Lucrătorii ideilor care vor construi și înălța viitorul sunt cei norocoși care au ajuns la existență în propriul suflet. Acești oameni ai adevărului, care și-au încredințat materia dimensiunii divine, par extrem de șterși și stinși la exterior. Din această cauză, cei care îi așteaptă în fastul lumii au fost mereu înșelați și s-au ales cu dezamăgiri amare.
Privind din afară, pot părea aspri. Dar din piepturile lor se răspândesc parfumuri variate dintr-o mie și una de tămâi. Să explici pielea lor de nufăr și mireasma de iasomie celor care nu au împărtășit cu ei aceleași trăiri este foarte dificil. „Cine nu intră nu aude, cine nu gustă nu știe.” A încerca să explici trăirea lor neștiutorilor e mai greu decât Muntele Kaf…
Nu cunosc ce este faima sau renumele și nu se pleacă în fața niciunei funcții ori poziții. Focul infinit pe care l-au aprins în ei i-a făcut să nu aibă nevoie de nimic. În eul lor care se topește ca o lumânare, se luminează universuri întregi, dar ochii lor nu doresc nici măcar o scânteie pentru sine. „Să facem drumul pentru ceilalți, nu pentru noi; efortul și truda pentru noi, roadele pentru alții…” Nu știu dacă o astfel de natură, ca o ghicitoare, poate fi exprimată în câteva cuvinte…
Ei sunt simpli și lipsiți de ostentație… Nu simt nevoia unor tribune grandioase sau adunări mărețe pentru a-și exprima gândurile și simțirile. Reflectarea trăirilor lăuntrice pe chipul lor este pentru ei cea mai înaltă și sinceră formă de exprimare.
Ei au o natură în care materia și spiritul sunt într-o simbioză desăvârșită. Niciodată nu sunt în contradicție cu firea. Materia lor este supusă spiritului cu o delicatețe ca de dantelă.
Sunt rezistenți și nu știu ce înseamnă supărarea. Meteorii urii și ai mâniei care le lovesc atmosfera de toleranță se sting fără urmă în căldura și energia lor. Așa cum spune Yunus: „Fără mână pentru cel ce lovește, fără limbă pentru cel ce jignește și fără inimă pentru cel ce urăște.” Dar a spune „fără inimă” să nu fie înțeles ca lipsă de inimă – în ei este limpede întregul labirint al tristeții și bucuriei.
Ei sunt străini față de propria lor fericire și sunt plini de altruism. Cu o continuitate care izvorăște din esența profeției, trăiesc mai mult pentru bucuriile și durerile altora.
Sunt hotărâți și perseverenți. Chiar dacă în fața lor ar înflori o mie de primăveri, ei tot nu-și schimbă drumul sau direcția. Pentru ei, funcția este o balanță înșelătoare, rangul – o scriere pe gheață, iar averea – gunoaie care se rostogolesc în furtuni.
Aceste suflete înalte, care s-au îndrăgostit de frumuseți veșnice, nu pot fi tentați nici măcar de slujirea fecioarelor Raiului, și cu atât mai puțin de lucrurile pieritoare și trecătoare ale lumii. Nici o pată nu poate întuneca albul privirii lor!
Gloria și onoarea sunt cele mai respingătoare lucruri pentru ei. Orice luptă pentru faimă li se pare o comedie, orice competiție o Donquijotadă. Cu onorul primit din lumile de dincolo – „V-a dat titlul celor care s-au predat lui Dumnezeu de dinainte” – nu simt nevoia de premii Nobel sau de promovare în ziare. Din contră, orice efort în căutarea renumelui este, în ochii lor, o atentare la natura umană și o umilință.
Sunt oameni ai inimii: lăuntrul le e luminos, simțirea curată, gândirea – un fagure de înțelepciune, iar atmosfera – un paradis de pace. Cei care trăiesc alături de ei găsesc fericirea. Cei care se îndepărtează, se îndepărtează și de pace.
Inimile lor sunt libere și neîngrădite. Niciun lanț al efemerului nu a putut pune zgardă pe gâtul acestor grațioase lebede. Și totuși, robia față de Dumnezeu este deviza lor cea mai înaltă. Cuvintele lui Mevlana – „Am devenit rob, am devenit rob… Fiecare rob se bucură când ajunge la libertate. Eu am aflat bucuria și invidia prin robia față de Tine” – sunt epopeea libertății și robiei inimii lor. Pasiunile nu le întunecă orizontul. Poftele nu-și găsesc loc în lumile lor. Nopțile lor sunt limpezi ca diminețile, iar zilele – asemenea Raiului.
Timp de ani și ani, omul din Anatolia, cu inima arsă și zdrobită, i-a așteptat pe acești arhitecți ai sufletului. Este greu de spus cât va mai aștepta. Dar noi, fără să ne pierdem speranța, ne vom îndrepta spre zarea de unde așteptăm răsăritul și vom continua să ne rugăm Îndurării Nesfârșite…
Să nu ne mai țină mult în așteptare pentru repararea zidurilor prăbușite ale inimii și ale sufletului nostru.
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul II, nr. 20, septembrie 1980
