Imamul, care și-a continuat mereu suspinele și gemetele la o adâncime aparte, le-a rostit și prin aceste cuvinte de smarald:
„O, Doamne, eu nu sunt primul care, după ce și-a petrecut viața pe văile răzvrătirii, s-a întors spre Tine cu o pocăință sinceră și a atins mânerul ușii îndurării Tale, așteptând privirea plină de milă și bunătate a harului Tău. Mulți și-au plecat capul la pragul acestei uși, dar niciunul nu s-a întors înapoi cu mâinile goale.” Astfel suspina și continua cu aceste melodii ale speranței:
„O, Stăpânul cel Preaînalt! Eu am venit în prezența Ta fără provizii și merinde; Tu ești Cel mai generos; ascultă-mi rugăciunile și tânguirile; nu mă lăsa rușinat în speranțele și așteptările mele!”
Aceste suspine și rugăciuni continuau pe linia plângerilor celor din aureolă; și astfel, cu gemetele sale arzătoare, Imamul cânta, prin limbajul inimii, melodii pentru oamenii trupului, cei înfrânți de împietrirea inimii, pentru cei care, prin abateri de la cale, și-au pierdut ținta… Prin aceste melodii pline de foc, încerca să le facă auzite sufletelor pierduților ca mine ceea ce simțea și trăia el. Versurile veneau din aureolă, melodiile din acea inimă arzătoare de iubire, iar cu glas de chemare răsuna un mesaj:
„Oare se cuvine robului să doarmă în nepăsare,
Când Îndurătorul îl cheamă cu milă în nopți?” (Ibrahim Hakkı)
Astfel își revărsa înaintea lui Dumnezeu rugăciunile și confruntarea cu sine, prin suspine pătrunzătoare, atât de impresionante încât, pentru cei care înțeleg, aveau efectul unui cântec de dimineață; iar cei care nu muriseră cu totul se ridicau și alergau către apropierea de Dumnezeu. Fie ca El să ne învrednicească și pe noi să ne trezim și să ne venim în fire prin aceste melodii ale sufletului!
Însă Imamul nu se mulțumea doar cu aceste suspine; dorea să folosească toate căile de a se îndrepta spre Dumnezeu. Pe linia confruntării cu sine și a arătării drumului de pocăință celor care vin din urmă, își pleca din nou capul la pragul îndurării și bunătății și se lăsa pradă unor suspine diferite:
„O, Dumnezeule! Greșelile și păcatele mele – de ce le numește păcate, cine știe?! – au îmbrăcat sufletul meu în haine ale umilinței… M-am despărțit de Tine și mă simt cuprins de veșmântul mizeriei. Păcatele nesfârșite mi-au înnegrit inima. – Ce adâncă autoanaliză! – Sunt la ușa Ta, cu capul plecat la pragul îndurării; o, Unicul meu Stăpân și Dorit! Primește această întoarcere și pocăință a mea! Din nou am venit la tronul Tău cel mai înalt. Cu fruntea plecată, stau în fața Ta, așteptând porunca iertării. Dar dacă mă vei îndepărta de la ușa Ta, încotro să merg și la cine să mă refugiez?! O, Dumnezeule, care ierți și cel mai mare păcat și care pansezi cu milă inimile zdrobite și rătăcite! Îți cer să îmi ierți greșelile care mă fac de rușine, să le treci cu vederea, să le acoperi, să nu le mai socotești; și să nu îmi refuzi bunătatea, generozitatea și răcoritoarea atmosferă a milostivirii Tale, aceea pe care o dăruiești celor iubiți de Tine în eternitate.”
Astfel, înfățișa încă un tablou de suspine, alergând la izvoarele pocăinței, iertării și întoarcerii la Dumnezeu. Răsuna, proporțional cu vastul său orizont de cunoaștere, suspine atât de adânci încât ai fi zis că vin din gura unui păcătos împovărat de mizerii. Însă, chiar dacă noi nu înțelegem pe deplin, aceste suspine erau gemetele sufletești ale celor apropiați de Dumnezeu și, pentru neștiutori, un glas de chemare ca un ezan, adică o avertizare. Orice ar fi spus, acest monument al „dispariției în Dumnezeu”, cred că nici măcar în vis nu a stat de vorbă cu ego-ul poruncitor la rău; dar, pentru a ne da nouă lecții și avertismente, iar pentru sine, privind la poziția de apropiat pe care o avea înaintea lui Dumnezeu, suspina mereu. Puteți numi aceste rugăciuni și implorări drept gemete arzătoare.
Astfel, mereu cu capul la pragul ușii lui Dumnezeu, repeta: „Am căzut în mâna sorții Tale!” Iată încă un suspin ca un cântec de hicaz:
„O, Dumnezeule Preaînalt! Nu mă despărți niciodată de Tine și nu mă lăsa pradă răului; nu mă lăsa să cad din greșeală în greșeală și să fiu târât în oceanul răzvrătirii! Ocrotește-mă de a fi atras în lucruri care atrag mânia Ta! Nu lăsa sufletul meu poruncitor la rău, care mă îndeamnă mereu să alerg după dorințe nesfârșite, să mă plâng necontenit în fața necazurilor și nenorocirilor, să socotesc fiecare bine de la mine însumi, să mă aplec mereu spre lucruri deșarte, să fiu plin de uitări și nepăsări, deschis în fața păcatului, dar care, când e vorba să se întoarcă spre Tine și să se pocăiască, tot amână pentru „mâine” – nu lăsa acest suflet potrivnic să mă ducă la pierzare, ci Te rog, Doamne, păzește-mă de el!”
O, sufletul curat și limpede care își ridicase cortul în orizontul liniștii! Cine știe ce numea el „ego poruncitor la rău”?! Și nu s-a oprit aici, ci, după ce a cerut ajutor împotriva vârtejurilor diavolului și ale poftelor, a trecut la o altă rugăciune, rostind aceste suspine care pentru noi, nepăsătorii, sunt ca niște palme:
„O, Doamne! Îți plâng mie inima moartă, prizonieră a feluritelor șoapte, împietrită și ruginită; Îți plâng starea mea care a uitat ce înseamnă teamă și respect sfânt.” Musulmanii de azi, lipsiți de lacrimi și de tresăriri ale inimii, și care și-au lăsat religia pe mâna formalismului și aparențelor, asemenea celor despre care Coranul spune: „ca un măgar care poartă cărți”, oare vor înțelege ceva din acestea? Nu cred deloc…
Imamul nu s-a oprit nici aici; s-a îndreptat spre orizontul fricii sfinte și al respectului, spre elementele de bază ale desăvârșirii omenești… s-a îndreptat, în lumina adevărului „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”, către adevăratul izvor al virtuții. Ca și cum ar fi rostit versurile lui Mehmet Akif, suspina și se apleca din nou înaintea lui Dumnezeu:
„Nu cultura dă noblețe moralului, nici conștiința,
Ci sentimentul de virtute la om vine din frica de Dumnezeu.
Dacă ar fi ștersă frica de Domnul din inimi,
Nici cultura n-ar mai avea vreun efect, nici conștiința.
Atunci viața ar fi ca a dobitoacelor – ba chiar mai josnică…” (Mehmet Akif)
Astfel gândea și trezea în inimile vii sentimentul de a trăi ca oameni. Își exprima aceste sentimente prin melodii ale fricii și respectului; suspina ca un nai, ca și cum s-ar afla în prezența lui Dumnezeu, dincolo de vârful de a fi văzut de El, și se purta ca un străjer. Iată câteva picături pline de speranță, dar și de teamă, în acest domeniu:
„O, Stăpân al milei și al compasiunii, Dumnezeule Preaînalt! Oare vei arunca acest rob al Tău, care s-a îndreptat spre Tine și care este un biet slujitor la ușa Ta, în focul absenței Tale? Oare îl vei lipsi pe acest neputincios, ale cărui fapte doar oceanul milei Tale le poate curăți, de iertarea și îngăduința Ta? Nicidecum, de o mie de ori nicidecum! Tu nu i-ai întors niciodată cu mâinile goale și rușinați pe cei care au venit la poarta Ta.” – Aici, ca și cum i s-ar fi tăiat respirația și ca și cum inima lui ar fi fost străpunsă de coarda fricii sfinte – „Ce n-aș da să știu că mi-ai scris numele în cartea celor fericiți și că m-ai onorat cu apropierea Ta! Atunci ochii și inima mea s-ar umple de bucurie și veselie! O, Doamne! Nu închide porțile milei Tale în fața celor care, cât de cât, Te cunosc și cred în Tine! Speranța și credința mea este că nu vei lăsa niciodată inimile pe care le-ai înviat prin mărturisirea Ta să fie aruncate în mizeria absenței Tale – și nu le-ai lăsat niciodată! – nici să fie arse de focul despărțirii și al iadului! Dumnezeul meu! Ocrotește-mă, robul Tău, de mânia și chinul Tău! În ziua aceea grea, când binele și răul se vor despărți, când mâinile și picioarele se vor încurca de spaima socotelii, când sufletele încununate de bine vor fi copleșite de bucuria apropierii Tale, iar nefericiții care și-au pângărit viața vor tremura de dorul despărțirii… în acea zi când nimeni nu va fi nedreptățit nici cât un fir de praf, ferește-mă de chinul Iadului!”
Astfel își exprima îngrijorarea adâncă, cu simțirea unui păcătos plin de păcate, îndreptându-se cu cele mai lăuntrice rugăciuni… trecea de la o implorare la alta, conștient că nu pot fi împreună și frica, și siguranța absolută… cu mâinile tremurânde atingea mereu mânerul ușii milei și compasiunii și suspina necontenit… și, încoronându-și simțirile cu lacrimi, transmitea mesaje de avertizare sufletelor moarte, care, deși se îmbracă în haina credinței, sunt lipsite de adevărata credință și de simțirea fricii și respectului sfânt.
