Acum, în aureolă, se află Hazreti Osman, „cel cu două lumini”, pe al cărui chip strălucea lumina lui Rahman asemenea soarelui. Atitudinea, gândirea, adâncimea lăuntrică și, în acea profunzime, ecoul suspinelor străbunilor săi, asemenea glasului Profetului – câteva picături pentru mine, cel lipsit de loialitatea cuvenită nivelului său!..
În universul său de simțire și gândire răsuna ca un fluier de ney tânguirea celor douăzeci și cinci de ani, dar acestea erau încredințate inimii, sufletului și tainelor sale – repetate ele deveneau viață pentru suflete – fiind suspinele și cântările interioare ale Hazreti Stăpânului Omenirii (sallallahu aleyhi ve sellem). El, din teama că ar tulbura izvorul cristal al acestor melodii prin a adăuga ceva de la sine, a ales calea de a le interpreta întocmai, cu aceeași compoziție și aceleași versuri. Cu acest simț al fidelității, rostea cele spuse, cânta cele cântate, fără să le schimbe.
Atlasul său de simțire și gândire era identic cu al străbunilor săi. Ochii lui erau ațintiți la ochii Călăuzitorului, urechile îi erau însetate de ceea ce venea de la El; rugăciunile, implorările și suspinele se desfășurau întotdeauna în cadrul spuselor și făptelor Sale. În imensitatea sa de pudoare și decență, alegerea lui se baza pe principiul preferării celui mai bun în locul celui mai slab. În șederea și ridicarea sa, lua drept temelie ceea ce izvora de la El, iar cu o supunere deplină spunea: „Ceea ce trebuia spus, a spus El; mie îmi revine doar să le fac cântec pe buze.” Trăia mereu cu sentimentul de respect pentru străbunii săi și considera o abatere de la linie orice atitudine contrară. La exterior părea că nu suspina, nu gemea și nu se confrunta cu sine, dar trăia ca un halvetî – poate chiar era primul maestru al halvetî-lor…
El și străbunii săi L-au urmărit pe Stăpânul Omenirii (sallallahu aleyhi ve sellem) cu o precizie de bijutier, prin lupa pătrunderii spirituale, atât de atent, încât textul era același, melodia aceeași, ceea ce se auzea erau aceleași cântece care înviau sufletul. Cum a suspinat și a plâns Suveranul Cuvintelor, stăpânul vorbelor, prin rostirile sale, așa răsunau și la ei cântările, doar cu o diferență de tonalitate; căci ei, în aureola acelei Luni Strălucitoare, erau ca niște oglinzi care reflectau totul întocmai.
Astfel încât, în orientarea lor către Dumnezeu, în revărsarea sufletului și în suspinele adresate Lui, în confruntarea cu propriul eu, foloseau mereu argumentele rostite de acel Călăuzitor strălucit. Aproape întotdeauna își deschideau sufletul și suspinau înaintea lui Hannân și Mennân în același registru, în același ritm. Se temeau să nu contrazică prin rugăciuni și implorări spusele Suveranului Bunelor Maniere și, tremurând din această teamă, acordau o grijă deosebită ca în toate stările lor să folosească limbajul Lui.
