Este foarte important să reciți din Coran în fața copiilor și să-i înveți cum să-l citească. Există însă un lucru și mai important: să-i faci să înțeleagă că ceea ce se recită este „Cuvântul lui Dumnezeu”. Din nefericire, deseori în ziua de azi mulți dintre cei care recită din Coran nu merg mai departe de simpla înșiruire a sunetelor. Dacă oferi un bun exemplu când reciți din Coran și o faci ca și cum L-ai avea în față pe Cel Atotputernic sau ca și când ai fi în preajma sufletului binecuvântat al Trimisului lui Dumnezeu, vei recâștiga inimile celor din jur. Dacă lași lacrimile să-ți curgă pe obraji când reciți Coranul, copilul tău va lua aminte. Recitarea mecanică și fără suflet a Coranului ne face inima nesimțitoare.
Un hadith ne spune: „Cel care recită cel mai frumos din Coran este acela care recită cu gravitate și tristețe”. Și un altul: „Coranul a fost revelat cu gravitate și tristețe” (Ibn Maja, Iqama, 176; Zuhd, 19).
Coranul ne vorbește despre oameni și despre nenumăratele lor griji și necazuri, și de aceea trebuie să îl recităm cu gravitatea care se cuvine. Cel mai important lucru este să înțelegem ce ne spune Coranul. Trebuie să respectăm Coranul, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. Orice efort de a înțelege mai profund este un semn de respect. Inima și mintea copilului vor primi astfel învățăturile Coranului și sufletul se va hrăni, după putințele înțelegerii copilului.
Cei care nu merg mai departe de Coran cu învățătura lor nu pot ști și nu pot înțelege cu adevărat ce este religia. Iar cei care nici de Coran nu se apropie îndeajuns, sunt în întuneric. A pătrunde în adâncime sensul versetelor Coranului și a le împărtăși copiilor noștri tot cea ce am învățat este calea cea mai importantă spre răsplata pe care ne-o vestește Coranul.
Pentru a ne face să înțelegem mai bine cuvintele de mai sus, Hafiz Munawi ne povestește următoarea întâmplare:
„Un băiat învățase aproape tot Coranul pe dinafară. Petrecuse multe nopți recitând din Coran și făcând rugăciunile, iar într-o dimineață, palid și obosit, merse la învățătorul său. Omul acela era un mare învățat și cu adevărat un îndrumător spiritual. Îi întrebase pe ceilalți elevi despre băiatul acesta. Elevii îi răspunseseră: «Învățătorule, elevul acela recită Coranul până se luminează de ziuă, fără să doarmă nicio clipă și apoi vine aici.» Învățătorul nu fost mulțumit să afle că elevul său recita Coranul în felul acesta și i-a vorbit așa: «Coranul cel glorios trebuie recitat așa cum a fost revelat, fiul meu.» Și a adăugat: «De acum înainte, ai să reciți Coranul ca și cum l-ai recita pentru mine.» Băiatul a plecat. Și în noaptea aceea a recitat Coranul așa cum îl sfătuise învățătorul. În dimineața următoare, s-a întors și i-a spus: «Învățătorule, nu am reușit să recit decât prima jumătate din Coran.» Învățătorul i-a răspuns: «Bine, copilul meu. În noaptea care vine, vreau să reciți Coranul așa cum l-ai recita în fața Trimisului lui Dumnezeu.»
De data aceasta, băiatul a recitat Coranul cu multă băgare de seamă. Își spunea, plin de însuflețire: «Am să recit Coranul cel glorios chiar în fața celui căruia i s-a revelat.» A doua zi dimineață, i-a mărturisit învățătorului că nu putuse să recite decât un sfert din Coran. Văzând cum băiatul înțelege încetul cu încetul, învățătorul a pregătit următorul pas și i-a spus: «Vreau ca de data asta să reciți Coranul gândindu-te la clipa în care Îngerul Gavril i l-a revelat Trimisului lui Dumnezeu.» A doua zi, băiatul a mers din nou la învățător și i-a spus: «Învățătorule, jur pe Allah că astă noapte n-am putut să recit mai mult de o sura.» Învățătorul i-a răspuns: «Băiatul meu, să-l reciți de data asta așa cum l-ai recita în fața lui Dumnezeu Cel Atotputernic, care este sub mii de acoperăminte. Gândește-te că Dumnezeu te ascultă și că tu reciți ceea ce El a revelat pentru tine.» În dimineața următoare, elevul a venit la învățătorul său plângând: «Învățătorule, am recitat Laudă lui Dumnezeu, al lumilor Stăpânitor și, mai departe, În Ziua de Apoi Stăpânul Cârmuitor, dar n-am putut zice numai pe Tine te adorăm. Sunt atâtea lucruri pe care le iubesc și în fața cărora mă plec, încât n-am îndrăznit să rostesc numai pe Tine te adorăm, când mi-am imaginat că aș rosti aceste cuvinte în fața lui Allah.»”
Hafiz Munawi ne spune că acest băiat nu a mai trăit decât câteva zile. Înțeleptul său îndrumător, care îl ajutase să atingă un asemenea nivel de spiritualitate, a poposit la mormântul lui, ca să-l privească în Lumea de Dincolo. Băiatul i-a vorbit din mormânt: „Învățătorule, sunt viu. Am atins o culme la care nu mi s-a mai cerut să dau socoteală pentru faptele mele.”
Dacă recităm Coranul cel glorios reflectând asupra înțelesului versetelor, cântărind fiecare cuvânt și arătând respectul care se cuvine pentru Cuvântul lui Dumnezeu, vom reuși să ne desferecăm inimile. Prin aceste trăiri autentice, atât recitatorul cât și cel care ascultă pătrund în atmosfera de binecuvântare a Coranului și văd porțile Cerului deschizându-se larg. Am povestit cele de mai sus nu pentru a vă spune să nu recitați Coranul dacă nu puteți avea astfel de trăiri. Pe de altă parte, avem obligația de a pătrunde în profunzime ceea ne spune Coranul, pentru faptul că am fost binecuvântați cu cuvântul Lui. Dacă versetele Coranului nu aduc schimbare în sufletele noastre, atunci să nu ne așteptăm ca ele să influențeze viața noastră ca indivizi și ca membri ai societății. Coranul trebuie să ne schimbe. Trebuie să ne îndreptăm privirea spre orizonturile pe care le deschide Coranul și să le măsurăm adâncimea. Numai așa își va dezvălui Coranul misterele în fața ochilor sufletelor noastre.
Să ne întoarcem la cele povestite mai sus. Băiatul acela nu a murit. El s-a întors la Stăpânul său cel adorat. Încântarea cu care versetele Coranului i-au umplut sufletul a făcut ca inima să i se oprească, iar el a purces către Cel Atotputernic. Fără îndoială, va trăi veșnic. Nu a putut merge mai departe de numai pe Tine te adorăm și a repetat aceste cuvinte până la venitul zorilor. Cineva care a avut o experiență asemnănătoare vizitând Ka’ba. Când a atins cu fruntea zidul de la Ka’ba, a rostit: „O, Stăpâne!” și a rămas fără glas. Nu a putut să continue, mintea fiindu-i subjugată de un gând: „Am voie să spun una ca asta? De ce nu mă pot dezbăra de ipocrizie?” Ce a simțit omul acela nu se poate spune în cuvinte și nu li se poate explica altora. Este o trăire pe care a avut-o pentru câteva clipe, pe care nici el nu a putut să o explice mai târziu.
Așadar, dacă păstrăm mereu o atitudine din care să se vadă respectul nostru pentru Coran și dacă faptele noastre seamănă cu faptele însoțitorilor Profetului, totul în jurul nostru va înverzi și va înflori ca după o ploaie de primăvară. Vom cunoaște mereu noi începuturi și îngerii ne vor privi viața cu încântare și mirare.
Să nu-l facem pe copil să se îndepărteze de religie
Nu demult, încurajarea tinerilor spre religie și educația lor religioasă nu se făceau așa cum se cuvine în țările musulmane. Dacă privim această situație cu mintea limpede și cu inima curată, observăm că principalele motive sunt necunoașterea înțelesului și nepăsarea față acesta. Oamenii spun: „Credem în Dumnezeu.” Dar nu sunt pe deplin conștienți de adevăratul sens al cestei profesiuni de credință. Nu sunt în stare să-și armonizeze lumea exterioară și lumea lor interioară și nu sunt capabili să înțeleagă în mod corect conceptele religioase. Este o greșeală care se repetă de-a lungul întregii istorii.
Nici măcar acum nu putem spune că profităm pe deplin de toate prilejurile pe care ni le dăruiește Dumnezeu. Când copiii vin la noi cu întrebări despre religie, datoria noastră este să le umplem inimile de dragoste pentru Dumnezeu și pentru Trimisul Lui. Nu să-i speriem, obligându-i să învețe rugăciuni pe dinafară, rugăciuni pe care altfel le vor învăța de la sine. Dacă ne mulțumim să-i învățăm pe copii religia ca un set de lucruri formale, care se învață pe dinafară, copiii o vor percepe ca pe ceva potrivnic. După prima lecție, nu vor mai vrea să învețe. Unui copil mic nu-i dai aceeași hrană pe care o dai unui om în toată firea.
De asemenea, să nu le cerem să învețe pe dinafară până când nu a ajuns la vârsta la care pot să o facă. Vor încerca să învețe tot ce trebuie din proprie voință, fără să li se spună. Rolul nostru este să le sădim în suflet dragostea pentru islam, dorința de a reflecta și de a-și însuși credința în islam.
Oamenii credincioși trebuie să se plece cu multă sensibilitate asupra acestui aspect și să facă din religie ceva plăcut. Trebuie să deschidă sufletele și mințile copiilor către spiritualitate. Trebuie să iubească Coranul în așa fel încât să poată spune: „O, Allah Cel Atotputernic! Dă-mi putința de a înțelege religia, fă-mă în stare să învăț scopurile divine, pentru ca ființa mea să se poată umple de adevărurile Coranului”. Și toată viața lor să se construiască în această perspectivă.
Îndeplinirea rugăciunilor cuvenite și a celor suplimentare
Părinții trebuie să-și facă rugăciunile și să îndeplinească ritualurile așa cum se cuvine, indiferent de circumstanțe, astfel încât copiii să nu vadă nici o abatere de la felul în care părinții săi Îl slujesc pe Dumnezeu. Trimisul lui Dumnezeu nu s-a oprit niciodată din a spune tahajjud1 și avea rugăciuni pe care le recita când se trezea în timpul nopții. Mai avea și o rugăciune „din urmă”, atunci când nu recitase acele rugăciuni, chiar dacă erau peste cele cuvenite. Ne-a arătat în felul acesta că ritualul religios, odată instituit, nu trebuie abandonat, indiferent unde te-ai afla.
Însoțitorii Profetului au înțeles foarte bine că un obicei, odată instituit, nu trebuie abandonat. ‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As, unul din asceții acelor timpuri, a hotărât să postească în toate zilele și să-și petreacă toate nopțile în rugăciune, până la răsăritul zorilor. Când s-a căsătorit, se ținea departe de soție zile în șir. Aceasta i s-a plâns Profetului prin vorba socrului ei, și Profetul l-a chemat pe ‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As și l-a certat pentru purtarea lui față de soție. Trimisul lui Allah i-a cerut să micșoreze din rugăciunile peste cele cuvenite. ‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As însă i-a răspuns: „O, Trimisule al lui Dumnezeu, pot și mai mult.” În cele din urmă, Trimisul lui Dumnzeu l-a înduplecat să postească la fiecare două zile și să se odihnească a treia parte din noapte, iar celelalte două părți să și le petreacă în rugăciune. Mai târziu, acest om sfânt i-a mărturisit unui apropiat de-al său, așa cum ni se arată în Bukhari și Muslim: „Aș vrea să-l fi ascultat pe Trimisul lui Dumnezeu când mi-a vorbit așa cum a făcut-o. E greu să păstrezi un astfel de obicei când ajungi la o vârstă înaintată. Și totuși, nu voi renunța rugăciunile peste cele cuvenite. Vreau ca Trimisul lui Dumnezeu să mă găsească la fel cum m-a lăsat.»
‘Abd Allah ibn ‘Amr ibn ‘As este un foarte bun exemplu. Obiceiul instituit nu trebuie abandonat. Trimisul lui Dumnezeu a spus: „Rugăciunea cea mai demnă de laudă este cea pe care o împlinești mereu, chiar dacă nu e lungă” (Bukhari, Tahajjud, 7). Dacă nu poți mult, fă ce ce poți, dar fă mereu, în așa fel încât copilul să-și formeze o părere bună despre părintele său. Dacă nu poți să spui decât rugăciunile cuvenite și rugăciunile sunna2, spune-le așa cum se cuvine. Dacă în schimb ai început să spui rugăciuni peste cele cuvenite (tahajjud, awwabiyn, dua etc.), nu trebuie să te oprești din a le spune. Altfel, copilul se va întreba de ce te-ai oprit. Pornind de la obiceiul neschimbat pe care îl vede la părintele său, copilul își va forma în minte o imagine pozitivă dspre rugăciune.
Aceasta este calea pe care trebuie să o alegem, dacă vrem să ne creștem copiii ca musulmani credincioși, cu un suflet și o minte bogată. Fiecare țel se atinge folosindu-te de o anumită metodă. Pentru le da copiilor noștri putința de a cunoaște fericirea în această lume și în Lumea de Dincolo, metoda cea mai bună este cea a exemplului personal. Poate că lucrurile vi se par complicate, dar nu este de loc așa.
Respectul pentru ideile sacre
Există mai multe idei sacre. Credința în Dumnezeu este stâlpul susținător al credinței musulmane. Cine nu crede în Dumnezeu nu are credință și nu duce o viață musulmană. Să nu uităm niciodată că părinții sunt cei care au responsabilitatea de a face să pătrundă în inimile copiilor aceste idei sacre și înălțătoare, deîndată ce vârsta o permite (cel mai adesea, momentul prielnic este când copilul ajunge la vârsta de 7-9 ani). Copilul îl va avea mereu prezent în minte pe Trimisul lui Dumnezeu, dacă îți găsești răgaz ca să vorbești despre Dumnezeu. Dar dacă vorbești mai degrabă despre celebritățile care apar la televizor, atunci imaginația copilului va fi absorbită tocmai de astfel de oameni. Îți va recita nume de vedete de cinema, de sportivi și de cântăreți, dar nu va ține minte nici măcar unul din numele însoțitorilor Profetului. Memoria și subconștientul îi vor fi pline de nimicuri.
Prin tot ceea ce facem, să ne arătăm respectul pentru ceea ce este sacru. Ka‘ba, de pildă, este un loc sacru. Când îi vorbești copilului despre Ka‘ba, trebuie să îți arăți respectul adânc. Când te apropii de Ka‘ba sau de Medina, picioarele trebuie să atingă pământul cu pioșenie. Așa cum a spus imamul Malik: „Acesta nu e locul unde să vii călare sau purtând încălțări.” Când marele imam ajungea în apropiere de Medina, venind de departe pentru a preda învățăturile Profetului la moschea al-Masjid an-Nabawi sau la vreo altă moschee, descăleca și spunea că așa trebuie să intri în acel oraș. Inima copilului care vede o astfel de purtare se va umple de cuvioșie și de respect pentru stăpânul din Ar-Rawda.3
Același lucru se poate spune și despre Coranul cel glorios. Coranul ne spune: „Iar acela care cinstește rânduielile lui Dumnezeu (să știe) că aceasta este din cuvioșia inimii!” (22 : 32). Izvorul venerației pentru ritualurile sacre este cuvioșia inimii. Inima dobândește cuvioșie atunci când Îl recunoaște pe Dumnezeu, se întoarce cu fața către El, își găsește în El limanul, i se supune Lui și înțelege Adevărul Divin. Acest sentiment de venerație este foarte important. Părintele își va arăta venerația pentru moschee și copilul o venera și el, și va ști că drumurile către Dumnezeu pornesc de la moschee.
Când va auzi din minarete vocile frumoase ale muezinilor spunând „Allahu akbar”, copilul va trebui să repete adhan4, iar când vocile vor tăcea, va trebui să-și așeze mâinile cu palmele în sus și să recite rugăciunea adhan: „O, Dumnezeule! Stăpân al acestei chemării perfecte și al rugăciunii salat care trebuie împlinită, dăruiește-i cârmuitorului nostru Muhammad apropierea de Haqq, ajungerea până la Ceruri și dincolo de acestea; și ridică-l în Maqam al-Mahmood5 pe care Tu i-ai făgăduit-o.”
Astfel, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, dacă respectăm tot ceea ce este sacru în islam, atunci trebuie să le transmitem copiilor noștri aceste sentimente, să le arătăm măreția lui Dumnezeu, să-i învățăm să-L iubească și să prețuiască dragostea Lui, în așa fel încât copiii noștri să înțeleagă că nimeni nu este iubit cu o dragoste mai adevărată, nimeni nu este căutat și dorit așa cum îl căutăm și îl dorim pe Stăpânul Absolut. Intr-un hadith despre care Tabarani ne spune că a fost relatat de Abu Umama, Trimisul lui Dumnezeu a spus: „Fă-i pe robii lui Dumnezeu să-L iubească pe Dumnezeu, și Dumnezeu te va iubi” (Munawi, Fayd al-Qadir, 3 : 371). Dumnezeu poate fi iubit numai dacă Îl cunoști. Oamenii sunt atrași de ceea ce le este familiar și bănuitori față de ceea ce le este străin. Păgânii sau atei îi sunt potrivnici lui Dumnezeu pentru că nu îl cunosc. Dacă L-ar cunoaște, L-ar iubi. Dumnezeu spune în Coran: „Eu nu i-am creat pe djinni și oameni decât pentru ca ei să mă adore” (51 : 56). Ibn Abbas și Mujahid au interpretat aceste cuvinte, „decât pentru ca ei să Mă adore”, ca însemnând: „ca să mă cunoască”. Când cineva Îl cunoaște pe Dumnezeu, își îndeplinește datoria de rob. A nu o face înseamnă a te arăta nerecunoscător față de Stăpânul tău.
Deci, mai înainte de toate, trebuie să-l facem pe copil să-L cunoască pe Dumnezeu. Inima copilului se va umple de dragoste și de respect pentru El. Sunt multe feluri de a-L face cunoscut copiilor pe Dumnezeu, în funcție de vârsta fiecăruia. Poți foarte bine spune că toate cele aduse pe masă vin de la El. Când copilul mai crește, îi poți spune că ploaia, de care oamenii, animalele și plantele au nevoie deopotrivă, cade din cer prin Grația lui Dumnezeu, că această ploaie, care trezește pământul înapoi la viață, vine din preaplinul Comorilor Îndurării Lui. Unui copil mai mare, îi vei vorbi despre lucruri de natură fizică mai complicate, îi vei explica despre evaporare, despre cum cade ploaia în picături mici și de ce nimic din toate acestea nu poate fi pus pe seama purei întâmplări. Va trebui să-i spui că totul se întâmplă prin darul Lui. Iar copilului a cărui judecată s-a dezvoltat mai mult, îi vei putea vorbi despre Dumnezeu folosindu-te de cea ce ne pune la îndemână știința contemporană.
Trimisul lui Dumnezeu a spus odată: „Iubește-L pe Dumnezeu pentru că El îți aduce binecuvântările; iubește-mă pe mine, pentru că eu sunt Trimisul Lui; și iubește pe cei care-mi stau alături, pentru că mă iubești pe mine” (Tabarani, 3 : 46).
Nu e greu să-i face pe copii să-l iubească pe Trimisul lui Dumnezeu și pe însoțitorii lui atunci când ști să folosești metoda cea mai potrivită. În locul unor cărți goale de sens, să le dăm copiilor să citească viața binecuvântată a Profetului sau cartea lui Yusuf Kandahlawi, Hayat al-Sahaba (Viețile Însoțitorilor), o foarte bună lucrare de referință. Copiii vor învăța astfel despre Profetul nostru, despre însoțitorii lui și despre copiii însoțitorilor lui. Astfel, fiecare din acești oameni binecuvântați vor fi prezenți în mințile lor. Copiii vor dori să fie curajoși ca Hamza ibn ‘Abd al-Muttalib, puternici ca Ali ibn Abu Talib, credincioși ca Abu Bakr Siddiq și drepți ca Umar ibn al-Khattab.
Coranul, Viața Profetului și alte cărți despre viețile însoțitorilor lui trebuie să fie ținute la loc de cinste în casele noastre. Astfel, toate personajele noastre istorice vor umple și vor lumina inimile copiilor noștri.
Aici aș vrea să vă atag atenția asupra unui lucru important. Deși reacția logică e să folosești diverse argumente împotriva tezelor și ideilor filosofice care se ridică împotriva credinței noastre, logica goală poate distruge sufletul și speranța. Odată ce a prins sensul explicației tale logice, copilul va dori și câteva exemple practice. Poți urca scara către Ceruri pentru a-i aduce mii de dovezi ale Existenței și Unicității lui Dumnezeu, din marocosmos și microcosmos. Dar dacă nu reușești să îi oferi exemple practice, din viața de zi cu zi, copilului i se va părea ceea ce îi spui este prea abstract și prea greu de înțeles. Iar gândul pios pe care încercai să i-l transmiți, o idee filosofică obscură. Dacă nu îi explici foarte clar că lucrurile despre care îi vorbești s-au întâmplat cu adevărat la un anumit moment în istorie, copilul o să creadă că îi spui o poveste. Iată de ce trebuie să le arătăm copiilor că anumite principii au fost puse în practică în trecut și pot fi puse în practică din nou.
Se afirma uneori: „Ceea ce se spune despre însoțitorii Profetului poate fi adevărat, dar nu s-a întâmplat decât o dată; astfel de lucruri nu se mai pot întâmpla din nou.” Gândirea negativă se întinde ca o molimă. Dar văzând tineri din ziua de azi care Îl cunosc pe Creatorul Cel Preamărit și îl cunosc pe Trimisul Lui cel glorios și care îl iubesc atât pe unul cât și pe celălalt cu dragoste adâncă, putem să credem că o comunitate ca cea a însoțitorilor poate exista din nou. Semnele pe care le găsim în Coran și care sunt întărite de cuvintele Profetului, ne dau credința că va veni vremea când va apărea o comunitate precum cea descrisă de Trimisul lui Dumnezeu, a oamenilor numiți „gharib”, oameni priviți ca niște străini în țara lor din cauza credinței a și stilului lor de viață, o comunitate care va arăta valorile înalte ale islamului.
Pioșenia din inima ta, dragostea și venerația ta pentru Dumnezeu, respectul pe care îl arăți pentru moschee și pentru ritualurile sacre vor fi semne însuflețitoare, care îl vor chema pe copil pe Calea lui Dumnezeu.
Adhan-ul este un simbol al islamului și un prilej de reculegere înaintea rugăciunii. Adhnan-ul este totodată și chemarea prin care Dumnezeu își îndeamnă robii să-și împlinească datoria, este un semn al Măreției Sale. Dacă le cultivi copiilor astfel de sentimente, când vor auzi chemarea se vor cutremura, ochii li se vor umple de lacrimi și inima de emoție și de dragoste pentru Dumnezeu. În ciuda tuturor greutăților și a necazurilor, musulmanii și-au împlinit mereu această datorie sacră și vor continua să și-o împlinească la fel și pe viitor. Vom învăța noile generații să cinstească așa cum se cuvine stâlpii islamului, să-L iubească pe Dumnezeu și pe Trimisul Lui.
Iată de ce trebuie să ne îndeplinim cu grijă îndatoririle religioase acasă. Orice îndoială și orice ezitare cu privire la religia și credința noastră trebuie înlăturată cât mai devreme din mintea copiilor. În anumite momente ale zilei va trebui să căutăm să ne apropiem de Atotputernicul, să ne întoarcem cu fața către El, cu smerenie și speranță, să simțim cum coboară asupra noastră Îndurarea Divină și cum inimile ni se umplu de gravitate. În astfel de momente, prezența Trimisului lui Dumnezeu se va face simțită în atitudinea tatălui și a mamei.
Valorile pe care copilul le dobândește astfel sunt mari și neprețuite. Copilul se va bucura în viitor de fructul străduinței tale și se va ruga pentru tine cu recunoștință.
A respecta stâlpii sacri ai islamului înseamnă a primi și a purta în inimă valorile înalte pe care islamul le prețuiește. Dragostea pentru Atotputernicul va înflori în tinerele inimi odată cu „Allahu akbar”, la adhan, această dragoste se va ridica precum un steag în sufletele lor și va pune stăpânire deplină pe inimile lor, iar tu vei privi cu bucurie și recunoștință aceste binecuvântări divine.
- Rugăciune de noapte.
- Din tradiția Profetului.
- Locul dintre mormântul Profetului Muhammad și amvonul moscheei sale, care este numit „o Grădină a Grădinilor Paradisului”, așa cum se arată într-un hadith (Fath al-Bari, 1888).
- Chemarea la rugăciune.
- Poziția demnă de laudă.
