Oamenii sunt cu adevărat ființe umane nu prin latura materială și trecătoare a existenței lor, ci prin atracția pe care o are spiritul lor pentru eternitate și efortul de a o atinge. De aceea, cei care își nesocotesc latura spirituală înnăscută și se concentrează numai asupra existenței lor fizice nu-și vor găsi niciodată adevărata pace și mulțumire. Toate ființele umane sunt în esența lor neputincioase, totuși, își descoperă o putere uriașă atunci când se supun Celui Atotputernic, căci această supunere le schimbă dintr-o picătură de apă într-o cascadă, dintr-o particulă într-un soare, ori dintr-un cerșetor în rege.
Cei care sunt cu adevărat umani stabilesc relații cu celelalte ființe păstrându-și conștiința datoriei personale față de acestea, în limitele necesității. Cei care se lasă pradă dorințelor trupului și plăcerii pășesc dincolo de ceea ce este îngăduit, deci nu pot păstra distanța și echilibrul care se cuvin între datorie și dorință.
Fiecare om este înzestrat cu emoții sublime, are o înclinație naturală față de virtute și simte fascinația eternității. Până și omul cel mai vrednic de plâns poartă în suflet un curcubeu a cărui strălucire purcede din ideea de eternitate, dragostea pentru frumusețe și sentimentele virtuoase. Oamenii care își cultiva aceste trăsături fundamentale și înnascute pot atinge nivelul de umanitate cel mai înalt și pot cunoaște eternitatea.
Deslușirea treptată a „cărții” existenței și a întâmplărilor ei, precum și înțelegerea legăturii dintre noi și această carte, naște în suflet scântei de înțelepciune. Lumina acestor scântei ne face să deslușim natura noastră esențială și să dobândim cunoașterea lui Dumnezeu. Astfel, ajungem în sfârșit în preajma lui Dumnezeu. Dar, pentru a ne atinge scopul, nu trebuie să pornim în această călătorie spirituală cu mintea acaparată de ateism și de materialism.
Cea mai mare datorie a noastră este aceea de a ne descoperi pe noi înșine și a ne întoarce fața către Dumnezeu, pentru a-L privi prin prisma luminoasă a naturii noastre. Oamenii care rămân necunoscători ai adevăratei lor naturi și care astfel nu pot stabili niciun contact cu Preaînaltul lor Creator, își petrec viața purtând cu sine o comoară ce le rămâne veșnic ascunsă.
Oamenii fericiți și binecuvântați sunt cei care ard de dorința de a pătrunde în lumile de dincolo. Oamenii care trăiesc în limitele sufocante ale existenței fizice trăiesc în închisoare, fie și în imensitatea unor palate.
