Numai pe Tine Te adorăm….
(Al – Fatiha 1:5)
Ne vom concentra atenția asupra începutului versetului, unde se poate observa că pronumele „pe Tine” cu funcția sintactică de complement este plasat înaintea verbului predicativ „adorăm”. O astfel de topică transmite idee de exclusivitate: „O, Dumnezeule, din toată inima mărturisim și recunoaștem că Tu ești Singurul către care ne îndreptăm pașii, înaintea căruia ne închinăm și la care căutăm mângâiere. Credem că doar atunci când suntem alături de Tine, putem dobândi liniștea și pacea.”
O altă subtilitate care trebuie remarcată aici este timpul verbal; în verset nu s-a folosit ‘abadnā (am adorat) la timpul trecut, ci Dumnezeu Cel a Atotputernic s-a folosit de na’budu la timpul prezent. ‘Abadnā, care este forma de trecut a verbului ‘A-Ba-Da, are înțelesul de „Am izbutit!” sau „Am reușit!”. O astfel de întrebuințare a verbului ar reprezenta o încălcare sau, într-un fel, o noțiune contrară însuși spiritului adorării, având în vedere că sună asemenea unei realizări personale, care implică sentimentul de mândrie, de parcă am fi împlinit deja ceva și am reușit să ducem la bun sfârșit cee ce ne-am propus doar prin forțe proprii. Cu alte cuvinte, ar însemna că omul credincios a ajuns deja unde și-a propus, îndeplinindu-și pe cont propriu datoria în ceea ce privește adorarea.
Cu toate acestea, na’budu, care este forma de prezent a verbului ‘A-Ba-Da, sugerează faptul că datoria nu a fost încă îndeplinită, lucru care nu duce la înțelegere greșită. Având sensul „Te adorăm”, na’budu se referă la intenția și hotărârea noastră de a ne recunoaște veșnica neputință și sărăcia înaintea Prezenței lui Dumnezeu. Această idee poate fi parafrazată astfel: „O, Doamne! Nu ne vom sacrifica libertatea decât Ție și nu vom îngenunchea cu umilință în fața nimănui. Ne îndreptăm către Tine, căci vrem să Te slujim și să Te adorăm; ochii noștri sunt ațintiți doar spre Tine. Suntem cuprinși de dorința de a ne supune Ție și de ne ruga. Ne îndepărtăm de tot afară de Tine, dorim să ne ținem tari în fața tuturor lucrurilor care nu Îți sunt pe plac și pe care nu le dorești. Dorim să Te adorăm cu adevărat; tragem nădejde că vei primi intenția noastră drept adorare. Îți cerem îngăduință, nu proporțional cu numărul de lucruri pe care le-am făcut, ci cu numărul celor pe care ne-am propus să le facem”.
Valoarea predicativă a verbului na’budu sau „adorăm” (care este conjugat atât pentru a indica timpul verbului, cât și persoana întâi plural) subliniază, de asemenea, faptul că nu doar cel credincios se confruntă cu astfel de gânduri. Sperând că toți gândesc în acest mod, el mărturisește: „Prin această cerere, mă aflu în acord cu toți ceilalți credincioși”. Printr-o astfel de alianță decisivă și un acord hotărâtor, credinciosului îi sunt insuflate aceeași intenție, confirmare și mărturisire, pe care le au toți credincioșii, și astfel se îndreptă înspre prezența Dumnezeului cel Atotputernic Care împlinește toate nevoile. În felul acesta, ei se pot elibera de gândurile rele involuntare, insuflate de Satana, și pot zugrăvi a formă desăvârșită de adorare îndreptată către Divinitatea Desăvârșită.
