Poezia nu este numai vorbire cu ritm. Multe fraze fără ritm farmecă spiritul, trezesc mirare și încântare în suflet cu înțelesul lor și cu modul lor de expresie, fiecare în parte fiind un giuvaier de poezie. Poemul în care forma și înțelesul sunt la fel de strâns legate precum sufletul și trupul, fără ca vreunul din cele două elemente să-l vitregească pe celălalt, are o armonie naturală, plăcută tuturora. Niciun efort de imaginație nu poate plăsmui vreo altă variantă a unui astfel de poem.
Poemul care se hrănește din ideea de infinit și purcede în înalt purtat de forța spiritului, pe aripile inimii, nu suferă constrângerile gândirii pozitive.
Printre ei sunt acei oameni ale căror inimi s-au preschimbat în călimări, sfințenia fiind cerneala lor.
Folosește lumea concretă, materială, ca simplu vehicul. Caută să identifice și să capteze ceea ce este abstract.
Ca în orice altă ramură a artelor, poezia pe care nimic nu o leagă de infinit este stearpă și searbădă. Spiritul uman fermecat de frumusețea infinită, inima omenească preocupată neîncetat de infinit și conștiința umană cuprinsă de dorul de eternitate îl îndeamnă pe artist să purceadă spre tărâmul de dincolo. Artistul care nu răspunde acestor îndemnuri își petrece viața imitând fața exterioară a lucrurilor, fără a pătrunde dincolo de această diafană perdea de dantelă.
Poezia se naște și prinde formă prin credința, cultura și felul de a gândi care influențează concepțiile și sensibilitatea poetului. Doar inspirația o face mai adâncă și o ajută să pășească dincolo de limitele conștientului. Pentru inima înfăcărată de inspirație, atomul se preschimbă-n soare și picătura în ocean.
Poezia este expresia poetică a frumuseții ascunse și a simetriei Universului, este imaginea încântătoare și surâzătoare a existenței pe care o trăiesc sufletele sensibile și inspirate. Printre ele se numără și sufletele care s-au preschimbat în călimară, sfințenia fiind cerneala lor.
Poezia este ceea ce auzi când te avânți spre tărâmul de dincolo și gemetele care-ți scapă. Sunetele și melodiile ei sunt uneori tumultoase, alteori diafane, căci provin din starea sufletească și profunzimea interioară a poetului. Iată de ce înțelegem cu adevărat fiece cuvânt și fiece sunet al poeziei numai când cunoaștem starea sufletească a poetului în momentul în care s-a născut poezia.
Poezia, precum și suplicația, exprimă înălțările și prăbușirile, entusiasmul și mâhnirea pe care omul le trăiește în lumea lui interioară. Poemele poetului care își îndreaptă sufletul spre adevărurile însuflețitoare devin răsuflari din Lumea de Dincolo. Orice suplicație este un poem și orice poem este o suplicație, atâta vreme cât se lasă purtat pe zbor de aripi către infinit.
Oricât de important ar fi rolul inteligenței și al gândirii în poezie, inima omului are pornirea sa profundă proprie. Așa cum ne spune Fudûlî: „Cuvântul meu este purtătorul de stindard al armatei poeților”. Când gândurile care se cresc în inimă își desfășoară aripile imaginației ajung să bată la poarta infinitului.
