunească cu Ka’ba și se despovăra în fața lui Dumnezeu cel Atotputernic, cu o năzuință puternică ca această reîntregire sacră să se înfăptuiască. De fapt, la fel ca toți ceilalți profeți, el era asemenea unui porumbel ceresc care nu putea fi niciodată abătut din drum sau prins în capcana farmecelor lumești. El se trage din Profetul Avraam, pacea fie asupra sa, care a fost eliberat de sub forța atracției gravitaționale și s-a înălțat direct până la rangul spiritual de a fi prietenul intim al lui Dumnezeu. În ceea ce îl privește pe Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, s-a înălțat până la Sidratu’l- Muntahā (Copacul Lote al Limitei cele mai îndepărtate), care simbolizează limita cea mai îndepărtată sau cea mai înaltă care desparte tărâmul Creatorului și al celui creat, și până la cel mai înalt punct de apropiere de Dumnezeu, care este menționat în Coran drept „distanța de două arcuri sau chiar mai aproape” (An-Najm 53:9). El a călătorit în tărâmurile de dincolo, inima sa nu a mințit în ceea ce a văzut, iar privirea sa nu s-a abătut și nici nu a trecut mai departe (An-Najm 53:11, 17). El și-a încheiat călătoria cu o reîntoarcere transcendentală pe pământ pentru o cauză sublimă.
Acest comandant suprem, stăpânul omenirii și al djinnilor, care a călătorit în tărâmuri din ce în ce mai înalte până în cel mai îndepărtat punct al tărâmului celor creați și sub picioarele căruia îngerii și-au întins aripile, și-a întors fața spre cer cu bunătate și respect profetic și a întrebat cu umilință și bunăvoință „O, Dumnezeul Meu, când este reîntâlnirea?” Iar atunci când Dumnezeu cel Atotputernic i-a îngăduit să se reîntâlnească cu Ka’ba, el a fost extrem de fericit și mulțumit. Dumnezeu cel Atotputernic i-a spus: „Cu siguranță te vom îndrepta spre o direcție care te va mulțumi și te va satisface”. Acest lucru a însemnat, de asemenea, că Dumnezeu cel Atotputernic a fost mulțumit de el și de direcția spre care s-a întors în închinare, adică Ka’bah.
Fosta qiblah a Profetului, Baytu’l-Maqdı̄s (literal „Casa Sfântă / Sanctuarul”), care cu siguranță își va păstra sfințenia, a dat doi pași înapoi și într-o vreme în care omenirea era pregătită pentru o nouă eră care aducea cu sine noi idei, sentimente și preocupări, construcția antică, Ka’ba, care și-a păstrat întotdeauna prospețimea și care a atras asupra sa privirea celui Atotputernic, a fost deschisă Geamănului său și urmașilor săi, ascunzând în sânul ei lumină, taine și bogății. Ka’bah i-a îmbrățișat ca niciodată și au trăit împreună începutul și sfârșitul, pentru prima și ultima dată.
Noi vedem deseori îndreptarea feței tale către cer. Să te îndreptăm către o Qibla care-ți va plăcea. Așadar, îndreaptă-ți fața spre Moscheea cea Sfântă! Și oriunde ați fi, îndreptați fețele voastre către ea! (Al – Baqara 2: 144)
Luând în considerare versetul în ansamblu, semnificația lui dobândește o altă dimensiune: Faptul că în primii ani ai perioadei Madı̄nah, Profetul Mahomed s-a îndreptat spre Masjidu’l-Aqsā (sau Baytu’l-Maqdı̄s) pentru a se închina, a avut un impact pozitiv asupra evreilor din Madı̄nah, aceștia îmbrățișând ideea de a accepta islamul. Cu alte cuvinte, ei au luat în calcul posibilitatea ca Profetul Mahomed să fie Profet. Schimbarea ulterioară a qiblah-ului la Ka’bah, a temperat inimile politeiștilor din Makkan, care pretindeau că urmează religia lui Avraam, dar nu credeau în islam, și astfel Profetul Mahomed a găsit un punct comun de discuție. Astfel, atât locurile care erau sfințite de evrei, cât și de politeiști au fost recunoscute de islam, lucru care a avut un impact puternic asupra perspectivei pe care acești oameni o aveau despre islam. Asemenea altor versete din Coran, și acesta are un efect puternic asupra psihologiei umane sau asupra stării de spirit a oamenilor. Aspectul psihologic al Coranului este, probabil, cel mai puțin studiat dintre toate celelalte aspecte din lunga istorie a comentariilor cu privire la Coran.
Cuvântul „shatra” din acest verset înseamnă „o jumătate”, „o parte din ceva” sau „spre ceva/ în direcția”. Asta arată că a-ți îndrepta fața în timpul Rugăciunilor către Ka’bah, care se află în curtea Masjidu’l-Haram (Moscheea cea Sfântă) din Mecca, cât mai direct posibil, este o acțiune obligatorie. Prin urmare, mulți companioni și succesorii lor erudiți au dedus din cuvintele „shatra” (spre/către) și „haythumā” (oriunde te afli) necesitatea ca credincioșii să caute direcția corectă înainte de a-și începe rugăciunile, oriunde s-ar afla pe pământ. Altfel spus, se consideră că cei care se află în Moscheea cea Sfântă din jurul Ka’ba se supun poruncii divine de a se îndrepta spre Ka’ba privind drept înspre orice parte sau latură a ei. În ceea ce îi privește pe cei care locuiesc departe de Ka’bah, aceștia se supun poruncii divine întorcându-și corpul spre direcția Ka’bah.
Aici, cuvântul „haythumā” (oriunde te afli) explică, de asemenea, că, deși întoarcerea feței spre Ka’bah este obligatorie, nu este obligatoriu să se caute un loc special pentru Rugăciune (Salāh), întrucât pentru un musulman, întreaga lume este un loc de închinare. Afirmația Profetului Mahomed subliniază, de asemenea, acest lucru: „Pentru mine, pământul a fost făcut masjid”.[18]
„Și de oriunde ai pleca, îndreaptă-ți fața către Moscheea Al-Haram! Oriunde v-ați afla, îndreptați-vă fețele către ea, pentru ca lumea să nu aibă un temei împotriva voastră, în afara acelora dintre ei care sunt nelegiuiți. Și nu vă temeți de ei, ci temeți-vă numai de Mine, căci Eu voi să-Mi împlinesc harul Meu asupra voastră și poate că veți fi bine călăuziți!” (Al – Baqara 2: 150)
Iubitul Profet Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, și-a făcut Rugăciunile cu fața spre Masjidu’l-Aqsā timp de aproximativ șaisprezece sau șaptesprezece luni după plecarea sa la Madı̄nah. Ka’bah era plină de idoli la acea vreme. Profetul nostru trebuia să se țină departe de idoli. Astfel, Mesagerului lui Dumnezeu i s-a interzis să își facă Rugăciunile cu fața spre Ka’bah pentru o perioadă de timp, pentru a întări poziția sa de respingere a adorării idolilor.
Există o legătură puternică între adevărul lui Ahmad și adevărul Kaabei. Înțelegând acest lucru în conștiința sa, Profetul a dorit să își întoarcă fața spre Ka’bah. Coranul istorisește legătura sa sinceră cu Ka’bah în următorul verset: „Noi vedem deseori îndreptarea feței tale către cer”. Scopul pentru care Profetul și-a îndreptat fața spre cer a fost că aștepta noua poruncă a lui Dumnezeu privind schimbarea qiblah-ului (direcția spre care trebuie să ne întoarcem în timpul Rugăciunii). Într-adevăr, el aștepta vești dincolo de ceruri. Așadar, restul versetului îi dă vestea cea bună: „Să te îndreptăm către o Qibla care-ți va plăcea”. De fapt, pentru a înțelege subtilitatea acestei chestiuni, trebuie să cuprindem cu mintea crearea Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și a Ka’baei ca gemeni în același pântec.
În această perioadă, Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a trebuit să sublinieze poziția sa împotriva închinării la idoli. În realitate, Mesagerul lui Dumnezeu a avut o legătură strânsă cu Ka’ba; totuși, chestiunea Unității lui Dumnezeu, care a reprezentat motivul pentru care a fost ales și trimis ca Mesager, a fost mult mai importantă decât ideea de sacralitate a Ka’bei și decât transformarea ei în qiblah pentru credincioși. Din acest motiv, iubitul Profet, care a început să își îndrepte fața spre Masjidu’l-Aqsā în timp ce se afla în Mecca, a continuat să facă acest lucru pentru o vreme și în Madı̄nah.
Evreii din Madı̄nah au început să le spună musulmanilor că ei erau cei care reprezentau religia divină, iar musulmanii erau cei care trebuiau să îi urmeze. Ei afirmau că îndreptarea musulmanilor către Baytu’l-Maqdı̄s din Ierusalim este dovada care le susținea afirmația. Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, ar fi putut accepta Ka’bah ca qiblah imediat ce a emigrat în Madı̄nah, dar nu a acționat pe cont propriu. În fiecare acțiune, i se supunea pe deplin lui Dumnezeu; și trăia conform voinței lui Dumnezeu, nu conform propriei voințe.
Mai mult, faptul că Profetul a onorat Masjidu’l-Aqsā, căci l-a ales ca propriu qiblah, a făcut ca flacăra călăuzirii să ardă în inima multor evrei, un exemplu fiind Abdullah ibn Salām. Această situația ar fi putut fi menționată în Cartea lor Sfântă. În orice caz, unii evrei s-au convertit la islam. Așadar, misiunea a fost dusă la bun sfârșit datorită acestei practici care a durat 16-17 luni. Evreii care se opuneau nu mai puteau aduce niciun alt argument contra musulmanilor iar politeiștii nu mai puteau să îi acuze pe musulmani că se întorc spre Ka’bah, care era plină de idolii lor la acea vreme. Similar, evreii nu ar mai fi trebuit să aibă o scuză pentru a pretinde că ei erau cei care reprezentau Religia Divină și că musulmanii erau cei care trebuiau să îi urmeze. De fapt, printre ei erau unii care învățaseră din Cartea lor că Ultimul Profet va avea drept qiblah Ka’ba din Mecca și nu puteau înțelege de ce Profetul se întorcea spre Baytu’l-Maqdı̄s din Ierusalim.[19] În acest moment, Allāh l-a reunit pe Mesagerul Său și Ka’bah și le-a poruncit tuturor musulmanilor să se întoarcă spre Ka’bah în Rugăciune.
„Căci Eu voi să-Mi împlinesc harul Meu asupra voastră” din verset înseamnă: „Întoarcerea ta spre Masjidu’l-Aqsā este pentru voi, de fapt, har. Cu toate acestea, cea mai mare favoare este reîntâlnirea celor dragi, adică reîntâlnirea Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și a Comunității sale cu Ka’bah. Mai mult, „harul” se referă la înălțarea Mesagerului lui Dumnezeu de la și prin adevărul Ka’bei ână la punctul final pe care o ființă creată este capabilă să îl atingă și să fie binecuvântată cu atenția deosebită a lui Dumnezeu. Toate acestea pot fi posibile numai prin întoarcerea spre Ka’bah. Astfel, Allāh Cel Atotputernic și-a săvârșit harul atât asupra Trimisului Său, cât și asupra credincioșilor.”
„O, voi, cei care credeți! Căutați ajutor întru răbdare și Rugăciune [As-Salat], căci Allah este cu cei răbdători!” (Al – Baqara 2: 153)
Răbdarea reprezintă menținerea unei atitudini, opinii și poziții ferme, fără a fi copleșit și fără a schimba tabăra în primul moment în care o nenorocire se abate asupra ta, a primi o nouă lege în numele supunerii față de Dumnezeu, a primi un mesaj nou sau a se confrunta cu o nouă situație în numele religiei. Acest lucru este subliniat și de următorul Hadith al Profetului: „Răbdarea se observă în primul moment când nenorocirea se abate asupra ta”.[20] Prin contrast, nu putem vorbi de răbdare desăvârșită dacă, după ce primul șoc a fost asimilat, persoana pur și simplu s-ar obișnui cu durerea.
De altfel, cea mai de preț răbdare este să dai dovadă de răbdare în ascultarea de Dumnezeu și de poruncile Sale și să te abții de la lucrurile pe care le-a interzis. Ființele umane pot atinge culmea credinței în Unitatea lui Dumnezeu și a slujirii desăvârșite față de El doar prin ascultare. Atunci, supunerea necondiționată în fața a tot ceea ce vine de la Dumnezeu devine o opțiune reală.
Sufletele hotărâte care se avântă pe calea spre Eternitate trebuie să admită că o astfel de destinație impune o călătorie lungă și dificilă. Performanțele și realizările sunt pe măsura efortului. Drumul către vârf trece prin munți și dealuri, prăpăstii și văi. Ca urmare, călătorii care merg pe această cale cu siguranță sunt expuși multor încercări și greutăți. La interior, ei se confruntă întotdeauna cu ispitele și pornirile malefice ale Satanei și ale sufletului carnal, iar din exterior, cu atacurile, persecuțiile și presiunile nedrepte și agresive ale necredincioșilor, ereticilor și asupritorilor. S-ar putea să fiți nevoiți să strângeți din dinți și să suportați tensiunea fizică și spirituală și să răspundeți mai multor împotriviri venite din diferite părți. Dacă nu sunteți pregătiți fizic și spiritual pentru atacurile care vin din interior și din exterior și dacă nu sunteți bine echipați cu pregătire și rezistență spirituală, atunci s-ar putea să vă opriți la jumătatea drumului și să cădeți într-o prăpastie care este diametral opusă gândurilor și credințelor voastre fundamentale.
Musulmanii trebuie să caute adăpost în răbdare și să se pregătească împotriva eventualelor pericole. A fi înarmat cu răbdare este, de asemenea, o garanție a faptului că nu te vei rătăci. Nu există succes și împlinire fără răbdare. Calea binelui și calea răului sunt delimitate de indicatorul răbdării. Efortul de a-i da ascultare lui Dumnezeu se materializează doar prin răbdare. Adevărul credinței, al Islamului și „excelența în închinare” pot fi atinse doar cu răbdare. Dacă scopul unei persoane este de a de a înainta de la nivelul credinței la nivelul cunoașterii exacte a lui Dumnezeu și de acolo la dragostea și teama de Dumnezeu, iar de la dragostea și teama de Dumnezeu la plăceri spirituale înalte și în cele din urmă la întâlnirea cu Dumnezeu, răbdarea ar trebui să o însoțească în permanență ca o garanție și o sursă de putere.
Având în vedere toate tipurile și nivelurile diferite de răbdare, semnificația răbdării, care este primul element din rețeta pentru progresul moral, spiritual, intelectual și chiar material al unei persoane, devine foarte clară.
Salāh, sau Rugăciunile, în care răbdarea este pusă în practică, este cea mai importantă temelie și instrument de stabilitate în credință, de curățire a spiritului și de sănătate spirituală și fizică. Este, de asemenea, cel mai potrivit și propice teren pentru înțelegerea și armonia socială și cel mai clar semn al formării unei comunități musulmane. Salāh este stăpânul tuturor tipurilor de închinare; itinerarul corabiei religiei și scara luminoasă prin care cineva se înalță spre Dumnezeu sau realizează o Ascensiune spirituală în inimă. Toți cei care sunt capabili să integreze credința în natura lor prin Salāh, să-și curățească sufletul, să se afunde în profunzimile vieții inimii prin aceasta și să se vadă pe ei înșiși ca parte indisolubilă a unei comunități, ca o structură fermă și solidă în climatul ei cald și pașnic, pot depăși cu ușurință greutățile de pe calea slujirii și își pot atinge scopul.
„Iar acela care de bunăvoie face bine (să știe că) Allah este Mulțumitor (și) Atoateștiutor (Șaker, ‘Alim)”. (Al – Baqara 2: 153)
„Ce face Allah cu pedepsirea voastră, dacă mulțumiți și credeți? Allah este Mulțumitor (și) Atoateștiutor (Șaker, ‘Alim).” (Surat An- Nisa’ 4:147)
Așa cum reiese din cele două versete, deși Dumnezeu este Cel căruia cei creați îi aduc mulțumire (Mashkūr), El se menționează aici ca Shākir (Mulțumitor). În opinia mea, ideea principală a versetului este reciprocitatea. Dumnezeu cel Atotputernic Își tratează făpturile create ca urmare a manierei în care ele se îndreaptă înspre El. Acesta este un principiu al conduitei Divine. Reciprocitatea nu este văzută doar la nivelul recunoștinței, ci și în diverse alte forme regăsite în Coran și Hadı̄th. De exemplu, putem observa reciprocitatea la nivelul bunăvoinței atât în versetul „Dar pe acela care se căiește în urma fărădelegilor lui și se îndreaptă, Allah îl va ierta” (Surat Al-Ma’ida 5:39), cât și în hadı̄th qudsı̄ „Dacă robul Meu se apropie de Mine mergând, Eu mă apropii de el alergând.”[21] Toate aceste versete și hadı̄th qudsı̄ indică și subliniază necesitatea de a răspunde oricărei favorizări, indiferent din partea cui vine. După cum ne amintește Bediüzzaman Said Nursi în Primul cuvânt, în colecția sa de Risale-i Nur, noi, ca ființe umane, plătim proprietarului sau angajatului unui supermarket în schimbul alimentelor și a altor lucruri pe care le cumpărăm de la el. Atunci ce facem pentru Allāh, Cel care este adevăratul proprietar și creatorul a tot ceea ce consumăm? Și ce cere Allāh de la noi în schimb? Cu siguranță, răspunsul nostru la bunătățile și favorurile pe care Allāh ni le oferă, ar trebui să fie așa cum Allāh Cel Atotputernic dorește și descrie.
Același lucru este valabil și în cazul pedepsei. Următoarele versete ne oferă câteva exemple în acest sens: „Cei fățarnici încearcă să-L înșele pe Allah, dar El întoarce înșelătoria lor (împotriva lor înșiși!)” (Surat An-Nisa’ 4: 142). „Și ei au viclenit, dar Allah a făcut ca planurile lor să nu izbutească, fiindcă Allah este cel mai bun dintre plănuitori!” (Surat `Al-‘Imran 3: 54) Desigur, aceste versete trebuie înțelese în lumina următorului verset: „Însă viclenia perfidă nu cuprinde decât neamul ei” (Surat Fatir 35:43). De fapt, Dumnezeu este autorul faptelor ființelor umane, fie ele rele sau bune, prin faptul că îi lasă omului liberul arbitru de a face bine sau rău, însă El însuși nu face nimic rău. Faptul că El creează faptele rele ale oamenilor și faptul că El nu a făcut nimic rău sunt două lucruri total diferite.
Dumnezeu cel Atotputernic nu lasă fără răspuns faptele nimănui, nici ale celor care primesc bunătățile și Îi sunt recunoscători, nici ale celor care fac donații în numele Său, nici ale celor care acționează cu zgârcenie, nici ale celor care își anulează donațiile din cauza intereselor personale, nici ale celor care îi obligă pe oameni. Cei care își exprimă recunoștința pentru binecuvântările pe care le primesc și cei care donează altora ceea ce primesc de la Dumnezeu Cel Generos și, astfel, merg pe calea lui Dumnezeu, vor primi mai mult de la Dumnezeu și vor ajunge mai aproape de Dumnezeu. Acești oameni drepți sau roditori fac din ce în ce mai mult bine și și din ce în ce mai multe binefaceri. În cele din urmă, cei care acționează astfel ajung la rangul de a fi întotdeauna cu sau în compania lui Dumnezeu, Care declară despre ei: „…Iar robul Meu continuă să se apropie de Mine prin acte voluntare de închinare până când îl voi iubi; și când îl iubesc, devin urechea cu care aude, ochiul cu care vede, mâna cu care strânge și piciorul cu care merge.”[22] Acest hadı̄th qudsı̄ arată că slujitorii care își trăiesc viața pe calea creșterii spirituale prin acte de închinare obligatorii și voluntare văd și aud lucruri bune, acționează într-un mod bun și fac aprecieri bune, întrucât Dumnezeu Cel Atotputernic a devenit urechile, ochii și inimile lor. Fără a avea puncte de vedere greșite și păstrându-și întotdeauna perspectiva adevărată, ei învață o lecție de cunoaștere a lui Dumnezeu din tot ceea ce văd și în inimile lor, pot preface ceea ce au învățat într-un fagure miere al dulcei cunoașteri a lui Dumnezeu.
„Dar sunt printre oameni (și unii) care Îi fac în afară de Allah semeni pe care îi iubesc asemenea iubirii pentru Allah. Dar cei care cred sunt mai stăruitori în iubirea pentru Allah.” (Surat Al – Baqara 2: 165)
Acest verset relatează următorul aspect cu caracter general: Nu ar trebui să existe o dragoste mai fermă și mai mare pentru adevărații credincioși decât dragostea pentru Dumnezeu. În loc să fie firească, dragostea de Dumnezeu a credincioșilor este dobândită prin voință și sporește pe măsura cunoașterii lui Dumnezeu până când devine o parte din firea lor, ceea ce i-ar face aproape să pară nebuni. Această dragoste are natura interesului și a preferinței voluntare.
Profeția: „Niciunul dintre voi nu va avea credință (adevărată, desăvârșită) până când nu Mă va iubi mai mult decât își iubește părinții, copiii și mai mult decât iubește întreaga omenire”[23] trimite la acest aspect, ținând cont de realitatea că a-L iubi pe Dumnezeu presupune a-l iubi pe cel mai iubit slujitor și Mesager al Său și, astfel, să îi urmezi exemplul desăvârșit atât în ceea ce privește închinarea, cât și în ceea ce privește caracterul sublim. De fapt, adevărata iubire începe cu acest prim pas, și anume, cu manifestarea interesului. În ceea ce privește dragostea firească față de propriii părinți, copii, soț, bunuri, și așa mai departe, ar trebui să fie în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. În caz contrar, Dumnezeu Cel Atotputernic fie îi pune la încercare pe robii Săi în această lume, aducând asupra lor necazuri, fie îi mustră în Viața de Apoi. Pe scurt, credincioșii sunt oameni echilibrați și trebuie să trăiască o viață echilibrată. Ei trebuie să păstreze echilibrul în fiecare moment al vieții lor, în pofida tuturor dorințelor și plăcerilor personale.
Unii oameni merg atât de departe încât îi transformă în zei pe cei pe care îi admiră. Ei susțin că acele persoane pe care le admiră sunt „stăpânul” și „idolul” lor. Mai mult, ei vorbesc despre „stăpânirea și controlul” lor asupra celor existente în lume și încearcă să îi substituie lui Dumnezeu, care este adevăratul Creator al tuturor lucrurilor din Univers și Cel care este vrednic de închinare. Alții comit aceeași greșeală venerându-i pe alții ca și cum ar fi demni de adulare și așteptând de la ei și atribuindu-le ceea ce este cu mult peste capacitatea lor umană. Acest lucru se traduce în asocierea de parteneri lui Dumnezeu. Versetul de mai sus le interzice cu strictețe oamenilor să facă parte din prima categorie și în același timp îi avertizează pe oameni să nu facă parte din cea de-a doua.
Versetul atrage atenția și asupra faptului că există o legătură strânsă între Divinitate și iubire. Ființele umane iubesc și simt o legătură profundă cu cei pe care îi divinizează. Dacă astfel de divinități false sunt iubite de unii oameni, Divinitatea Unică și Reală, Dumnezeu Cel Atotputernic, ar trebui iubită cu înflăcărare și din adâncul inimii; credincioșii își îndreaptă inimile și își ațintesc privirea numai asupra Lui, valoarea vieții lor stă în ascultarea față de El și fac din dobândirea bunei Sale plăceri scopul vieții lor. Cei care nu Îl pot iubi trebuie să se teamă de sfârșitul lor. Credincioșii ar trebui să-L iubească pe Dumnezeu așa cum îi iubesc pe Profeți, pe sfinți și pe cărturari sfinți din dragoste pentru Dumnezeu și din pricina importanței pe care o au în ochii lui Dumnezeu. Indiferent de persoana sau obiectul pe care îl iubesc, ei iubesc în numele lui Dumnezeu și datorită lui Dumnezeu și a iubirii Sale.
„Allah vă voiește ușurarea, nu vă voiește împovărarea” (Surat Al – Baqara 2: 185)
Practic, nu există nicio coerciție în religie. Lucrurile care aparent sunt dificile sunt de fapt un mijloc de înlesnire. Dumnezeu preferă întotdeauna liniștea pentru slujitorii Săi în chestiuni care presupun dificultăți și necazuri. Reducerea Rugăciunii în timpul călătoriei; permisiunea de a întrerupe postul seara în locul unui post din zori până în zorii zilei următoare; și permisiunea pentru tayammum (abluțiunea uscată folosind nisip sau țărână, care poate fi efectuată în locul abluțiunii ritualice sau al abluțiunii întregului corp dacă nu este disponibilă apă curată sau dacă folosirea apei reprezintă un pericol) sunt doar câteva exemple. Chiar și greșelile în timpul devoțiunilor sunt iertate dacă sunt făcute din omisiune. De exemplu, dacă o persoană uită că este în post și mănâncă sau bea, acest lucru nu este considerat o încălcare a postului; mai degrabă, este considerat o ospăț de la Allāh. Mai mult, unele derogări sunt acordate și ca urmare a unor motive importante sau secundare, astfel ușurința a fost întotdeauna prioritară în practicarea religiei. Din acest motiv, există multe obligații aparent dificile care sunt de fapt piatra de temelie a fericirii veșnice. De exemplu, multe acte de închinare implică lupta cu sufletul carnal și necesită răbdare. Însă ele îi împing pe credincioși să se ridice la niveluri mai înalte ale vieții spirituale, să capete rezistență împotriva oricăror greutăți și să dobândească o stare adaptată pentru viața de apoi.
În plus, dacă unele acte de închinare provoacă probleme celor care au anumite impedimente sau scuze, dispensa sau scutirea Divină vine în ajutorul lor, iar aceste acte de închinare sunt fie schimbate cu înlocuitori cu unele mai ușoare, fie pot fi chiar omise de persoanele scutite, intenția bună și sinceră fiind cea răsplătită. De exemplu, compensațiile sau răscumpărările materiale sau financiare compensează absența permisă a unui act de închinare, în timp ce scutirea de la unele acte a celor care sunt prea bătrâni sau prea slabi pentru a le îndeplini sau a celor care suferă de boli incurabile este compensată de intenția sinceră a credincioșilor de a le îndeplini.
Dificultatea și ușurința cu care o persoană respectă poruncile religioase sunt direct proporționale cu starea spirituală, nivelul de educație, obiceiurile și așa mai departe. Acest lucru se întâmplă deoarece religia este atotcuprinzătoare și îi include atât pe novici, cât și pe cei educați și pioși. Cu alte cuvinte, nu are importanță dacă membrii religiei islamice sunt profesori sau studenți sau portari, muncitori sau patroni. Ea îi împlinește întocmai pe toți indiferent de nivelul de înțelegere intelectuală și spirituală. Oricine poate simți fericirea și mulțumirea pe care le oferă supunerea față de poruncile și interdicțiile lui Dumnezeu, în funcție de propriul nivel spiritual. Cu toate acestea, dacă cineva cercetează poruncile și interdicțiile islamului în ceea ce privește natura lor fundamentală, înțelege că aceste porunci și interdicții presupun un nivel foarte mare de libertate și toleranță.
„Și dacă te vor întreba robii Mei despre Mine, (spune-le) Eu sunt aproape, răspund rugii celor care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă, dar și ei să-Mi răspundă și să creadă în Mine. Poate că ei vor fi bine călăuziți!” (Surat Al – Baqara 2: 186)
Dumnezeu Cel Atotputernic declară în acest verset „Sunt aproape de robii Mei”, afirmație care se regăsește în multe alte locuri diferite. Este absolut adevărat că Allāh este foarte aproape de slujitorii Săi; cu toate acestea, capacitatea lor de a avea o înțelegere cu privire la El depinde de sinceritatea pe care o manifestă în rugăciuni, de dezvoltarea simțurilor, și așa mai departe. Este lesne de înțeles că nivelul Profetului de cunoaștere a lui Allāh și percepția pe care o are în conștiință cu privire la Allāh nu sunt egale cu cele ale oricărei alte ființe umane, chiar dacă poate aceasta este printre awliyā’ullāh, sau cei mai apropiați prieteni ai lui Dumnezeu. Necesar și important pentru fiecare credincios este să încerce din răsputeri Ceea ce este necesar și important pentru fiecare credincios este să încerce din răsputeri să aprofundeze cunoașterea lui Dumnezeu, să își păstreze poziția pe care a dobândit-o și să facă tot ceea ce poziția îi impune. Cu alte cuvinte, o persoană trebuie să acționeze în conformitate cu cerințele statutului său în ceea ce privește relația sa cu Dumnezeu, gândurile, stilul de viață și comportamentul său. În caz contrar, se poate degrada ca și cum ar cădea într-o groapă fără fund din vârful unui turn înalt.
În versetul discutat, apropierea lui Dumnezeu de slujitorul Său este menționată dincolo de orice termeni de calitate și cantitate și este legată de vestea bună a răspunsului Său rapid la rugăciuni. În verset se pune accent pe rugăciunea sinceră a robului și răspunsul rapid din partea lui Dumnezeu, precum și apropierea lui Dumnezeu față de slujitori în ceea ce privește răspunsul Său la rugăciunile lor.
În plus, versetul atrage atenția asupra efectului metafizic, meta-material sau meta-natural al rugăciunii. Cu alte cuvinte, versetul le închide gura materialiștilor, naturaliștilor și chiar moniștilor care susțin că rugăciunea nu are nici o utilitate și nici un efect și îi avertizează că toate cauzele fizice și ceea ce ei descriu ca legi ale naturii sunt doar creația lui Dumnezeu și că Voința și Puterea lui Dumnezeu nu depind niciodată de ele. Dumnezeu Însuși este Cel care creează universul, natura și cauzele fizice și Cel care a stabilit „sistemul natural”. Deși El le-a permis slujitorilor Săi să poată desluși legile din modul în care natura funcționează, El poate schimba totul oricând dorește, poate opri natura sau o parte a acesteia din funcționarea sa regulată, poate anula oricare dintre legile sale și, prin urmare, poate răspunde rugăciunilor slujitorilor Săi, făcând miracole sau lucruri extraordinare, neașteptate.
De asemenea, versetul ne amintește că Allāh este aproape de robii Săi, mai aproape chiar și decât propriile vene ale gâtului.[24] El aude fiecare voce și știe toate tainele din suflet sau inimă. Prin urmare, nu este nevoie să ne rugăm cu glas tare și să exclamăm ca și cum am încerca să explicăm cuiva care nu aude sau nu știe. Trebuie să ne rugăm cuviincios, cu conștiința că El este mai aproape de noi decât noi înșine. Mai mult, așa cum spune și ultima parte a versetului „ei să-Mi răspundă și să creadă în Mine. Poate că ei vor fi bine călăuziți!”, atâta timp cât slujitorii lui Dumnezeu se supun cu sinceritate poruncilor Sale și se străduiesc să atingă credința desăvârșită în toate acțiunile lor, atunci ei pot să atingă maturitatea și îndreptarea pe calea lor și să-și atingă scopul. Întrucât, în măsura în care slujitorii caută adăpost la Dumnezeu, izolându-se de propriile lor capricii, dorințe, ambiții, slăbiciuni și resentimente, ei I-au încredințat lui Dumnezeu problemele lor. Iar Dumnezeu Cel Atotputernic întărește persoana arătându-Și favorurile speciale. Astfel, El poate crea într-o clipă de o mie de ori ceea ce mii de cauze, legi naturale și forțe specifice nu vor putea fi niciodată capabile să construiască în milioane de ani.
Când Adevărul Suprem se manifestă prin favoarea Sa,
Totul este ușor;
El creează resursele pentru a obține lucrul dorit și
le conferă într-o clipă.
„Luptați-vă cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai în Allah!” (Surat Al – Baqara 2: 193)
Unul dintre cele mai relevante comentarii ale acestui verset a fost exprimat de ‘ Abdullāh ibn ‘ Umar în timpul luptei dintre ‘ Abdullāh ibn ‘ Umar, ‘ Abdullāh ibn Zubayr și Hajjaj ibn Yūsuf, care era cunoscut sub numele de „Hajjaj cel Crud”.
În timpul acestor evenimente nefericite, doi oameni au venit la ‘ Abdullāh ibn ‘ Umar și i-au spus: „Toată lumea are probleme și oamenii mor; cu toate acestea, tu, un companion al Trimisului lui Dumnezeu, stai acasă, nu lupți împreună cu noi?” Ibn ‘ Umar a răspuns: „Interdicția lui Dumnezeu ca musulmanii să nu verse sângele unii altora mă împiedică să lupt împreună cu voi.” Ei au întrebat: „Totuși, nu este Dumnezeu cel care poruncește: „Luptați până când nu mai există dezordine?”” Atunci, Ibn ‘ Umar le-a răspuns în chip deosebit: „Am luptat până când nu a mai existat dezordine, iar religia a fost a lui Allāh. În ceea ce vă privește, vă luptați pentru a provoca dezordine și pentru ca religia să fie consacrată altuia afară de Allāh.””
În timpul perioadei Mecca, Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, și-a purtat întotdeauna lupta în acord cu porunca Divină: „Cheamă la calea Domnului tău cu înțelepciune și bună îndemnare și discută cu ei cum e mai frumos!” (Surat An-Nahl 16:125) Timp de 13-14 ani, musulmanii nu au renunțat niciodată să răspundă dușmanilor lor cu iertare, o inimă caldă și toleranță, în ciuda deportărilor constante și a urii, mâniei și fărădelegii de care dădeau dovadă aceștia. Numai după ce Mesagerul lui Dumnezeu și urmașii săi credincioși au fost forțați să părăsească Mecca, orașul lor natal, și s-au stabilit în Medina, Dumnezeu le-a îngăduit credincioșilor să folosească forța împotriva dușmanilor lor agresivi. Această îngăduință a fost acordată pentru ca credincioșii să poată supraviețui în fața atacurilor dușmanilor lor potrivnici, pe care nici cel mai blând tratament și înțelegere nu i-au putut înmuia, și pentru ca atacurile asupra religiei lor și asupra vieții oamenilor nevinovați să poată fi împiedicate și să se poată constitui un teren în care fiecare să poată trăi liber conform credinței sale. La început, în timpul perioadei Mecca și al primilor ani în Medina, în care musulmanii au fost grav persecutați și atacați de localnicii din Mecca, musulmanilor li s-au ordonat perseverență și îngăduință. La început, în timpul perioadei Mecca și al primilor ani în Medina, în care musulmanii au fost grav persecutați și atacați de localnicii din Mecca, musulmanilor li s-au ordonat perseverență și îngăduință. Atunci când însăși viața musulmanilor a fost în pericol, Dumnezeu le-a permis să se apere. Ulterior, într-o lume în care puterea echivala cu dreptatea, iar jaful și războiul dominau, pentru a asigura pacea și siguranța în patria lor și pentru a trăi în conformitate cu credința lor, precum și pentru a disciplina și a stabili legi ferme pentru luptă, Trimisului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, i s-a permis, iar atunci când a fost necesar le-a poruncit discipolilor săi, să poarte război împotriva dușmanilor lor agresivi. În Scripturile Divine anterioare se menționa că i s-a îngăduit să lupte. Dacă nu i s-ar fi îngăduit să lupte atunci când era necesar, lupta nu ar fi fost condiționată de anumite reguli. Mai degrabă decât să se nege realitatea războiului și impulsurile umane către luptă într-o manieră idealistă zadarnică, important și necesar era să se stabilească o serie de reguli care să facă războiul echitabil, atât în ceea ce privește motivele și scopurile sale, cât și mijloacele și comportamentul, astfel încât daunele să poată fi limitate, iar lucrurile pozitive să fie benefice pentru oameni în general. De aceea, Coranul și Sunna au așezat în ordine înclinațiile umane, au închis ușile în fața utilizării lor greșite și le-au călăuzit către excelența morală.
„Oamenii au fost (la început) un singur neam. Și i-a trimis Allah pe profeți, vestitori și prevenitori…” (Surat Al – Baqara 2: 213)
Există interpreți ai Coranului care susțin că susțin că la început toate ființele umane formau o singură comunitate în necredință, iar Dumnezeu le-a trimis mai întâi pe Noe, pacea fie asupra lui, iar apoi alți profeți. Însă, această interpretare nu este nicicând adevărată. Încă din vremea Profetului Adam, pacea fie asupra sa, omenirea nu a fost niciodată vitregită de călăuzirea și îndrumarea din partea Profeților. Și fie au înțeles cât de valoroase sunt și au beneficiat de ele în proporții diferite, fie le-au contestat orice valoare, nu le-au luat în seamă și s-au expus pericolului. Deși ființele umane au avut, de asemenea, opinii diferite cu privire la mesajele Profeților, existența și mesajele acestora au adus multe beneficii omenirii. După cum afirmă Bediüzzaman Said Nursi, dacă 80 din 100 de semințe semănate putrezesc și doar 20 încolțesc și devin copaci, nu putem spune că fermierul este în pierdere. Similar, este suficient pentru a justifica existența Profeților dacă doar 20 din cei 100 de oameni cred în mesajele lor și trăiesc în conformitate cu scopul divin al existenței lor, întrucât acest lucru este suficient pentru salvarea existenței umane de inutilitate.
La început, oamenii erau o comunitate unită sub călăuzirea primilor profeți și sub oblăduirea strămoșilor lor comuni. Ei nu erau nici necredincioși, nici sălbatici. Mai târziu, au apărut neînțelegeri din motive conjuncturale, care le-au distrus unitatea. Odată cu trecerea timpului, anumite sentimente și înclinații care au fost înrădăcinate în natura umană pentru un motiv întemeiat și pentru a fi mijloace de încercare pentru ei, astfel încât să se poată dezvolta intelectual și spiritual, au început să fie vizibile într-un sens negativ. Emoțiile și fanteziile au înlocuit rațiunea și logica. Satisfacerea poftelor și a dorințelor a luat locul îndrumării Divine. Ca urmare, unitatea și înțelegerea au fost înfrânte de rătăciri și dezacorduri. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a trimis noi Profeți pentru a trezi natura umană primordială, pentru a-și redescoperi calitatea fundamentală și pentru a înlătura piedicile dintre inima umană și adevărurile fundamentale. Prin Profeți El a chemat, de asemenea, ființele umane la cumpătare și vigilență, încurajându-le pe calea binelui și a virtuții și dându-le vești bune ca rezultat al binelui și, de asemenea, avertizându-le cu privire la consecințele răului și ale rătăcirii. Cu toate acestea, au existat și oameni care nu s-au putut descătușa din lanțurile poftelor și a fanteziilor și nu și-au putut elibera sufletul de aroganță, asuprire și fărădelege. Astfel, ei au luat-o pe cărări diferite.
Primul dezacord și dezbinarea dintre oameni au fost provocate de faptul că aceștia au devenit treptat orbi la adevăruri și le-au înlocuit cu minciuni. În ceea ce privește disputa lor atunci când au fost trimiși Profeți noi sau după aceea, s-a datorat faptului că, din cauza rivalității dușmănoase și a nerușinării dintre ei, au interpretat greșit și au distorsionat adevărurile care au fost transmise de Profeți – adevărurile care au luminat totul – și și-au urmat propriile opinii fanteziste.
Allah, mare este Măreția Sa, a luminat dintotdeauna calea pe care omenirea trebuie să o urmeze. El nu a lăsat niciun punct întunecat și a închis ușile interpretărilor arbitrare. Cu toate acestea, El a lăsat și o rază largă în care rațiunea sau inteligența umană poate opera, dar a făcut ca funcționarea intelectului sau rațiunii umane să depindă de anumite adevăruri fundamentale. Totuși, în cazul celor care au fost biruiți de dorințele, poftele și fanteziile lor carnale, au părăsit călăuzirea și au rătăcit pe diferite căi ale minciunii, provocând dezordine, dezbinări și confruntări.
„Și profetul lor le-a zis: „Un semn al stăpânirii sale este acela că va veni la voi cu chivotul în care se află chezășia liniștii trimise de Domnul vostru, laolaltă cu rămășițele lăsate de neamul lui Moise și de neamul lui Harun, purtat de îngeri. În aceasta este un semn pentru voi, dacă sunteți credincioși!”” (Surat Al – Baqara 2: 248)
În primul rând, ar trebui să stabilim sensul cuvântului arab „sakīnah”, care este tradus aici prin „chezășia liniștii”[25]. Literal, sakīnah reprezintă un miracol sau un semn care conferă solemnitate, statornicie, încredințare și siguranță. Atunci când ochii văd sakīnah și inimile o simt, ea devine un fel de pace și asigurare resimțite în spirit, manifestându-se în diferite moduri. Ea a fost reprezentată sau închipuită uneori ca un obiect care dă vești bune și alteori ca o adiere plăcută.
Indiferent de natura ei, sakīnah a fost prezentată aici copiilor lui Israel; a fost un dar binecuvântat moștenit de la marii Profeți ai vremii, cu ajutorul căruia inimile s-au liniștit, iar sufletele au dobândit alinare și împlinire. Întrucât sakīnah era purtată în interiorul chivotului, chivotul era considerat ca fiind el însuși sakīnah și, prin urmare, o sursă de binecuvântare. Chivotul a fost o așa mare binecuvântare, astfel încât îngerii, care sunt martorii evenimentelor extraordinare, l-au purtat, dovedindu-i și sporindu-i valoarea. Respectul lor pentru ea a arătat cât de binecuvântat este chivotul.
Sakīnah menționată în Coran și în Sunnah Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, este descrisă ca un obiect spiritual și o manifestare metafizică pe care Dumnezeu Cel Atotputernic o adresează oamenilor. Aceasta întărește inimile și sporește puterea voinței celor asupra cărora a coborât. Sakīnah este o binecuvântare atât de tainică încât uneori a fost dorită de awliyā’ullah, sau prietenii lui Dumnezeu, iar alteori a fost acordată fără a fi cerută anumitor persoane în virtutea stării lor spirituale.
Cei care pășesc în atmosfera sakīnah simt infinitul chiar din locul în care se află. Cu toate acestea, au existat persoane care au definit sakīnah ca fiind pogorârea îngerilor, în timp ce alții au descris-o ca fiind prezența unor ființe spirituale. Indiferent de natura ei, asigurarea și mulțumirea Divină coboară acolo unde coboară sakīnah. Atmosfera din jurul ei este plină de împlinire și liniște totală. Este de așa natură încât, chiar dacă oamenii din jur mor și corpurile lor împânzesc mediul înconjurător, cel care primește sakīnah nu-și pierde deloc siguranța și încrederea. Coranul ne dă un exemplu în acest sens, și anume Bătălia de la Trench (627 e.n.) în timpul care Madı̄nah a fost ținută sub asediu timp de aproape patru săptămâni. Coranul folosește expresia „wa zulzilu” („Atunci au fost dreptcredincioșii încercați”) (Al-Ahzāb 33:11) pentru a descrie condițiile aspre din jurul credincioșilor. În ciuda celor patru săptămâni de asediu și atacuri neîntrerupte în frigul lunii ianuarie și în chinurile foametei, ale mizeriei și chiar ale unor conspirații din Madı̄nah, credincioșii au reușit să rămână fermi fără măcar să dea un pas înapoi. În Bătălia de la Uhud (625 e.n.) vedem din nou eroi care au sfidat moartea în ciuda numeroaselor zguduiri venite ca valurile unui ocean învolburat. A fost un test dur. Nu mai puțin de șaptezeci de eroi, precum Hamza, unchiul erou al Trimisului lui Dumnezeu, Dumnezeu să găsească plăcere în toți, au fost martirizați și au intrat în veșnicie. După toate aceste zguduiri, când Dumnezeu Cel Atotputernic le-a venit în ajutor cu sakīnah, restul luptătorilor au prins din nou curaj. A doua zi, cu răniții în spate, au pornit în urmărirea inamicului. Când Abū Sufyān, comandantul forțelor inamice, i-a văzut pe credincioși atât de hotărâți să îi urmărească chiar până în interiorul Meccăi, în ciuda condițiilor în care se aflau, el a ordonat armatei sale să continue rapid înaintarea spre Mecca, spunând „Am obținut un fel de victorie în Uhud, să nu o pierdem.”[26]
Datorită meritelor sale deja amintite, sakīnah a fost întotdeauna un dar râvnit în rugăciunile credincioșilor. De exemplu, în timp ce săpau tranșeea înainte de bătălia din tranșee, Trimisul lui Dumnezeu și companionii săi au cerut sakīnah, rugându-se toți împreună: „O, Allāh! Coboară sakīnah peste noi.”[27]
Cu toate acestea, sakīnah nu se poate manifesta în același mod pentru fiecare persoană sau comunitate. Starea spirituală și condiția fizică a indivizilor și comunităților joacă un rol important în pogorârea sakīnah, care este o favoare și o binecuvântare a lui Dumnezeu. De exemplu, sakīnah a fost reprezentată de mișcările rapide ale îngerilor în timpul bătăliei de la Badr (624 e.n.) În mod similar, Usayd ibn Hudayr, un companion al Profetului, a primit sakīnah sub forma unui nor de ceață: îngerii s-au apropiat de vocea lui și s-au pogorât sub forma unui nor de ceață în timp ce el recita Coranul. În timp ce Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, și prietenul său Abū Bakr s-au adăpostit într-o peșteră de pe Muntele Thawr în timpul emigrării lor la Madı̄nah, sakīnah a apărut sub forma liniștii și asigurării depline în inima Mesagerului, care și-a păstrat întotdeauna încrederea și bizuirea deplină pe Dumnezeu de-a lungul întregii vieți. Un alt exemplu asemănător în timpul Hijrah („Emigrarea”) a fost acela că ‘ Ali, vărul și ginerele Mesagerului, a primit sakīnah sub forma unei asigurări, încrederi și satisfacții atunci când a dormit în patul Mesagerului lui Dumnezeu, deși știa că va fi ținta săbiilor politeiștilor hulitori.
În ceea ce îi privește pe Copiii lui Israel, ar trebui în primul rând să consemnăm următoarea realitate: ca urmare a caracterului, a înclinațiilor, condiției de viață și anumitor atitudini specifice lor, sakīnah le-a fost acordată ca un obiect concret și vizibil. Ei i-au spus lui Moise, pacea fie asupra lui, „O, Moise! Nu te vom crede (niciodată) până nu-L vom vedea pe Allah deslușit.” (Surat Al – Baqara 2: 55) Prin folosirea cuvântului „niciodată”, ei au exprimat în mod direct că nu aveau intenția de a crede imediat. În paranteză fie spus, Profetul Isus, pacea fie asupra lui, ar fi avut parte de dificultăți printre ei, deoarece el reprezenta spiritualitatea pură. El a încercat să schimbe și să înmoaie atitudinile lor rigide, stricte și pozitiviste prin intermediul spiritualității sale și într-o oarecare măsură, a pregătit terenul pentru Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Isus și-a adresat mesajele în funcție de nivelul lor de înțelegere și nu a spus niciodată ceva care să li se pară neobișnuit și astfel să fie respins. Mai mult, afirmând că „Mai am încă multe lucruri să vă spun, dar nu le puteți îndura acum. Și când va veni El, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”[28], Isus a lăsat ultimul cuvânt celui care va veni după El. Prin urmare, Isus Mesia nu a spus niciodată comunității sale ceva dincolo de capacitatea lor de înțelegere și toleranță. Cu toate acestea, unii biruiți de carnalitatea și înclinația lor materialistă și unii dintre romani nu au putut tolera nici măcar mesajele blânde ale lui Isus și au încercat să îl omoare.
Astfel, dacă sakīnah ar fi ajuns la comunități asemănătoare, înclinate spre materialism, într-un mod cu totul spiritual, așa cum a ajuns la Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și la companionii săi ‘ Ali și Usayd ibn Hudayr, aceste comunități nu ar fi fost niciodată capabile să înțeleagă despre ce este vorba. Prin urmare, sakīnah pe care au primit-o a fost de tipul celei pe care au putut să o perceapă și să o consacre. Ea a ajuns la Copiii lui Israel sub forma unui obiect tangibil, vizibil, în chivotul care conținea lucrurile sacre ale profeților Iosif, Aaron și Moise, pacea fie asupra lor, și despre care se știa că fuseseră pierdute până în acel moment.
În acest context, Aici, motivul pentru care sakīnah a venit sub forma unui chivot poate fi interpretat atât în sens ce ține de exterior, cât și de cel interior. În ceea ce privește semnificația sa exterioară, aceasta ar indica, în primul rând, puterea lui Dumnezeu și, în al doilea rând, ar întări încrederea în Profetul care le-a făgăduit anumite lucruri.
În ceea ce privește semnificația sa intrinsecă, el simbolizează puterea pe care evreii o vor dobândi din astfel de evenimente excepționale. Însă, și acest lucru diferă în funcție de starea beneficiarilor. Avantajul celor al căror nivel de receptare este ridicat și care sunt interesați va fi, fără îndoială, diferit de cel al celor care nu sunt deschiși la darurile divine și critică tot ceea ce văd.
În plus, chivotul În plus, arca poate indica faptul că acea comunitate a fost pustiită de sentimentele, gândurile și credința lor într-o anumită perioadă de timp. Sau, întruparea sakīnah în interiorul chivotului ar putea fi un semn al renașterii acelei comunități. S-ar putea ca din acest motiv Profetul David, pacea fie asupra lui, să fi purtat chivotul înaintea armatei și să-l fi adus cu el oriunde mergea.
„Și dacă Allah nu i-ar ține pe oameni în frâu, unul prin altul, pământul ar fi stricat. Dar Allah este darnic cu toate lumile!” (Surat Al – Baqara 2: 251)
Acest verset ne atrage atenția asupra mai multor aspecte: Indică faptul că, la fel ca echilibrul ecologic și echilibrul în regnul animal, există un anumit echilibru în lumea ființelor umane. Prin urmare, Dumnezeu Cel Atotputernic cheamă toate ființele umane pe calea cea dreaptă, astfel încât acest echilibru să poată fi stabilit și să rămână constant. El creează, de asemenea, o energie lăuntrică în inimile noastre pentru a lupta cu factorii distructivi și imorali, pentru a menține ordinea și echilibrul în lumea noastră. Această instaurare a echilibrului și menținerea lui vor fi posibile doar prin implicarea omenirii ca instrument al acestuia. În caz contrar, Pământul riscă să devină nelocuibil, așa cum scrie în versetul menționat.
Este oricând posibil ca ființele umane să încalce legea și să distrugă dacă nu primesc educație religioasă (morală, intelectuală și spirituală) pentru a-și desăvârși și rafina anumite impulsuri și înclinații din natura lor. Este de netăgăduit faptul că este nevoie de oameni onești, corecți, iubitori de adevăr și de încredere care să reziste în fața tuturor posibililor agresori și răuvoitori nimicitori. Din cauza lipsei unor astfel de oameni care și-au îmbogățit simțurile prin credința și practicile islamice, violența, despotismul, captivitatea și tirania nu au dispărut niciodată de pe pământ, iar balanța de putere, siguranța internațională și securitatea au căzut în mâinile unor puteri despotice, tiranice și nimicitoare. Asta înseamnă că omenirea a fost doborâtă de rătăcire și haos. Într-o atmosferă dominată de rătăcire și nelegiuire, nu se poate vorbi nici despre viață umană, nici despre știință și artă, nici despre religie și credință și nici despre siguranță și încredere. Oamenii își sapă gropi unii altora, iar cei puternici își justifică acțiunile și chiar cer de la cei oprimați plată pentru puterea lor. Cuvintele lor devin lege și ei încearcă să construiască o lume din filozofia lor distorsionată și din gândurile lor egoiste.
Așadar, pentru ca astfel de lucruri negative să nu se ivească, iar înclinațiile și impulsurile umane distructive să fie instruite și ținute sub control, Dumnezeu Cel Atotputernic i-a creat pe cei credincioși împotriva celor nedrepți și necredincioși, pe cei drepți și onești împotriva celor nedrepți, pe cei drepți împotriva celor agresivi și pe apărătorii ordinii, dreptății și umanității adevărate împotriva celor tiranici. El a procedat astfel pentru ca în viața oamenilor să existe echilibru și cumpătare, asemenea echilibrului din cosmos, și pentru ca lumea să fie ferită de o vâltoare în care domnesc puterea necontrolată, impulsurile umane necontrolate și lăcomia.
Dacă pământul se află sub stăpânirea corupției și a fărădelegilor, este de datoria celor înțelepți, credincioși și drepți să îl recucerească. Dacă pământul nu este încă atât de corupt, dar dacă există încă această perspectivă de corupție, atunci elementele nocive și corupte trebuie ținute sub control. În acest sens, cei credincioși și neprihăniți pot construi centre educaționale, cum ar fi școli și instituții de reabilitare, pot fonda organizații non-profit și pot introduce căi alternative, multifuncționale de dezvoltare. Ei ar trebui să blocheze toate căile spre răzvrătire, dezordine și corupție, fără să lase nicio poartă de acces pentru ei. Favoarea și harul lui Dumnezeu ar aparține acelor pionieri. Astfel de activități sunt favorurile lui Dumnezeu pentru cei care pot participa la ele și sunt virtuți care sporesc de multe ori valoarea celor virtuoși.
„Allah! Nu există divinitate afară de El, Cel Viu, Veșnicul!” (Surat Al – Baqara 2: 255)
Într-adevăr, Cu adevărat, Dumnezeu Cel Atotputernic este singurul Dumnezeu și nu există altul afară de El. Nu există nicio altă divinitate afară de Dumnezeu, întrucât existența este doar o umbră a luminii Existenței Sale; viața din fiecare margine din univers este o oglindire a luminii Vieții Sale; iar supraviețuirea fiecărei ființe vii este o mică manifestare a Veșniciei Sale pe tăblițe efemere. Existența lui Dumnezeu este prin și datorită Lui Însuși, iar viața și Veșnicia Sa sunt prin Esența Lui. Întreaga existență este de la Dumnezeu și este manifestarea Numelor și Atributelor Sale.
Dumnezeu este atât de Viu și Veșnic încât este imposibil să ne gândim la viață și existență fără Existența și Viața Sa. Nu ne putem explica viața și existența. De asemenea, fără Existența Sa prin care toate celelalte există, este imposibil să vorbim și să explicăm existența sau supraviețuirea vreunei ființe. Dumnezeu este Ființa Supremă, care nu are similitudini și contraste, iar printre Numele Sale Supreme sau cele mai mari se numără Cel Viu și Cel Veșnic prin care toate celelalte subzistă. Fie că sunt animate sau inanimate, toate existențele și evenimentele sunt manifestări ale Lui. Întregul univers este o întruchipare și o demonstrație a acestor manifestări ca o imensă carte a creațiunii, în timp ce ființele umane sunt atât călători care privesc demonstrația, cât și studenți care studiază „cartea”. Mesagerii sunt îndrumătorii; Cărțile revelate, în special Coranul, sunt interpreții cei mai articulați și mai vii ai acestor texte uimitoare.
Acest verset (2:255) este numit Āyatu’l-Kursī (Versetul Tronului). Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, menționează Āyatu’l-Kursī drept „versetul suprem din Coran”.[29] Această supremație poate fi analizată în două maniere: În primul rând, este suprem în ceea ce privește conținutul sau exhaustivitatea sa, întrucât acest verset vorbește despre Unitatea lui Dumnezeu și descrie credința în Ea. De asemenea, traduce Atributele lui Dumnezeu. În privința conciziei, este la fel ca scurta ca sūrah a lui al-Ikhlās, care este descrisă de Trimisul lui Dumnezeu ca fiind echivalentă cu o treime din Coran. În timp ce se afla la Mecca, el s-a folosit de acest verset pentru a răspunde la întrebările despre Dumnezeu și Unitatea Sa Absolută și nucleul Religiei. Într-adevăr, fiecare verset și capitol din Coran este transcendental în ceea ce privește semnificația și impactul; cu toate acestea, nivelul lor de virtute se poate schimba în funcție de conținutul lor.
În al doilea rând, acest verset este suprem și de neegalat și în ceea ce privește răsplata spirituală care va fi dată celor care îl recită. Răsplata este, de asemenea, proporțională cu percepția, conștiința, sinceritatea și profunzimea celor care îl recită. Elementul decisiv în această chestiune este să ai în suflet credință puternică și intenții sincere. Trimisul lui Dumnezeu a explicat problema într-unul dintre hadı̄th-urile sale despre Luna Sfântă a Ramadanului după cum urmează: „Oricui postește în Luna Ramadanului, crezând (în valoarea sa obligatorie) și așteptând sincer răsplata de la Dumnezeu, îi vor fi iertate toate păcatele din urmă.”[30] Hadith-ul ilustrează clar că sinceritatea sau puritatea intenției (ikhlās) este esența, baza și spiritul tuturor faptelor.
În final, trebuie să subliniem faptul că Numele Divin al-Qayyūm (Veșnicul) menționat în verset este legat atât de Esența lui Dumnezeu, cât și de Faptele Sale. În ceea ce privește relația sa cu Esența lui Dumnezeu, al-Qayyūm se referă la faptul că Dumnezeu este veșnic în trecut și în viitor. Când vine vorba de Faptele Sale, al-Qayyūm se referă la susținerea întregului univers, întrucât susținerea universului este absolut dependentă de Existența veșnică a lui Dumnezeu. Toate lucrurile referitoare la susținerea universului, cum ar fi legile naturale, sunt doar de natură nominală. Este imposibil ca universul să se perpetueze prin aceste legi ale naturii nominale. Pur și simplu, legile presupun un legiuitor și un executor. Acest legiuitor și executor este Dumnezeu Cel Atotputernic. În acest moment, este util să menționăm abordarea lui Ibn ‘Arabi (1165-1240). El spune: „Esența tuturor lucrurilor (și ființelor) din univers este manifestarea Numelor Divine. Prin urmare, existența a tot ceea ce nu aparține lui Dumnezeu este o iluzie. Întrucât aceste manifestări au loc atât de repede și de frecvent, suntem convinși că ele au o existență. Dacă Dumnezeu Cel Atotputernic întrerupe manifestările chiar și pentru o clipă, atunci totul va intra în neființă. Renumitul poet otoman Süleyman Çelebi (1351-1422) spune:
El a spus: „Să fie!” și într-o clipă întregul univers a fost;
Dacă El spune: „Să nu fie!”, acesta va fi nimicit dintr-o singură lovitură.
[1] N.T. Poate fi an, un, in, adică cele trei vocale care se utilizează în limba arabă plus litera n. Marchează în general cazurile nominativ, acuzativ, genitiv.
[2] N.T. Traducere personală. Traducerea oficială realizată de prof. George Grigore este „Aceia sunt călăuziți de Domnul”.
[3] Raportul singular – plural: cineva aprinde focul pentru o singură persoană, iar lumina se revarsă asupra tuturor.
[4] Musnad Ahmad, 6/352; 4/287, 295.
[5] Vezi Bukhārī, Bad’u’l-Khalq, 9; Muslim, Imān, 46; Abū Dāwūd, Tahārah, 65; Tirmidhī, Tahārah, 41.
[6] Ar-Rāzı̄, Mafātīhu’l-Ghayb, 2/72.
[7] Tabla Ștergerii și Confirmării sau pagina metaforică a timpului de-a lungul căreia Dumnezeu manifestă sau suspendă tot ceea ce El poruncește și hotărăște legat de ființe și/sau lucruri și evenimente înregistrate pe Tabla Supremă Păstrată unde sunt păstrate înregistrate principiile divine care hotărăsc „planul și programul” arhetipal al creației și viețile viitoare ale tuturor ființelor, inclusiv toate faptele lor. (Tr.)
[8] Vezi Surat Al-‘A’raf 7: 172.
[9] Al-‘Ajlūnı̄, Kashfu’l-Khafā, 1/332; Musnad Ahmad, 2/359
[10] Al-Munāwı̄, Faydu’l-Qadīr, 1/78; Abū Nu‘aym, Hilyatu’l-Awliyā’, 2/382.
[11] Ibn Kathı̄r, Tafsīru’l-Qur’āni’l-‘Azīm, 1/150.
[12] Bukhārī, Anbiyā’, 50; I’tisam, 14; Muslim, ‘Ilm, 6; Musnad Ahmad, 2/325, 327.
[13] Muslim, Fadā’ilu’s-Sahāba, 157.
[14] Vezi Sūrah Al ‘Imrān 3:49.
[15] În traducerea în engleză a versetului: lăcașuri de închinare
[16] Nursi, The Gleams (Trans.), 2008, pp. 73, 147.
[17] În timp ce se afla în Mecca, Trimisul lui Dumnezeu obișnuia să se roage spre Ierusalim, cu Ka’ba în fața sa. Cu toate acestea, el s-a rugat spre Ierusalim timp de șaisprezece sau șaptesprezece luni după ce a ajuns la Madı̄nah. În al doilea an după Hijra, Trimisului lui Dumnezeu i s-a poruncit să se roage cu fața la Ka’bah.
[18] Bukhārī, Tayammum, 1; Salāh, 56; Muslim, Masājid, 3–5.
[19] Ibn ‘A shūr, Tafsīratu’t-Tahrīr wa’t-Tanwīr, 2/34.
[20] Bukhārī, Janāiz, 32, 43; Ahkam, 11; Muslim, Janāiz, 14,15; Abū Dāwūd, Janāiz, 23; Tirmidhī, Janāiz, 13; Nasāī, Janāiz, 23.
[21] Bukhārī, Tawhı̄d, 5; Tawbah, 1; Muslim, Dhikr, 2–3, 20–22.
[22] Bukhārī, Riqaq, 38.
[23] Bukhārī, Imān, 8; Ayman, 3; Muslim, Imān, 69–70; Nasā’ī, Imān, 19; Ibn Majah, Muqaddima, 9.
[24] Vezi Sūrah Qāf 50:16.
[25] În traducerea în engleză: pace interioară și încredințare
[26] Ibn Hisham, as-Sīratu’n-Nabawiyyah, 3/110; Ibn Kathı̄r, al-Bidāyah wa’n-Nihāyah, 4/58.
[27] Bukhārī, Maghāzı̄, 29; Muslim, Jihād, 123–125.
[28] Vezi Ioan 16: 7–8; 16:12–13; 14:15–16; 14:26–27
[29] Tirmidhī, Thawābu’l- Qur’ān, 2.
[30] Bukhārī, Imān, 28; Laylatu’l-Qadr, 1; Sawm, 6; Muslim, Musāfirı̄n, 175.
