Nu este El Cel care răspunde aceluia care este la nevoie, când Îl cheamă, și îndepărtează răul și vă face pe voi urmași pe pământ? Oare există altă divinitate alături de Allah? Numai rareori vă aduceți voi aminte! (an-Naml 27:62)
Întrebare: Ați putea explica versetul 62 din capitolul an-Naml din perspectiva modului în care se raportează la viața individuală și socială a credincioșilor?
Răspuns: În versetele anterioare ale acestui capitol, Dumnezeu Cel Atotputernic întreabă mai întâi: „Allah este mai bun sau ceea ce voi Îi asociați?” (An-Naml 27:59) și apoi subliniază actele Divine din univers și modul în care acestea conduc către Creatorul atotputernic: „Nu este El Cel care a creat cerurile și pământul și v-a pogorât vouă apă din cer? Și cu ea Noi am făcut să răsară grădini minunate! (Altfel) nu v-ar fi fost vouă dat să faceți să răsară pomii lor! Oare există altă divinitate alături de Allah? Însă ei sunt un neam care se abat!” (An-Naml 27:60). Mai jos, în versetul 62, Dumnezeu Atotputernicul amintește, ca un alt indiciu al unității Divine, că nimeni altul în afară de El nu răspunde sufletelor neajutorate care Îl imploră când sunt în suferință. La prima vedere, a te ruga în astfel și a primi un răspuns pozitiv pare a fi un caz singular. Cu toate acestea, cei care își cercetează viețile prin ochii înțelepciunii pot găsi atât de multe exemple relevante – în special în momentele în care au fost complet neajutorați, au simțit cu adevărat că Dumnezeu este singura putere reală și au căutat din toată inima adăpost în El. În astfel de situații, lumina încrederii în puterea Sa absolută și iluzia cauzalității le permite să fie martorii unor manifestări ale harurilor Sale speciale.
Îl implorăm atât de des în situații disperate, iar El, la rândul său, ne ține de mână, ne scoate din necazuri și ne alină. Întrucât nu reușim să ne evaluăm experiențele printr-o analiză temeinică, de obicei trecem cu vederea astfel de favoruri ale providenței Divine.
Cauzalitate în impas și providența Divină precum un trăsnet brusc
Ori de câte ori o persoană se întoarce cu inimă sinceră la Dumnezeu, poate să simtă în propria conștiință că a primit un răspuns pozitiv la strigătul său. Cu toate acestea, ajutorul Divin pentru cei aflați în mare suferință se manifestă într-un mod mai vădit. De exemplu, frații Profetului Iosif, pacea fie asupra sa, l-au lăsat să moară pe fundul unei fântâni. Având în vedere împrejurările exterioare, nu părea să existe nicio șansă de a fi salvat. Cu toate acestea, Dumnezeu Cel Atotputernic a trimis o caravană călătoare, în semn de binecuvântare specială, și l-a scos pe Iosif din fântână cu ajutorul celor care făceau parte din caravană. Ulterior, aceștia l-au vândut cuiva de la palat, iar Iosif a fost tratat bine în acea nouă casă. Mai târziu, el s-a confruntat cu un alt fel de probleme: Stăpâna casei a încercat să îl seducă. Ca erou al castității, el și-a arătat întreaga putere a voinței și a ales temnița în locul palatului. Datorită devotamentului necondiționat față de Dumnezeu, Profetul Iosif a primit binecuvântări Divine deosebite și în închisoare; el a ieșit din temniță, s-a reunit cu părinții săi și a așezat un scaun de domnie deasupra inimilor Egiptului.
Ajutorul pe care Dumnezeu l-a acordat lui Moise, pacea fie asupra sa, care încerca să își salveze poporul de armata faraonului, este similar. Coranul descrie situația lor: „Și când cele două cete s-au văzut una pe alta, au zis însoțitorii lui Moise: „Suntem ajunși!”. Dar el a zis: „În nici un caz! Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi! (pentru a ne salva de ei)” (aș-Șu’ara 26:61-62). Ei păreau cu adevărat neputincioși. Marea Roșie se întindea în fața lor, iar Faraonul cu armata sa se afla în urma lor. După spusele lui Tariq ibn Ziyad, marea din fața lor era asemenea unui vrăjmaș (care le bloca calea), iar vrăjmașul din spatele lor era (întins) precum marea. Într-un astfel de moment, Profetul Moise s-a întors către Dumnezeu cu credincioșie sinceră și a spus „Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi! (pentru a ne salva de ei)” (aș-Șu’ara 26:62). Dumnezeu Cel Atotputernic i-a poruncit să lovească marea cu toiagul său. Când a făcut asta, marea s-a despărțit în două, făcându-i loc lui și poporului său să treacă; Dumnezeu i-a salvat printr-o favoare extraordinară.
Într-un astfel de moment în care nu mai există nicio ieșire posibilă, inima se detașează complet de toate și se întoarce către Dumnezeu și, foarte adesea, Dumnezeu Cel Atotputernic deschide în mod neașteptat o nouă cale. Atunci când înțelegem, prin lumina credinței, că El este Cel Adevărat care face ca totul să se întâmple, atunci suntem binecuvântați cu manifestarea unei anumite atenții Divine în funcție de dificultățile cu care ne confruntăm; Bediüzzaman numește acest lucru o manifestare a Harului Divin.
Moștenitorii Pământului
Într-un alt verset, Dumnezeu afirmă: „Nu este El Cel care… vă face pe voi urmași pe pământ?” (An-Naml 27:62). Luând în considerare și alte exemple, Profetul David, pacea fie asupra sa, a reușit să îl ucidă pe Goliat în războiul împotriva amaleciților. Vechiul Testament relatează că, în acele zile, David era un tânăr care păștea capre și că l-a ucis pe uriașul Goliat lovindu-l cu o piatră pe care a aruncat-o cu praștia.[1] Fără a relata detalii, Coranul menționează: „Dawud[2] l-a omorât pe Jalut[3], iar Allah i-a dăruit (lui Dawud) cârmuirea și înțelepciunea și l-a învățat ceea ce a voit El.” (al-Baqara 2:251). În acel moment în care David s-a îndreptat cu toată inima către Dumnezeu, o favoare deosebită de la Dumnezeu s-a manifestat prin lumina credinței în unitatea Divină. Mai apoi, Dumnezeu Cel Atotputernic i-a hărăzit stăpânirea și înțelepciunea. În același fel, în timp ce Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, se odihnea în casa sa înainte de a pleca spre Medina, politeiștii i-au înconjurat casa și nu a rămas nicio urmă de speranță. Atunci, așa cum se menționează în Ya-Sin 36:9: „Și Noi am pus o stavilă dinaintea lor și o stavilă în urma lor și astfel le-am acoperit lor ochii și iată că ei nu mai văd.”, el a plecat de acolo printr-o altă dimensiune pe care ei nu o puteau vedea. Când politeiștii din Mecca au intrat în sfârșit în casă, l-au găsit în schimb pe Ali ibn Abi Talib. Trimisul lui Dumnezeu, care era reprezentantul suprem al credinței în unitatea Divină și în iluzoriul cauzalității, se afla într-o situație limită și s-a întors la Dumnezeu cu cea mai profundă credință; datorită harurilor și favorurilor Divine extraordinare, drumurile spre Medina au fost deschise. Când Sultanul Lumilor a ajuns în Medina, trandafirii au înflorit pretutindeni. Sultanul Trandafirilor a deschis o nouă epocă a rozelor și, în scurt timp, islamul a devenit un factor important de echilibru pe plan mondial.
De asemenea, și apariția otomanilor poate fi abordată din aceeași perspectivă. Ca urmare a cruciadelor, selgiucizii au fost aduși încetul cu încetul în pragul colapsului. Ca răspuns la faptul că cei cu inimi credincioase pătimeau, Providența Divină le-a deschis calea pentru a se dezvolta în micul principat al otomanilor, asemenea unei omizi care se metamorfozează în fluture. Nimeni din regiune nu se aștepta la o înflorire de asemenea proporții. Datorită faptului că oamenii s-au întors la Dumnezeu în momente de cumpănă, a fost înființat Statul Sublim (otomanii), care timp de secole a reprezentat un factor important în echilibrul puterilor.
Suferința: Forma de rugăciune cu cele mai mari șanse de a fi acceptată
Fie la nivel individual, fie la nivel de societate, o stare de criză este un moment în care se simte suferința, care este forma de rugăciune cu cele mai mari șanse de a fi acceptată. Uneori, există asemenea perioade de suferință în care oamenii simt că sunt încolțiți din toate părțile. Interiorul lor este în agonie. Într-o astfel de situație, dacă nu se plâng, ci doar I se roagă lui Dumnezeu Cel Atotputernic și Îl imploră, atunci va fi vorba de cea mai bună formă de rugăciune. În aceste zile, când situația socială este sumbră și când strigătele celor asupriți răsună în întreaga lume, pentru ca Dumnezeu Cel Atotputernic să îi salveze pe credincioși din această suferință și să le deschidă calea pentru a deveni moștenitorii pământului, trebuie doar ca aceștia să se întoarcă din toată inima la El, în deplină suferință și durere. Cei care nu se întorc la El cu o credință deplină ar putea trăda încrederea care le este acordată. Această încredere poate fi pusă doar pe umerii oamenilor care au trecut prin diferite încercări și care au experimentat suferința în momente de grea încercare. Este atât de dificil să dobândești binecuvântări într-o viață de confort. Înțelepciunea populară exprimă acest adevăr prin zicala „Cum au venit, așa s-au dus”. De exemplu, de obicei, oamenii risipesc averea moștenită, pentru că nu îi apreciază valoarea. Credincioșii vremurilor noastre care doresc să fie demni de încredere și să slujească omenirea pentru Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre dreptate, după cum arată porunca divină: „Robii Mei cei evlavioși vor moșteni pământul” (Al-’Anbiya’ 21:105). Conștienți de neputința și sărăcia umană și absolut dependenți de El, ei trebuie să Îl implore din toată inima pe Dumnezeul Cel Atotputernic într-un duh de disperată neajutorare și credință sinceră.
[1] Vechiul Testament, Samuel 1/17 (49)
[2] N.T. Numele arab al lui David.
[3] N.T. Numele arab al lui Goliat.
