Acest drum e lung,
Ținta-i departe,
N-are trecătoare,
Sunt ape adânci…
(Yunus Emre)
Cei de pe acest drum sunt o caravană a credinței și a binefacerii… merg privind spre soare, fără a se lăsa înșelați de umbrele lor… în acea lumină văd albul ca alb și negrul ca negru… nu cad nici în abateri, nici în frângeri… își depășesc posibilele alunecări prin reflectorul binefacerii… nu rătăcesc precum cei ce rătăcesc de pe cărare… și merg, cu dorința pe buze „Îndrumă-ne pe calea cea dreaptă!” (Fatiha), mereu către dincolo, și chiar dincolo de acel dincolo… în ciuda asprimii drumurilor, a nemilosului care taie calea, a nenumăratelor capcane ale diavolului la fiecare colț… în odihna lor țes broderii de reflecție și meditație, iar în acțiunile lor pun în balanță timpul și condițiile, totul pentru țelul suprem al idealurilor.
Într-o astfel de călătorie neîntreruptă și bătută din aripi, nu resimt deloc oboseala drumului, căci îi animă gândul întâlnirii pe țărmul mântuirii și al revederii prietenilor. Piepturile le bat cu emoția fidelității, dar nu uită să întindă mâna celor ce au rămas pe drum, celor care au cedat dorințelor trupești și lumești; pe urmele acelui Reper Măreț, care, după înălțarea sa, s-a întors pentru a-i ridica și pe alții la acea dimensiune, le șoptesc cu elocvența și limpezimea limbajului stării și al exemplului câte ceva din vraja de a merge mereu spre El și aleargă, asemenea unui armăsar năvalnic, până la epuizarea răsuflării lor. Și trebuie să alerge, căci, într-o epocă atât de întunecată, în care omenirea și-a pierdut în mare măsură calea, a părăsit șoseaua largă și s-a rătăcit pe poteci înguste, s-a izbit de ziduri în starea de beție a lipsei de ideal, și, sub impulsurile diavolești, nu încetează să alerge în gol, aceștia trebuie să strige pretutindeni, spunând „Această viață e pentru această cauză!”, și să răsune ca niște apostoli ai „învierii după moarte”, scriind mereu epopei de renaștere – și chiar au răsunat.
Au fost mulți naufragiați ai drumului, care, prin limbajul stării lor, așteptau o mână întinsă și o rețetă care să le întărească imunitatea: o rețetă plină de credință, cunoaștere, iubire și dor arzător de întâlnirea cu Dumnezeu. Și aceștia, cu sentimentul și entuziasmul de a dărui aceasta, alergau mereu, până la oprirea inimii. Aceste eforturi până la moarte nu au fost zadarnice: mii și zeci de mii s-au adunat și s-au ridicat prin răsuflarea lor, intrând în linia umanității cu un „vira bismillah”. Astfel, adieri de dragoste și acceptare suflau pretutindeni asupra lor și erau primiți cu iubire sinceră, chiar în cele mai diferite colțuri ale lumii. Peste ei plana o privire divină, iar, în planul cauzalității, aceasta se datora faptului că nu își atribuiau sieși ceea ce făceau, ci puneau totul pe seama voinței divine, a hotărârii sfinte și a revărsării harului și milei nemărginite; ei credeau că toate reușitele lor erau un dar al milostivirii lui Dumnezeu, rod al sincerității, al căutării mulțumirii divine și al dorului arzător de întâlnirea cu El.
De aceea, ei respirau mereu cu un „Tu, numai Tu”:
„Cel ce dorește Iubitul cade oare în tulburarea vieții?
Cel ce vrea viața cade oare în grija de a trăi?
Am intrat pe calea dragostei, suntem nebunii ei,
Nu ne trebuie străini, se cuvine oare altceva acestei cauze?!”
(Seyyid Nigari)
Și astfel, eliberați cu totul de gândurile străine, analizau lumea și tot ce conține ea prin prisma veșniciei și jurau să nu se vândă, să nu se lase cumpărați. Ochii lor nu visau palate, nu se lipeau de vile, nu își închipuiau flote.
Totuși, în timp ce se deschideau către astfel de trăiri lăuntrice, nu neglijau respectarea cauzelor materiale. Dimpotrivă, considerând legătura cu cauzele o rugăciune practică, încercau să își poarte mereu eforturile în armonie cu ele. Astfel, aceste două aspecte, care par diferite în aparență, deveneau pentru ei un singur fluviu ce curgea, șoptind mereu omului, în numele vizibilului și invizibilului, lucruri noi.
Dar, vai, alături de această armonie de frumuseți împletite nu lipseau nici zgomotele negative. Din loc în loc, diavolul și slugile sale ațâțau focul, turnau benzină în vâlvătăile de discordie… încercau să îi arate pe acești oameni, ieri lăudați ca eroi ai renașterii, drept criminali… și nu se sfiau să facă, pentru a-i distruge, ceea ce nici măcar necredinciosul nu făcuse. Dar aceste răutăți nu erau nici primele, nici ultimele… pe linia repetiției istoriei au continuat dintotdeauna, și vor continua și de acum înainte, cu noi forme date de timp.
Într-adevăr, de când există omenirea, unii au mers drept, iar alții s-au târât căzând… celor care spuneau „calea cea dreaptă” cu grijă pentru a-și păstra linia li s-au opus cei fără linie și fără reguli, târându-se în suferință… celor ce răspundeau cu dreptate chemării de a ajunge la „cea mai frumoasă alcătuire” li s-au opus cei care își duceau viața pe potecile vitelor… alături de cei care mergeau alături cu locuitorii Înaltei Adunări, au fost cei ce se prăbușeau sub povara diavolului și a ego-ului… celor care trăiau cu „dreptate” și „credincioșie”, cu gândul la Dumnezeu, li s-au opus cei târâți din abatere în abatere. N-au lipsit și nu vor lipsi niciodată.
Dar, cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a lăsat niciodată pe cei ce spuneau sinceritate, mulțumire și dor de întâlnire. Din timp în timp le-a trasat ținte prin profeți, le-a luminat orizontul… uneori le-a amintit de legământul primordial prin lumina conștiinței… alteori le-a trimis semnale suplimentare prin constrângeri pline de har, orientându-i mereu către El. Toate acestea s-au petrecut până astăzi și vor continua – prin voința specială a lui Dumnezeu – și de acum înainte.
Da, omenirea va mai trăi încă perioade de ignoranță modernă… lumile vor răsuna de strigătele tiranilor cruzi și de suspinele asupriților… din când în când vor apărea diavoli cu chip de îngeri… se vor ivi Căruni ce vor cutremura totul cu mesajele lor… vor apărea corupători ce vor trage mulțimile după iluziile samiriene… și împotriva sufletelor dedicate lui Dumnezeu se vor ridica Amnofis, Cezari, Lenini, Hitleri și mulți alți tirani moderni; dar, în fața acestora, pelerinii sinceri pe calea profeților nu vor lipsi. Ei vor continua, fără șovăire, să suspine spunând mulțumirea lui Dumnezeu și vor chema oamenii, cu mesajul profeților „O, popor al meu, închinați-vă lui Dumnezeu, căci nu există alt dumnezeu afară de El!”, la eliberarea din diferite robii și la a fi doar slujitori ai lui Dumnezeu. Vor chema, și, pentru mântuirea lor și a altora, vor continua să se frământe până în clipa în care li se va opri respirația și inimile li se vor opri – păstrând acest statornic legământ.
Căci ei porniseră la drum cu gândul de a chema pe toată lumea la adevărata umanitate și de a îndrepta inimile către Dumnezeu și știau că mersul pe acest drum era anevoios; că diavolul și slugile lui îi vor întâmpina la fiecare colț cu comploturi diferite și că vor corupe unii oameni cu caracter slab…
Dar, în ciuda tuturor, erau hotărâți să meargă pe această cale a profeților; căci, atunci când au pornit spunând „vira bismillah”, au zis, în cuvintele Stăpânului Timpului: „În ochii noștri nu este nici dorința de Paradis, nici frica de Iad. Pentru a-i îndrepta pe oameni spre adevărata umanitate, suntem gata, la nevoie, să fim aruncați în foc, asemenea lui Avraam, monumentul prieteniei divine.” Țelul lor unic era să salveze adevărul de sub povara falsului prin limbajul stării și al exemplului; să facă întreaga omenire să se îmbrățișeze și să trezească în toate inimile sentimentul fidelității și al unității.
Știau că pe drumul realizării acestui ideal sublim, duhurile rele nu vor sta degeaba. De aceea, nu s-au mirat deloc când unii nenorociți, atașați de fals, s-au străduit prin diferite metode să distrugă drumurile și să dărâme podurile legăturii; nu s-au mirat și au continuat să aprindă lumânările altora. Iar credința lor că acele lumânări nu vor putea fi stinse era deplină. Căci în spatele lor se afla providența și voința divină. De aceea, pentru ei „Hotărârea lui Dumnezeu nu se schimbă prin forța brațului / O lumânare pe care o aprinde Dumnezeu nu se stinge prin suflare!..” (Ziya Pașa) era deviza lor, și, aprinzând noi și noi lumânări, au mers mereu pe șoseaua profeților… Fie-le drumul deschis!
