Întrebare: Se spune că sufletele credincioase care vor realiza o nouă trezire nu ar trebui să fie diferite de oamenii obișnuiți. Pe de altă parte, acești oameni sunt încurajați în permanență să fie cultivați și să promoveze cea mai bună cale prin exemplul personal. Cum putem găsi echilibrul între aceste aspecte aparent contradictorii?
Răspuns: Dacă evaluăm problema din perspectiva îndrumării celorlalți și a transmiterii mesajului Divin către aceștia, este absolut necesar să credem că următoarele două calități constituie „necesitatea” acestei căi: urmărirea standardelor desăvârșite și însușirea unei concepții privind anularea sinelui. Pentru a putea comunica celorlalți chestiuni relevante și pentru a avea un impact asupra conștiințelor prin harul lui Dumnezeu, trebuie neapărat să se facă efortul de a fi bine înzestrat cu cunoștințele și practicile credinței, precum și de a dovedi smerenie și modestie și de a se considera pe sine ca fiind o persoană obișnuită printre alți oameni. Orice încercare de îndrumare care nu se bazează pe cunoștințe și pe o profunzime spirituală reală nu va trezi încredere în cei cărora li se adresează. Cuvântul pătat de aroganță și mândrie nu va pătrunde niciodată în inimi; și chiar dacă o va face, efectul său nu va fi niciodată permanent. Luați în considerare lucrările lui Bediüzzaman: el a atras atenția asupra gravității pe care ignoranța o constituie.[1] Pe de altă parte, el a subliniat, de asemenea, că aroganța a devenit o boală larg răspândită în vremurile noastre.[2]
Spiritul cu două aripi al îndrumării cu înțelepciune și smerenie
Să ne aplecăm puțin asupra acestor două aspecte. Pentru a obține o reprezentare amănunțită, un musulman, în primul rând, trebuie să „citească” foarte bine epoca contemporană, structura socială, evenimentele contemporane și principiile Divine care operează în univers, iar apoi să le interpreteze corect. Pe de altă parte, un musulman trebuie, de asemenea, să cunoască poruncile religioase și ce înseamnă ele în epoca noastră, devenind astfel un „fiu al vremurilor”. În caz contrar, multe adevăruri vor cădea victime ale unei slabe reprezentări, iar valorile lor vor fi condamnate să pară lipsite de valoare în ochii celorlalți. Întrucât „totul este, prin natura sa, fundamental dependent de cunoaștere”[3], este foarte important ca musulmanii să își exprime corect propriile valori. Ceea ce înțelegem aici prin cunoaștere (ilm) nu este capacitatea de a deține informații despre un anumit subiect, așa cum se folosește în mod obișnuit în zilele noastre; este vorba despre cunoașterea bazată pe o evaluare a realităților cu dimensiunile lor interne și externe, care ne poate ajuta să formulăm o concluzie și să aprofundăm cunoașterea lui Dumnezeu. De fapt, un credincios nu poate progresa individual fără o astfel de cunoaștere, darămite să-i îndrume pe alții. Atât timp cât oamenii nu sunt înzestrați cu cunoaștere, inclusiv cu cunoașterea lui Dumnezeu, ei nu vor fi capabili să își reprime eul carnal și nu vor fi capabili să se elibereze de confuzie și instabilitate. Indivizii care nu își rezolvă problemele propriei inimi și minți vor avea reale dificultăți în a le transmite altora adevărurile credinței; inconștienți, ei vor recurge probabil la demagogie și dialectică. Atât timp cât nu vor învinge neîncrederile și îndoielile din propria lor minte, nu vor putea evita bâlbâiala în afirmațiile lor. Din acest motiv, mai întâi trebuie să avem o înțelegere a propriilor noastre chestiuni, să le cunoaștem profund, împreună cu spiritul, esența, fondul și baza lor. După aceea, trebuie să percepem și să simțim în conștiința noastră că, prin cunoștințele teoretice inițiale pe care le avem, putem ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu (marifah), apoi la iubirea lui Dumnezeu prin această cunoaștere și apoi la zel și râvnă pentru Dumnezeu prin totalitatea lor. Dacă reușim cu adevărat să le întipărim în noi înșine și să avem în inimă și în minte o imagine a ceea ce iese din gura noastră, atunci putem fi feriți de conflictele interioare și de riscul de a ne lovi de contradicții. Din acest motiv, cei care doresc să îi îndrume pe alții și să împărtășească frumusețile învățăturii lor cu semenii lor trebuie să facă cu siguranță tot ce le stă în putință pentru a avea o cunoaștere profundă și multidimensională care să fie pe placul Dumnezeului cel Atotputernic. Cu toate acestea, simpla cunoaștere nu este suficientă pentru a transmite altora mesajul. Totodată, trebuie să fim conștienți de faptul că aceste inspirații și daruri foarte importante sunt doar binecuvântări și daruri din partea Atotputernicului Dumnezeu. După cum subliniază Bediüzzaman în The Letters, toate aceste binecuvântări pot fi comparate cu o haină de blană oferită de un rege.[4] Valoarea lor nu trebuie neglijată. Pe de altă parte, nu trebuie să renunțăm niciodată la considerentul că ele nu ne aparțin în esență. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să facem este să direcționăm aprecierea către Cel care o merită cu adevărat. Dacă putem dobândi această perspectivă, vom fi început să deschidem ușile modestiei, smereniei și umilinței. Astfel, vom fi realizat adevărul exprimat de Imam Ali ibn Abi Talib: „Trăiește printre oameni ca unul dintre ei”. Iar acest lucru înseamnă să îmbini smerenia și desăvârșirea absolută. Întipărirea acestui sentiment și gând în noi înșine depinde de recunoașterea Adevăratului Stăpân a tot ceea ce deținem și de încercarea de a ne face conștiința să accepte faptul că noi nu reprezentăm nimic. Aș dori să reiau o observație pe care am făcut-o anterior. Dacă ni s-ar cere să lăsăm deoparte ceea ce Îi aparține în esență lui Dumnezeu și să stăm în fața Lui cu cele rămase, cred că nu ar mai rămâne nimic. Prin urmare, ceea ce ni se întâmplă este în mod constant îndreptat către El în smerenie, modestie și umilință. De fapt, se poate spune că aceste aspecte sunt în strânsă legătură cu înțelepciunea din spatele poruncii de a ne ruga de cinci ori pe zi. A sta în fața lui Dumnezeu de cinci ori pe zi la Rugăciune este o expresie a supunerii față de El. Așa cum plecăciunea în fața lui Dumnezeu este o formă de modestie, prosternarea în fața Lui este o expresie a umilinței; este starea cea mai apropiată a unei persoane de Dumnezeu Cel Atotputernic, așa cum este relatat într-un hadith.[5] De fapt, momentul prosternării este momentul în care o persoană este eliberată de propriul sine și colorată cu nuanța manifestărilor Lui. Cu alte cuvinte, în timpul prosternării se ajunge la o astfel de stare de „eu” încât, acest „eu” nu este altceva decât o operă a manifestărilor Sale. Prin urmare, apropierea de Dumnezeu depinde de anihilarea sinelui de către om.
Cel mai smerit om
După cum se afirmă în Coran: „Ați avut voi în Trimisul lui Allah o pildă frumoasă” (Al-’Ahzab 33:21), Trimisul lui Dumnezeu a fost cel mai bun exemplu în toate privințele, prin atitudinile și comportamentele sale. Prințul celor două lumi a fost onorat cu următoarele cuvinte Divine: „Dacă nu erai tu, nu aș fi creat lumile.”[6] După cum a spus poetul Necip Fazıl: „El, de dragul căruia existăm”. Întrucât lumina sa binecuvântată a fost prima lumină care a apărut pe tărâmul existenței[7], el este rodul cel desăvârșit al pomului existenței. Cu alte cuvinte, lumina lui Mahomed este sămânța copacului universului și cerneala peniței Puterii Divine care scrie această „carte a universului”. El este curatorul acestei mari expoziții a universului. După spusele înțelepților iscusiți, binecuvântatul Profet este o persoană care a fost înzestrată cu începutul și sfârșitul înțelepciunii cu privire la cunoașterea Divinității. Prin harul lui Dumnezeu, toate problemele au fost rezolvate de acest binecuvântat deslușitor. El este dascălul tuturor celor care învață cum să evalueze lumea și ceea ce cuprinde aceasta prin ochii înțelepciunii. Pe lângă faptul că este o persoană atât de distinsă, Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, este totodată un monument de modestie și smerenie. Atunci când o persoană i s-a adresat cu „stăpânul nostru”, el și-a arătat dezaprobarea față de o astfel de adresare – chiar dacă aceasta era adevărată.[8] Într-un alt caz, atunci când a fost revelată următoarea poruncă Divină: „Deci îndură cu răbdare hotărârea Domnului tău și nu fi ca tovarășul peștelui cel mare (Iona), care L-a chemat (pe Allah), când el era plin de mâhnire!” (al- Qalam 68:48), el a declarat, fără a-și asuma superioritatea: „Nu mă alegeți pe mine în locul lui Yunus ibn Matta.”[9] Altădată, i-a spus cuiva care se simțea copleșit în fața lui: „Nu te teme, sunt copilul unei femei care a mâncat carne uscată.”[10] În timpul construcției Moscheii Profetului din Medina, el a cărat două cărămizi în spinare, în timp ce alții cărau o singură cărămidă.[11] Atunci când aveau nevoie să gătească în timpul călătoriei, întrucât toți Companionii săi contribuiau la aceasta, el și-a asumat sarcina de a aduna lemne de foc;[12] el s-a străduit întotdeauna să nu se sustragă de la niciun fel de responsabilitate. Astfel, Îndrumătorul Desăvârșit, sub ale cărui picioare binecuvântate stelele erau precum o scară, a adunat în persoana sa virtuți atât de diferite, ajungând astfel în suflete prin exemplul său cel desăvârșit și demn de încredere. Așadar, credincioșilor nu le rămâne decât să urmeze cu credincioșie pașii acelui Îndrumător Desăvârșit.
[1] Nursi, Tarihçe-i Hayat, p. 61
[2] Nursi, The Words, p. 206
[3] Ibid., p. 332
[4] Nursi, Mektubat, pp. 416–417
[5] Sahih Muslim, Salah, 215; Sunan Abu Dawud, Salah, 148; Sunan an-Nasa’i, Tatbik, 78
[6] Aliyyulqari, Al-Masnu, 150; Al-Asraru’l-Marfua, 295; Al-Ajluni, Kashfu’l-Khafa, 2/214
[7] As-Suyuti, Al-Hawi, 1/325; Al-Halabi, As-Siratu’l-Halabiyya, 1/240
[8] Sunan Abu Dawud, Adab, 9; An-Nasa’i, As-Sunanu’l-Kubra, 6/70
[9] Sahih al-Bukhari, Anbiya, 35; Sahih Muslim, Fazail, 166–167
[10] Sunan ibn Majah, At’ima, 30; Tabarani, Al-Mu’jamu’l-Awsat, 2/64
[11] Ahmad ibn Hanbal, Al-Musnad, 2/381; İbn Sa’d, At-Tabaqatu’l-Kubra, 2/66
[12] At-Tabari, Khulasatu Siyari Sayyidi’l-Bashar, 87; As-Safadi, Al-Wafi bi’l-Wafayat, 1/7
