Călătorii luminii au fost întotdeauna în efortul de a depăși trupul. În atitudinea lor se vedea mereu hotărârea și efortul de a renunța la instinctele animalice. Spuneau necontenit inimă și suflet, alergând spre orizontul spiritului și al tainei. Încă de la început reușiseră să lase umbrele în urmă și au pornit astfel spre izvorul luminii. Într-o epocă nefastă în care mulțimile trăiau înstrăinări suprapuse și erau învinse de întuneric, ba chiar într-o vreme în care societățile rămăseseră pe drumuri, își pierduseră speranțele și murmurau doar cântece întunecate, în care și pe marele drum se trăiau amețeli din pricina deviațiilor de linie, în cele mai nenorocite zile și clipe în care erau încercați de piedici suprapuse, ei, prin starea și prin exemplul lor, ofereau compoziții fără cuvinte care deschideau ochii celor opriți pe drum, le-au desfundat urechile, promiteau „învierea după moarte” inimilor moarte și le vorbeau tuturor obosiților de pe drum despre trăsăturile și cerințele înălțării la „cea mai desăvârșită creație” (ahsen-i takvîm), chemându-i la respect față de sine.
Prin această profunzime a stării și a exemplului lor, în timp, prăpastiile dintre locul în care rămăseserăm blocați și ceea ce însemna să fim noi înșine deveneau netede; vârfurile care păreau de netrecut se transformau în drumuri largi, iar mările de sânge și puroi se schimbau în cascade limpezi. Așa cum ei mergeau fără încetare și se luptau cu distanțele, îi trăgeau după sine și pe cei triști și neputincioși în înțelegere spre orizontul razelor de lumină. Și ei erau creați din lut și noroi, dar parcă trăiseră multe transformări spirituale, fiind plini de lumină înăuntru, lumină în afară, lumină în esență, zburând alături de ființe de lumină și făcând să zboare, împreună cu ei, pe cei care intrau în atmosfera lor, spre vârfurile lumii „dispariției în Dumnezeu și dăinuirii prin Dumnezeu” (fenâ fillah, bekâ billah)… Structura lor fizică rămânea un pas în urmă, iar profunzimile metafizice cu mulți pași înainte, spre acele lumi de dincolo de taină, de necuprins, unde răsunau cântecele „barekâllah” („Dumnezeu să te binecuvânteze!”) ale celor spirituali și unde li se spunea: „Mergeți înainte, mingea este a voastră, jocul este al vostru!”.
Dumnezeu Cel Preaînalt, prin voința Sa dumnezeiască, prin forța și puterea suplimentară, prin harul Său minunat și mila Sa nemărginită, le-a răsplătit pasul unic cu apropieri de mii de mile, îndreptările de un pas cu atâtea revărsări de har încât nu pot fi numărate, loialitățile lor din cadrul puterii cu daruri dumnezeiești dincolo de orice limite, iar dragostea, iubirea și dorul lor limitat cu bunăvoința Sa fără sfârșit, astfel încât i-a copleșit cu ploi de atenții pe care ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au auzit și imaginația nu le poate cuprinde. Datorită acestora, ei au trăit mereu oscilații între uimire și extaz și nu s-au mai gândit niciodată să părăsească acea atmosferă. Cum să se gândească, de vreme ce ochii lor erau mereu dincolo de orizont, dincolo de dincolo, inimile lor băteau necontenit cu emoția infinitului, sentimentele lor fremătau de entuziasmul iubirii și al dorului, iar în timp ce se ridicau spre vârfurile „necuprinsului”, deasupra atmosferei firești, își lăsau toate trăsăturile legate de sine nervilor și sensibilității și, în schimb, se umpleau de o smerenie, modestie, rușine și teamă pe măsura percepțiilor pe care le trăiau… Uneori suspinau zicând:
„Dacă mă cântărește astăzi cu aceste păcate Preaîndurătorul,
Se va frânge cântarul în ziua Judecății!”
Alteori se loveau pe sine cu gândul:
„Am privit în cartea faptelor Universului,
Și n-am văzut un alt registru asemenea cărții mele de păcate!”
În fața acestor fericiți dedicați adevărului, acestor oameni ai lui Dumnezeu care alergau de pe un vârf pe altul, se află și nefericiți robi ai lui Satana și ai tovarășilor lui, robi ai dorinței, faimei, fastului, puterii și strălucirii, care nu cunosc libertatea. Aceștia, fiind rupți de slujirea lui Dumnezeu, s-au legat de nenumărați idoli și au fost târâți în urma lor și, pe lângă faptul că au pierdut veșnicia, și-au transformat și lumea într-un iad prin stresuri, neliniști și paranoia. Cu teamă și neliniște că vor pierde lucrurile dobândite, se ridicau și se așezau, inventau dușmani imaginari și se luptau cu ei pe față sau pe ascuns, își consumau puterea și forța pe drumul nedreptății, al opresiunii, al dominării și tiraniei și ajungeau într-o stare care îi făcea de rușine chiar și pe tiranii blestemați ai istoriei.
În ciclul etern al repetiției istoriei, cu sute de exemple, acești nechibzuiți ai fastului, tronului, puterii și faimei au manifestat mereu atitudini similare, au recurs la intrigi asemănătoare, au adormit masele prin comploturi de același fel și, în final, au căzut în propria groapă săpată. Cât de frumos spune Șeyhülislam Ibn Kemâl:
„Nu da târnăcopul în mâna ego-ului tău!
Nu săpa groapă pe drumul nimănui!
Dacă sapi o groapă pe drumul cuiva,
Te vei prăbuși acolo cu fața la pământ…”
Toți acei egoiști, cruzi și tirani ai trecutului au pierit cu sfârșituri asemănătoare. Nu trebuie să existe nicio îndoială că și tiranii zilelor noastre, nebuni și plini de delir, care se ridică și se așază fără rușine, fără judecată, fără dreptate și fără echitate, vor fi supuși în viitorul apropiat aceleiași soarte.
În opoziție cu ei, chipurile strălucitoare îndreptate spre rectitudine se străduiesc mereu să vadă adevărul, să gândească drept, să îi îndrume pe alții către Dumnezeu; le întind mâna celor târâți în urma diavolului prin înfrângerea de sine; le arată semnele de drum acestor oameni, avertizându-i să urmeze lumina și strălucirea. Căci a-i salva pe cei care își trăiesc viața în deviații de sub atacul și dominația falsului și a-i aduce în climatul plăcut al dreptății și adevărului, încoronându-le viața cu simțământul și idealul de a trăi pentru a-i face pe alții să trăiască, este deviza lor de neclintit.
Oricât de mult s-ar întuneca zilele, oricât de posomorâte ar deveni săptămânile, oricât de nedrept ar începe și s-ar sfârși lunile, și oricât de necontenit s-ar succeda lucrurile negative, ei, cu gândul:
„Nopțile sunt toate pline de bucurii și necazuri,
Dar din pântecul nopții se nasc lucruri înainte ca soarele să răsară!”
privesc spre ziua de mâine cu zâmbet; merg înainte spunând: „Fiecare noapte are un răsărit, fiecare iarnă are primăvara ei.”, îndreptându-se spre țelul lor sacru, care este scopul suprem. Merg văzând încercările și nenorocirile ca niște fântâni de purificare… considerând dominația și tirania drept părți inseparabile ale drumului profeților… și, cu conștiința de a merge spre veșnicie, respingând lumea și tot ce este în ea cu dosul palmei și pornind spre eternitate și spre frumusețile care se arată în lumea de dincolo de univers și creație… ba chiar, încă de pe acum, beți și amețiți de gândul celor de dincolo.
Mii de „barekallah”(„Dumnezeu să te binecuvânteze!”) acestor neobosiți călători ai drumului!.. Rușine să fie celor lipsiți de viitor care încearcă să-i oprească din mersul lor!..
