Üveys el-Karanî era unul dintre „cei apropiați de Dumnezeu” (akrabü’l-mukarrabîn), un om „arătat cu degetul” prin legătura sa cu Dumnezeu și sensibilitatea sa islamică. El trăise în epoca luminii, văzuse ceea ce trebuia văzut și se regăsise în cercurile aureolei; era norocos, cel mai norocos dintre cei norocoși prin darurile cu care fusese onorat. Deși aparținea celor de mai târziu (müteahhirîn), trăia laolaltă cu cei de mai înainte (mütekaddimîn). Legătura sa cu Dumnezeu și cu trimisul Său era deplină; prin ascensiunea sa verticală se afla la același nivel cu cei din aureolă, împărtășind stările lor și devenind o figură strălucitoare unică.
Din pricina dorinței mamei sale nu ajunsese să intre în rândurile din față, deși auzise chemarea rugăciunii; dar prin hotărârea și intensitatea vieții sale interioare devenise cineva remarcat de toți. Se bucurase de o atenție extraordinară din partea conducătorilor vremii și dobândise poziția de a împărtăși aceleași simțiri cu ei.
Era în permanentă legătură cu aureola: în acea atmosferă simțea ecourile razelor venite de la Profetul-Lună Strălucitoare (Hazreti Kamer-i Münîr), percepea ceea ce alții nu puteau percepe și primea tot ceea ce putea fi primit. Tot ceea ce simțea și înțelegea transmitea mai departe, luminând drumul a sute de suflete pe calea care ducea către spirit și taină. Trăia cu emoția de a împărtăși ceea ce primise, trăia în permanență cu dorința de a dărui viață altora, socotea insuficiente toate faptele sale, era amintit cu respect și venerație, dar rămânea complet închis oricărei mândrii și vanități, manifestând mereu o atitudine de umilință și modestie. În rugăciunile și suspinele sale, rostite pe ritmul vântului de dimineață, îi insufla și pe alții cu dor și plângeri. Chiar și cea mai mică umbră sau fum – ceva ce nici măcar nu i-ar fi atins în realitate sufletul – o considera, din pricina sensibilității sale, drept un păcat imens, și, ca semn al desăvârșirii, suspina mereu din această pricină.
Iată câteva dintre acele cântece care îi ieșeau din inimă, corespunzând întru totul suspinelor înaintașilor săi – câteva imagini cu sens adânc, câteva picături de preț egal cu oceanele, suspine de valoarea respirației îngerilor, amintind de sinceritatea plângerii celor „apropiați de Dumnezeu”:
„O, Dumnezeul meu, Cel preaînalt! Spun ‘încredere, predare’ și-Ți cer ajutorul. Nu mă lăsa singur nici în această lume, nici în cea de dincolo, cu neputința, sărăcia și nimicnicia mea! O, Stăpâne al veșniciei, Stăpân milostiv al prezentului, al viitorului, al tuturor timpurilor și locurilor! Eu sunt un rob păcătos, cel mai sărac dintre săraci, și mă aflu la ușa îndurării Tale. – O, suflet nobil! Dacă și tu te consideri sărac, atunci ce nume să dăm stării noastre, noi, bieții rătăciți? Eu nu pot spune nimic, dar un prieten al lui Dumnezeu i-a numit pe aceștia «nefericiți morminte vii», și poate că a avut dreptate. – Sunt slab, neputincios, umilit, prizonier și falit; dar Tu ești Stăpânul stăpânilor, Cel care răspunde cererilor robilor Tăi prin nemărginita Ta milă! Îngrijorările și durerile mele sunt nesfârșite, dar stau la poarta Ta, Tu, Cel Generos și Mărinimos, care răspunzi dorințelor sufletelor obosite și care merg clătinându-se. Păcatele mele sunt fără margini! – La ce păcate se referă, oare? – Totuși, cu speranța de a fi inclus printre robii Tăi aleși și onorați, stau cu fruntea la pragul îndurării Tale și bat la poarta Ta, cerând iertare. – O, tu, stăpân al tainelor, care prin profunzimea vieții tale spirituale îi făceai pe contemporanii tăi să te invidieze! Aceste suspine sunt oare ecoul unei sensibilități ce ne depășește înțelegerea, sau sunt un avertisment pentru bieții risipiți ca boabele desprinse din șiragul rupt, pentru ca și ei să-și îndrepte fața spre altarele lor? – Cu sfiala și emoția iertării pășesc spre poarta milei Tale; cu speranța de a fi iertat, îmi plec fruntea la pământ și strig: ‘O, Stăpân milostiv!’”
„Stăpânul meu, cu păcate fără număr, dar cu conștiința că nu există altă poartă unde să mă îndrept, îmi iau hotărârea de a rămâne pentru totdeauna înaintea porții milostivirii Tale, mereu deschisă tuturor. O, Dumnezeul meu, mă întorc din nou către Tine cu aceste păcate fără margini, căci nu cunosc altă poartă decât a Ta. Tu ești Cel Preaînalt și Generos, iar eu sunt cel mai sărman dintre robi. Dacă Tu nu ai milă de acest rob plin de durere, cine îi va întinde mâna? O, Stăpân al stăpânilor, adăpostul meu! Tu ești adevăratul Stăpân al tuturor, iar robul Tău este un servitor neînsemnat; dacă Tu nu-l vei primi în mâna generozității Tale, cine îi va putea arăta bunătate? Adăpostul meu și sprijinul meu! Tu ești Cel Preaînalt și Slăvit, eu sunt un nefericit în umilință; dacă Tu nu-l vei apuca de mână, cine îl va salva din această decădere? – O, stâlp de desăvârșire, lumină a ochilor mei, dacă și tu te socotești umilit, atunci ce nume să dăm stării noastre? – O, Stăpânul meu! Tu ești Cel mai Îndurător dintre cei îndurători, Cel care chiar și pentru sufletele negre, care au săvârșit cele mai mari păcate, lași deschise larg porțile iertării și ridici speranțele cu chemarea ‘Întoarceți-vă la Dumnezeu!’; nu mă îndepărta pe mine, cel ce mi-am murdărit viața cu păcate și neascultare, de la această poartă!”
„O, Dumnezeul meu, Cel plin de îndurare și bunătate, care cu nesfârșita Ta compasiune răspunzi tuturor și aduci liniște sufletelor! Și eu sunt un rob neputincios, care se clatină și cade; caut adăpost în imensitatea milei Tale de întunericul și strâmtorarea mormântului, de greutatea judecății care mă așteaptă, și cu suspinele ‘El-emân, el-emân!’ Îți cer siguranță și ocrotire. – Oare noi, măcar o dată, am plâns astfel înaintea lui Dumnezeu sub influența unor asemenea gânduri? Nu cred… Ori de câte ori își amintea de acele scene cutremurătoare de dincolo, el striga din nou: ‘El-emân, el-emân!’ – Nu mă lipsi, Stăpânul meu, de sprijinul și ajutorul Tău în clipa când vor veni Munkir și Nekir să mă întrebe! În fața tuturor încercărilor prin care voi trece, eu voi spune: ‘El-emân!’ și voi trăi cu speranța milei și compasiunii Tale. ‘El-emân, el-emân!’ – în fața strâmtorării și întunericului mormântului… ‘El-emân, el-emân!’ – în fața scenelor înfricoșătoare când sufletele, cu respirația tăiată, vor tremura neștiind dacă sunt sau nu cuprinși în ocrotirea Ta… ‘El-emân, el-emân!’ – în timpul cutremurelor care vor zgudui pământul, când munții se vor spulbera ca lâna, când cerurile se vor rula ca niște suluri, când pământul și cerul vor fi răsturnate prin prefaceri succesive… ‘El-emân, el-emân!’ – în ziua aceea când toți oamenii și duhurile vor fi adunați printr-o înviere generală înaintea Măreției Tale… ‘El-emân, el-emân!’ – în fața scenelor cumplite când cei ce și-au petrecut viața în necredință și rătăcire vor suspina: ‘Ah, de-aș fi fost țărână!’… ‘El-emân, el-emân!’ – în fața chemării la socoteală a celor care și-au trăit viața în văile păcatului și în murdăriile nelegiuirilor.”
Acest om exemplar, „nevinovat și totuși legat”, își petrecuse toată viața cu asemenea suspine! Buzele lui, puse în slujba harului dumnezeiesc, plângeau necontenit. Atunci când respira cu astfel de gânduri, în jurul lui adia un vânt de reînviere, cu tonalitatea epocii luminii. Inimi pe jumătate adormite se trezeau din nou la viață, începeau să prindă formă contemplând tablourile descrise, și, prin aceste cântece cerești, se forma un cor de suspine și plângeri.
Ah, dacă măcar o parte din aceste simțiri și gânduri s-ar fi găsit și în musulmanii de azi care pretind că sunt credincioși! Dacă familiile ar fi renăscut sufletește și spiritual prin participarea la aceste tablouri de dincolo și și-ar fi unit vocile cu aceste suspine! Dacă școlile religioase și instituțiile academice ar fi participat și ele la acest cântec al durerii și nu ar fi rămas străine! Dacă amvoanele, mihraburile și minberele s-ar fi eliberat de presiunea actualităților zilnice și ar fi spus și ele: „Și noi adăugăm un cântec!”… Dar, din păcate, astăzi casele, piețele, locurile de predică, chiar și unele mănăstiri, tekke și zawiyye răsună de bârfe zilnice; spiritul căminului a fost dus la terapie intensivă; instituțiile de învățătură și cultură respiră cu tuburi de oxigen. În marile școli religioase, inimile gem cu inna lillahi ve inna ileyhi raciun; unele tekke și zawiyye par așteptând rugăciunea de înmormântare; străzile seamănă cu niște torente de gudron; dorința de a căuta suflete a dispărut din mulțimi; iar hârtia ziarelor, socotită a fi ecou al conștiinței publice, s-a transformat într-un clopot al diavolului. Pe scurt: totul este praf și fum, mințile încurcate, sufletele și inimile puse doar în seama speranței. Ce bine a spus poetul nostru Akif în fața acestei imagini tulburătoare:
„Ce cutremurător răsturnare, o, Doamne!
Nu a mai rămas nici credință, nici religie; religia ruină, credința țărână;
Se înalță doar laudele deșarte, dar conștiințele au amuțit;
Câtă vreme continuă această prăbușire morală, independența nu mai există!”
Ah, dacă am fi avut câțiva intelectuali capabili să vadă și să exprime aceste lucruri! Din păcate, lipsa lor este un alt motiv de tristețe.
Să încheiem acest capitol cu un catren al sultanului Mustafa al III-lea și, înghițindu-ne suspinele, să ne luăm rămas-bun de la cititorii noștri:
„Această lume s-a prăbușit, nu crede că se va mai îndrepta,
Norocul a dat statul acestei lumi josnice pe mâna celor nevrednici,
Acum pragurile fericirii sunt străbătute doar de nebuni,
Ne-a mai rămas doar mila Celui Veșnic!”
