Astăzi este nevoie mai mult ca oricând de generații și de oameni ideali, încordați de conștiința responsabilității de a-și îndeplini datoria față de Dumnezeu, care să fie călăuză pentru societate. De acei ghizi ideali care să elibereze omenirea din prăpăstiile ateismului, ignoranței, rătăcirii și anarhiei în care se zbate de câteva secole și care să o conducă spre credință, înțelepciune, dreaptă călăuzire și liniște. Grație acestor minți alese, care în fiecare epocă de criză au luminat mulțimile chinuite de crize religioase, intelectuale, sociale, economice și morale, care au reinterpretat omul, universul și întreaga existență, ba chiar și taina din spatele existenței, care au deschis blocajele din simțirile și gândurile noastre, până acum omenirea de cincizeci de ori și-a făcut din giulgiu cămașă… de cincizeci de ori a reinterpretat lucrurile și evenimentele… și a redat, simțind și trăind ca pe o muzică, cartea existenței care părea decolorată și fără sens în ochii minților superficiale, contemplând-o ca pe o expoziție… a analizat tot ce există capitol cu capitol, paragraf cu paragraf, și a scos la iveală adevărurile ascunse în spiritul universului.
Cea mai importantă trăsătură de care s-au învrednicit acești aleși este credința lor și efortul de a împărtăși această credință altora. Prin această credință și prin aceste eforturi, ei cred că pot depăși orice și pot ajunge la Dumnezeu și la adevărata liniște, că pot transforma lumea în Grădini ale Raiului și, dincolo, să-și așeze corturile în Paradis; și cu gustul acestui sfârșit trăiesc viața și slujirea lor ca și cum ar călători pe coastele Raiului.
De fapt, indiferent de gradul credinței, niciun sistem, nicio doctrină, nicio filosofie nu a putut manifesta asupra omului un efect pozitiv egal cu al acesteia. Când credința intră în inima omului, în cadrul ei propriu, gândurile acelui om despre univers, existență și Dumnezeu se schimbă brusc, se adâncesc și dobândesc o lărgime care îi permite să întoarcă și să interpreteze întreaga existență ca pe paginile unei cărți. Tot ceea ce până atunci vedea în jur, dar nu-i trezea interesul, ba chiar i se părea lipsit de viață și de sens, brusc se animă, capătă forma unui prieten, a unui tovarăș și îl îmbrățișează cu afecțiune. În această atmosferă caldă, omul începe să-și simtă propria valoare… realizează că este unica parte conștientă a existenței… descifrează tainele drumurilor ce se întind printre paginile și rândurile universului… parcă zărește misterele din spatele lucrurilor… apoi se eliberează din închisoarea îngustă a spațiului tridimensional și se regăsește în nemărginirea infinitului.
Da, fiecare credincios, în funcție de gradul credinței sale, prin gândurile ce clocotesc în adâncul ființei sale, devine nelimitat în limitările lui, dintr-un muritor legat de timp și spațiu ajunge o pasăre a eternității, atinge rândurile ființelor de dincolo de spațiu și ascultă cântări de la îngeri. Această ființă, creată la început dintr-o picătură de apă, dintr-un amestec ce părea haotic, pe măsura în care i se pregătește terenul pentru dezvoltarea suflului divin din sufletul ei, se extinde; devine o ființă transcendentă care nu încape nici în cer, nici pe pământ, care nu are început și sfârșit și care atinge calități măsurabile doar între două infinituri. Se plimbă printre noi, stă și se ridică împreună cu noi; picioarele îi calcă unde calcăm noi, iar fruntea i se pleacă unde ne plecăm și noi pentru rugăciune, dar el, adunându-și fruntea și picioarele în același punct, transformă prosternarea într-o rampă spre apropierea de Dumnezeu și într-o clipă atinge orizontul cel mai înalt… zboară alături de spiritele cerești și trăiește în această lume ca și cum ar aparține lumii de dincolo. O astfel de inimă, pe măsura dezvoltării și lărgirii sentimentelor sale umane, își depășește individualitatea, devine aproape universală și îi îmbrățișează pe toți credincioșii… întinde mâna tuturor… și salută întreaga existență cu cele mai sincere sentimente. În tot ceea ce întâlnește și în toți cei pe care îi vede, descoperă culorile manifestărilor divine, contemplă desene, ascultă sunete… se cufundă mereu într-o stare de contemplație în rezonanță cu vuietul cerurilor; parcă ar auzi foșnetul aripilor îngerilor… de la bubuitul înfricoșător al trăsnetelor până la trilurile înveselitoare ale păsărilor, de la valurile mărețe ale mărilor până la murmurul izvoarelor care trezesc sentimentul infinitului, de la suspinele misterioase ale pădurilor solitare până la măreția vârfurilor înălțate spre cer, de la adierile fermecate care mângâie mereu colinele verzi până la mireasma îmbătătoare a grădinilor – el vede, aude, ascultă un vast atlas al frumuseților și spune: „Iată, aceasta este viața”. Se unește cu sensul spiritual al lucrurilor și, cu fiecare respirație, se străduiește să-și ridice sufletul prin rugăciuni și laude. Cu fruntea mereu plecată, cu privirea îndreptată spre ușa la care așteaptă să i se deschidă un zâmbet familiar, își deschide și închide ochii cu speranță… privește dincolo de ușă cu dor… așteaptă ceasurile binecuvântate în care exilul și singurătatea vor fi alungate și liniștea și apropierea de Dumnezeu îi vor învălui sufletul… caută răspunsuri dorului de întâlnire din sufletul său… uneori zboară, alteori sare, dar aleargă mereu către El, împreună cu toți și cu toate. La fiecare popas trăiește o „nuntă a sufletului” sub umbra unei noi întâlniri… la fiecare cotitură își stinge un foc al dorului și în același timp se aprinde de o nouă scânteie… cine știe de câte ori pe zi se regăsește învăluit de adieri de intimitate divină și de câte ori se frânge văzând singurătatea și starea jalnică a celor care nu simt aceste daruri.
Da, un spirit care s-a lărgit astfel și a câștigat orizonturi trăiește mereu pe rampele ce duc spre lumi noi, într-o încordare permanentă și cu o voință și hotărâre ce depășesc normele umane… prin credința sa și prin forța din spatele acestei credințe, se gândește la ce alte binecuvântări va mai fi părtaș și ce reușite va mai atinge… cu orizont deschis, cu drum liber, cu voința liberă și cu inima în pace, aleargă fără să simtă oboseala. La fiecare popas, interesul și atașamentul față de sine și față de cei din jur cresc și se adâncesc. Își dă seama pe deplin sau nu, dar ascultându-și sufletul, se vede mereu pe o pantă lină a unei liniști nesfârșite; în ciuda singurătății și străinătății trăite de alții, el nu cunoaște niciodată singurătatea drumului sau exilul; nu le trăiește, pentru că știe de unde a venit, de ce a venit, încotro este trimis și este conștient că aleargă pe o pistă clară, cu un scop și o țintă precisă; nu simte greutatea drumului, nici fricile și neliniștile pe care le trăiesc alții. Se încrede în Dumnezeu, se ridică plin de speranță și gustă necontenit bucuria de a ajunge la culme cu visurile senine ale unui mâine fericit.
Da, acești eroi ai credinței, în măsura profunzimii credinței lor, pe de o parte merg pe drumurile pe care lumea șovăie și cade, respirând liniștea ca și cum s-ar afla pe colinele Raiului, iar pe de altă parte, prin legătura lor cu Dumnezeu, pot înfrunta întreg universul, pot birui orice; chiar dacă ar izbucni apocalipse, nu se îngrijorează și, chiar dacă ar întâlni Iadul în fața lor, nu se tem și nu dau înapoi. Își țin mereu fruntea sus și nu se pleacă niciodată în fața altcuiva decât a lui Dumnezeu. Nu se tem de nimeni, nu așteaptă nimic de la nimeni și nu se pun sub datoria nimănui. Atunci când câștigă și trec din succes în succes, tremură de frica de a nu fi supuși unui test, dar în același timp se apleacă în lacrimi de recunoștință și se descarcă în plâns de bucurie. Atunci când pierd, știu să aibă răbdare, se încordează cu hotărâre și cu o voință ascuțită spun „de la capăt” și pornesc din nou la drum. Nu devin niciodată aroganți și nerecunoscători în fața binefacerilor, nici nu cad în disperare atunci când se confruntă cu lipsuri.
În relațiile cu oamenii au o inimă profetică; îi iubesc pe toți, îmbrățișează totul; trec cu vederea greșelile altora, în timp ce se judecă pe ei înșiși chiar și pentru cele mai mici greșeli; iartă greșelile celor din jur nu doar în vremuri obișnuite, ci și atunci când sunt mânioși și știu să se înțeleagă chiar și cu sufletele cele mai dificile. De fapt, Islamul le recomandă adepților săi să ierte cât pot de mult, să nu cadă pradă urii și răzbunării și să nu se lase cuprinși de dorința de răzbunare – și, firește, nu poate fi conceput ca cei care trăiesc permanent cu conștiința de a merge spre Dumnezeu să fie altfel… departe de a gândi sau a acționa altfel, ei stau mereu căutând căi de bine pentru alții, se roagă pentru binele lor, încearcă mereu să țină vie dragostea din suflet și duc o luptă neîncetată împotriva urii și ranchiunii. Își ard și prefac în cenușă greșelile și păcatele cu focul căinței și de câteva ori pe zi se luptă cu pornirile rele din ființa lor. Începând din inimile lor, pregătesc terenul pentru ca pretutindeni să încolțească semințele binelui și frumuseții și, cu filosofia Rabi‘ei al-‘Adawiyya, chiar dacă li s-ar da otravă, o primesc ca pe miere și dulceață; îi întâmpină cu zâmbete chiar și pe cei care vin asupra lor cu ură și dușmănie și resping cele mai agresive armate cu arma de neînvins a dragostei.
Dumnezeu îi iubește, iar ei Îl iubesc pe Dumnezeu… aproape întotdeauna se înfierbântă de emoția iubirii și trăiesc amețiți de sentimentul de a fi iubiți. Aripile smereniei lor sunt mereu la pământ și sunt gata să devină pământ din dorința de a aduce bucuria de a face să răsară flori. Sunt respectuoși față de alții, dar în același timp sunt foarte atenți la onoarea lor; nu permit niciodată ca toleranța, compasiunea, blândețea și delicatețea lor să fie interpretate ca o slăbiciune. Dacă este nevoie, știu să-și sacrifice viața fără ezitare și să pășească spre viața de apoi. În trăirea credinței lor, nu dau atenție criticilor sau aprecierilor oamenilor; se concentrează doar să nu lase să pălească culorile propriului atlas al gândurilor lor; căci ei s-au hotărât să fie buni credincioși.
