Cei care luptă pentru adevăr ar putea fi caracterizați astfel: oameni ai căror structura interioară este ca oțelul călit care rezistă oricăror presiuni și oricăror atacuri. Mintea lor, ca un adevărat laborator de chimie, știe să realizeze sinteza dintre Cuvântul divin și toate cunoștințele existente. Spiritul lor s-a desărvâșit în aceleași creuzete în care s-au desăvârști spiritele unor maeștri precum Jalal al-Din Rumi și Shaikh Abd al-Qadir al-Jilani. Modestia lor este atât de adâncă încât se văd ca simpli oameni printre oameni. Și altruismul lor este atât de înalt încât uită de propriile nevoi și dorințe de dragul fericirii celorlalți.
Pentru a-ți putea crea o legătură trainică cu un lung trecut glorios și cu un viitor în mod necesar mai bun, trebuie să știi să-ți înțelegi vitalitatea propriei inimi și a propriului suflet. Este nivelul spiritual la care trăiesc oamenii cu adevărat fericiții, oamenii care înțeleg pe deplin viața de aici. Trecutul pentru ei sunt falnicile corturi și tronuri ale strămoșilor noștri. Viitorul deține căi ce duc spre grădinile Paradisului. Ei trec prin lumea aceasta, care este un popas, sorbind cu însuflețire din conștiința lor interioară, ca și cum ar sorbi din apele Kawtharului. Oamenii nefericiți, care nu pot atinge un astfel de nivel de înțelegere și strădanie, duc o viață mai rea decât moartea, iar moartea pentru ei este un infern fără lumină peste care se prăvale întunericul. Între acțiunile noastre și viața noastră interioară există o relație reciprocă de susținere și de perfecționare. Am putea numi această relație „cercul virtuții”. Voința, perseverența și spiritul horărât luminează conștiința interioară a omului, iar această lumină a conștiinței interioare îi întărește voința și hotărârea, îmboldindu-l spre orizonturi și mai înalte.
Adevărata viață este cea trăită în plan spiritual. Cei cu inima vie, care înving trecutul și viitorul, nu sunt prizionierii unui anume timp. Astfel de oameni nu se lasă niciodată tulburați peste măsură de tristețile trecutului sau de incertitudinile viitorului. Cei care nu trăiesc viața din plin în sufletele lor și care duc astfel o existență banală și goală, sunt pururea nefericiți și lipsiți de speranță. Trecutul pentru ei este un înspăimântător mormânt, iar viitorul un hău fără fund. Moartea este un chin și supraviețuirea tot un chin.
Înțelegerea și echilibrul din inima omenească, cu alte cuvinte experiența intrinsecă și practica minuțioasă a religiei, împreună cu dragostea și dorul de eternitate, au fost înlocuite în timp de un formalism searbăd și de un misticism care învață sufletul să fie trândav. Din acel moment, aceste două curente vătămătoare au început să-și privească propriile inspirații, care nu sunt decât slabe licăriri, ca fiind la fel de vii ca strălucirea Revelației, în multiple sale fațete. Ele ne închid calea spre noi zări ale gândirii și ne întunecă orizontul aspirațiilor, răspândind în drumul nostru luminos miasme și ridicând nori de pulbere.
Oamenii binecuvântați care își fac mereu datoria pe deplin și cu sârguință, și care se pleacă atent asupra celor mai mici detalii, iubesc ordinea, armonia și devotamentul pentru muncă în lumile lor dinafară. Tot ei fac să înflorească lumina curată a lumilor lor dinăuntru și, pe aripile rugăciunilor rostite, se prefac de mai multe ori pe zi în îngeri. Cei care prin faptele lor arată smerenia sufletului, vor căuta întotdeaună să se facă plăcuți semenilor lor și Creatorului și nu vor înceta să dobândească noi virtuți demne de laudă. Qibla lor (direcția în care musulmanul își spune rugăciunea) va găsi întotdeauna mihrabul (semn arhitectural care se regăsește în orice moschee și care indică această direcție) și îi va purta mereu pe aceeași cale. Se vor rătăci uneori, dar remușcarea vie și penitența sinceră vor spăla păcatul din inimile și sufletele lor. Vor putea apoi purcede din nou pe cale, cu sârguință încă și mai mare.
