Dragostea este una dintre cele mai subtile binecuvântări cu care Cel Îndurător a înzestrat omenirea. Ea există în fiecare ca o sămânță, iar aceasta se trezește la viață în condiții prielnice, crește ca un copac, înflorește și la urmă se pârguiește ca un fruct, pentru a uni începutul cu sfârșitul.
Dragostea, ca sentiment, pătrunde în adâncul ființei noastre prin ferestrele ochilor, ale urechilor și ale inimii. Apoi se umflă ca apa îndărătul unui stăvilar, crește ca o avalanșă sau ne învăluie pe de-a-ntregul ca o vâlvătaie. Începe să se domolească numai când se atinge unirea, flacăra se stinge, bazinul se golește și avalanșa se topește.
Cel care iubește nu-și poate închipui nicio stavilă către Cel iubit, fie ea cât de mică, nu poate suferi să-L vadă pe Cel iubit umbrit de vreun lucru care L-ar da uitării. Ba mai mult, pentru cel care iubește, orice vorbă despre altceva decât Cel iubit pare de nimic și orice act care nu este legat de El, nerecunoștință și necredință.
Nu trebuie să confundăm dragostea adevărată cu ceea ce simțim pentru reprezentanți ai sexului opus. Cel din urmă fel de dragoste, care uneori se poate totuși preschimba în dragoste adevărată, este neîndestulătoare, vremelnică și fără valoare intrinsecă.
Dragostea nu se poate exprima în cuvinte, pentru că dragostea este o stare emoțională care nu poate fi înțeleasă decât de cel care iubește.
Cei care iubesc sunt fermecați de dragostea, încântarea și admirația pe care o simt față de Cel iubit. Numai trâmbițele din Ziua Judecății îi pot trezi din subjugarea lor pe cei care iubesc.
Numai dragostea adevărată pune capăt suferinței pe care o provoacă vremelnicia și numai ea poate stinge „flăcările” în care arde cel care iubește. Dragostea adevărată vindecă orice durere și orice boală aparent fără leac și ea răspunde vaietelor lumii moderne.
Dacă nu sădim dragostea în inimile tinerilor pe care încercam să-i formăm prin știință, cunoaștere și cultură modernă, aceștia nu vor atinge niciodată perfecțiunea și nici nu se vor elibera pe deplin de dorințele lor trupești.
După legile dragostei, cea mai mică înclinație a celui ce iubește pentru altcineva sau altceva decât obiectul iubirii sale, fie și în imaginație, arată sfârșitul dragostei. O astfel de înclinație este de neîngăduit. Iubirea dăinuie atâta vreme cât cel care iubește vede pretudindeni în jurul său frumusețea și perfecțiunea ca manifestare a obiectului iubirii sale. Altfel, dragostea moare.
Dragostea este un munte dăruit nouă de Dumnezeu, care ne poartă spre Paradisul pierdut. Nimeni din cei ce l-au urcat n-au rătăcit vreodată calea, deși, deseori întâlnim pe acest munte celest oameni care merg pe de lături, din cauza laudei de sine spre care îi impinge fericirea ce i-a cuprins. Aceasta însă îi privește numai pe ei și pe Dumnezeu.
Dragostea este o latură firească și esențială a ființei noastre. Dar când se transformă în „dragoste adevărată” – dragoste pentru Creator – își dobândește adevărata natură și înfățișare și devine desfătare „pură” în pragul contopirii.
Dragostea este calea cea mai sigură și mai directă spre perfecțiune. Este greu să atingi perfecțiunea umană pe căi altele decât calea dragostei. Nicio cale către adevăr alta decât „recunoașterea propriei neputințe și nevoințe înnăscute, credința în puterea și bogăția lui Dumnezeu, ardoarea de a merge pe calea Lui, și recunoștința” nu poate sta alături de calea dragostei.
Dragostea ne face să uităm de propria noastră existență și ne contopește propria existență în existența Celui iubit. Îl face ce cel care iubește să Îl dorească fără încetare pe Cel iubit și să se supună dorințelor Celui iubit fără umbră de împotrivire și fără a aștepta nimic în schimb. Aceasta este, în opinia mea, esența umanității.
Dragostea este îndreptarea inimii și a voinței către Cel iubit. Este o curățire a sentimentelor de orice altceva în afara Celui iubit. Este o concentrare a tuturor simțurilor și facultătilor numai asupra Celui iubit. Fiecare gest al celui ce iubește se reflectă asupra Celui iubit. Inima îi zvâcnește de dorul pentru Cel iubit. Gura îi șoptește neîncetat numele, iar ochii se deschid și se închid cu imaginea Celui Iubit înfățișată lor.
Când cei care iubesc văd semne ale Celui iubit, o mare de vâlvătaie îi cuprinde. Ard prinși în ea, și nu vor nicidecum să scape din acest dulce „infern”. Sunt ca niște vulcane gata să erupă, iar gemetele lor sunt ca o lavă care arde totul în cale.
Niciun foc lumesc și nici flacarile Iadului nu-l ard pe cel pe care dragostea l-a preschimbat în cenușă. Cei care ard aici, cuprinși de spaima Iadului, nu vor ajunge-n Iad. Iar cei care se simt la adăspost de focul lui vor avea Iadul ca ultim adăpost. Cei care ard aici cuprinși de focul dragostei și care luptă împotriva trupului, simt Iadul pe Pământ, dar sunt feriți de suferință în Viața de Apoi.
Inima omului este un receptacul pentru manifestările divine. Dragostea ta pentru Creator și dorul de a te reîntoarce la El sunt semnul cel mai limpede că ești iubit de Dumnezeu.
Vezi ecouri ale ființei iubite în răsuflarea vântului, în căderea ploii, în șopotul pârâului, în foșnetul pădurii, în ivirea zorilor, în lăsarea nopții și întreaga ființă ți se însuflețește. Vezi frumusețea ființei iubite oglindită în tot și în toate și te înflăcărezi. Simți răsuflarea ființei iubite purtată de fiece pală de vânt și te simți cuprins de bucurie. Din când în când, auzi dojana ființei iubite și suspini, cuprins de întristare.
