Imamul, cu fruntea mereu la pragul porții de bunătate, cu ochiul inimii la fereastra pătrunderii lăuntrice și cu ritmurile inimii bătând „Hu, Hu” în așteptarea apropierii de Dumnezeu, exprima o altă cale de orientare. Prezenta lui Dumnezeu cânturi de fidelitate și statornicie atât de profunde, încât cei apropiați din cer și de pe pământ ascultau cu admirație:
„O, Stăpânul meu! În mine se agită mereu valuri de îndoieli și suspiciuni – suspine proprii înălțimii mele – tulburând limpezimea cerească a darurilor Tale. Te rog, îndepărtează această ceață de șovăieli, aceste fumuri trecătoare care nu se potrivesc nici măcar pentru o clipă cu atitudinea robiei! Aprinde-mi inima cu simțul rugăciunii fierbinți! Dă inimii mele adevărata înviere prin conștiința necontenită a apropierii Tale!”
Se cutremura cu frică de posibilitatea unei greșeli, chiar și cu un procent infim, iar toate facultățile minții sale se contopeau într-un singur gând, exprimat în versuri:
„Fruntea mea este la pragul porții milei Tale,
Trăiesc bucuria de a mă îndrepta spre Tine;
Chiar dacă sunt un rob pătat de păcate,
Cu fața rușinată stau în slujba Ta.”
Astfel își revărsa credința și fidelitatea înaintea Ziditorului, așteptând firmanul de izbăvire, așa cum o făcuse până atunci.
Nu se mulțumea doar cu aceste suspine de supunere și predare și cu atingerea mânerului porții de milă și mijlocire, ci se ruga și suspina: „Credință desăvârșită, faptă dreaptă!” și își împodobea strigătele cu sinceritate și dorința de mulțumire:
„O, Stăpân al îndurării mele! Fă-ne să fim dintre cei care, țintind mulțumirea Ta, aleargă fără răgaz! Fă-i pe acești robi neputincioși, cu ochii mereu la poarta Ta și cu mâna pe mâner, să fie onorați în fața Măreției Tale prin a fi legați de jugul robiei, prin gândurile și visurile lor arzătoare de dorință și dragoste – gânduri pe care le socotesc cea mai mare favoare – fă-ne să fim dintre „Aleșii dintre cei buni” (Mustafeyne’l-Ahyâr), pe care i-ai înălțat prin diverse ranguri, pe care i-ai ridicat la stări dincolo de orice închipuire, pe care i-ai făcut să Te simtă deplin prin generozitatea Ta, pe care i-ai încununat cu dorințe și aspirații înflăcărate către Tine și i-ai făcut să fie loc de manifestare al Divinității Tale, pe care i-ai întors mereu către Tine cu atracția dragostei și dorului! O, Tu, Stăpân al generozității, care nu ai lăsat niciodată cu fața la pământ pe robii Tăi ce s-au îndreptat către Tine strigând „mulțumire!”… unește-mă și pe mine cu ceata fericiților pe care i-ai primit!”
O, chip strălucitor întors către acea aureolă! Tu ai dorit mereu aceleași lucruri și ai suspinat întotdeauna pentru ele. Glasul tău a răzbătut până în aceste vremuri. Inimile însetate să audă acele melodii le-au împărtășit suspinele tale și, cu limbajul inimii, cu mâinile pe același mâner al porții, au rostit:
„Arată-Ți generozitatea, nu o opri, Stăpâne, de la cei nevoiași,
Se potrivește oare cu generozitatea să fie refuzați cerșetorii?” (M. Lütfi Efendi)
Și și-au revărsat inimile. În realitate, Dumnezeu niciodată nu i-a lăsat de izbeliște pe cei care, strigând „generozitate!”, s-au îndreptat către poarta Sa și niciodată nu i-a făcut să trăiască despărțirea.
Imamul își adâncea și mai mult rugăciunile și spunea suspinând: „O, Stăpân al îndurării mele! Fii tovarășul meu! Înlătură din sufletul meu pustietatea despărțirii de Tine… Iartă-mi poticnirile și clătinările mele! Acoperă-mi greșelile prin Numele Tău, Cel ce acoperi greșelile! Ia-mă sub serele ocrotirii Tale și dă-mi siguranță prin garanția Ta specială!” Apoi, intrând în așteptarea îndreptării, ajutorului și ocrotirii divine, se prindea de acea „frânghie trainică” (urvetu’l-vuska) și zbura cu aripile încrederii, supunerii și predării spre lumea fără loc.
Nu se sătura niciodată în elanul său infinit de a se ridica, valorifica fiecare prilej… se întorcea cu fața către altarul dragostei, stătea ca un cerșetor de iubire la Poarta Adevăratului Iubit… nu se mulțumea cu ceea ce obținuse, ci spunea „mai mult!”, bătea din aripi și se ridica spre orizonturi dincolo de dincolo… nu rămânea niciun Nume sau Atribut divin la al cărui prag să nu-și fi pus fruntea, nicio realitate divină spre care să nu se fi întors. Își împodobea rugăciunile cu culoarea „Frumoaselor Nume” divine, ca un cerșetor al inimii… nu știa ce înseamnă să se mofturească, ci suspina mereu ca Iacob și Iona, cu suspinul: „Eu mă plâng doar lui Dumnezeu de necazul și durerea mea” (Yusuf, 12/86), mereu la pragul Aceluia care rezolvă toate greutățile… suspina și prezenta Celui Atotputernic rugăciuni de o delicatețe fără margini.
Uneori era cuprins de speranță și recunoștință, și, ridicându-se prin elanul recunoștinței, rostea asemenea lui Yunus:
„Tot ce vine de la Tine îmi este drag,
Fie că e veșmânt, fie că e giulgiu;
Fie că e trandafir proaspăt, fie că e spini,
Dragă îmi este și bunătatea Ta, și mânia Ta.”
Cu sentimentul speranței îmbinat cu mulțumirea, săruta fiecare încercare ca pe un dar și o punea pe frunte. Primea toate acestea ca pe niște daruri speciale ale Domnului și le întâmpina cu bucurie interioară, considerându-le „intervenții ale Stăpânului meu în relația Sa cu mine”.
Așa fusese mereu și așa era întotdeauna starea celor care s-au învăluit în aureolă: simțiri și percepții neschimbate… entuziasme nestinse și hotărâri neclintite… spiritualități uluitoare și atitudini ale inimii și sufletului care îi făceau pe îngeri să-i invidieze și pe diavoli să fugă la mari depărtări. Ce frumos a exprimat sultanul îndrăgostiților, Mevlana, această latură a chipurilor strălucitoare întoarse către aureolă: „Uneori îngerii ne invidiază pentru finețea și delicatețea noastră; alteori, diavolii ne urăsc pentru grosolănia și lipsa noastră de bun-simț.”
Astăzi este foarte greu să vorbești despre existența unor oameni care să-i facă pe îngeri să invidieze; dar e o realitate faptul că numărul celor care îl fac pe diavol să danseze cu clopoței nu a fost niciodată atât de mare ca acum.
„Dumnezeu, Cel mai Îndurător dintre cei îndurători, să dăruiască o adevărată «înviere după moarte» și acestor oameni ai epocii noastre, complet ieșiți din matcă și conduși de diavol, prin mijlocirea inimilor orientate spre aureolă!” – cu această rugăciune pun, deocamdată, un punct și spun „destul!”.
