Eroi ai inimii și ai spiritului

Întrebare: Ați menționat în diferite conferințe că cei care au practicat islamul în mod exemplar au fost sufiții. Ați putea, vă rog, să detaliați și să spuneți care sunt caracteristicile generale ale acestor eroi ai inimii și ai spiritului?

Răspuns: Înainte de a răspunde la această întrebare, ar fi util să vă reamintesc un lucru important. Indiferent de persoană, nimeni nu ar trebui să neglijeze practicarea islamului. De la rădăcină până la vârf, faptele bune pot fi primite înaintea lui Dumnezeu. Proclamarea credinței mai presus de toate este precum o cheie secretă a porții Paradisului. Mesagerul lui Dumnezeu a vestit faptul că toți cei care spun cu sinceritate „La ilaha illa’llah” (Nu există altă divinitate în afară de Dumnezeu) vor intra în Paradis.[1] Când am menționat acest lucru în timpul unei discuții anterioare, unul dintre participanți a întrebat: „Și dacă nu există fapte bune?” Din moment ce nu putem ști ce este în inima omului și nici nu putem ști adevăratele intenții și gânduri ale acelei persoane, nu este potrivit să facem o remarcă definitivă cu privire la acest aspect. Noi judecăm după realitatea aparentă[2] și avem o părere bună despre cel care își proclamă credința.

În timpul unei bătălii, Usama ibn Zayd era pe punctul de a ucide un soldat inamic, dar omul și-a declarat credința în ultimul moment. Considerând că este o încercare disperată de a supraviețui, l-a ucis. Este de neconceput ca un mare Companion precum Usama ibn Zayd să ucidă pe cineva din cauza unor sentimente personale pe care nu le poate controla. Se pare că el nu înțelesese esența problemei. În acele vremuri, Companionii învățau totul ca principiu nou, pe care îl puneau imediat în practică. Cum ar fi putut ști dacă nu le-ar fi spus Trimisul lui Dumnezeu? Când Profetul binecuvântat a fost înștiințat despre situație, l-a mustrat pe Usama ibn Zayd întrebându-l în repetate rânduri dacă i-a deschis inima acelui om pentru a-i vedea credința. Acest comandant curajos, care era fiul lui Zayd ibn Haritha, și-a dorit să fi devenit musulman după acel eveniment, pentru a evita acea mustrare aspră.[3]

A gândi pozitiv despre semeni

Evaluând situația în funcție de aceste criterii, putem spune că cei care își respectă într-o oarecare măsură datoria de a se închina, cu voia lui Dumnezeu, vor fi salvați. Trimisul lui Dumnezeu a declarat: „Oricine se roagă asemenea nouă, se îndreaptă spre Qibla noastră și mănâncă animalele sacrificate de noi este musulman și se află sub ocrotirea lui Dumnezeu și a Trimisului Său. Așadar, nu-L trădați pe Dumnezeu trădându-i pe cei care se află sub ocrotirea Sa.”[4] Cel care împlinește faptele amintite nu este în niciun caz o persoană care să fie respinsă. Pe de altă parte, anumiți învățați au dezbătut posibilitatea de a accepta sau nu credința prin imitare.[5] Potrivit acestora, un credincios adevărat, a cărui credință se bazează pe confirmare, abordează problemele sub îndrumarea conștiinței, se bazează pe dovezi substanțiale și, după cum spune Bediüzzaman, vede, aude și simte totul cu înțelepciune pătrunzătoare și este capabil să analizeze întrebările privind credința în cadrul acestui orizont. Un imitator, însă, rămâne superficial. Din acest motiv, este posibil ca ei să fi fost descriși ca oameni care sunt musulmani mai degrabă în teorie decât în practică. Totuși, este mai bine să gândim pozitiv despre ei. De exemplu, vedem că un om s-a scărpinat în cap în timpul Rugăciunii sau a făcut ceva mai grav care îi va invalida Rugăciunea. Ar trebui să spunem: „Poate că am interpretat greșit”. Este posibil ca Dumnezeu să ne pună la încercare pentru a ne descoperi nivelul gândirii pozitive. Nu știm dacă suntem testați atunci când vedem că un om își trage pantalonii în sus, își pune șapca pe cap sau face vreo altă faptă care să invalideze Rugăciunea. Din acest motiv, ar trebui să încercăm întotdeauna să ne bazăm pe gândirea pozitivă și să nu nutrim gânduri negative în legătură cu semenii noștri.

Direcții diferite pe calea spirituală

Revenind la subiectul nostru principal, sufismul are diferite abordări și direcții; are diferite stații și niveluri spirituale de parcurs. De exemplu, un inițiat sufit poate ajunge la un anumit punct pe parcursul călătoriei spirituale. Uneori, oameni precum İmam Rabbani, Muhyiddin ibn Arabi și Sheikh al-Jilani devin conștienți de cine sunt și care este poziția lor. De aceea, pe lângă faptul că sunt foarte severi în a-și face autocritica, ei ar putea spune: „Picioarele mele sunt pe umerii altor sfinți.”[6] Astfel de expresii indică faptul că sunt conștienți de rangul lor spiritual. Acest lucru poate fi observat chiar și în cazul oamenilor obișnuiți precum noi. Cu toate acestea, dacă o persoană nu întreține o relație sănătoasă cu Dumnezeu, o astfel de conștiință poate – Dumnezeu să ne ferească – să o conducă la egoism sau egocentrism. Cei care se înalță pe culmea desăvârșirii spirituale și sunt conștienți de rangul lor își pot păstra locul dacă nu au gânduri rele despre alții și nu comit greșeli precum disprețuirea semenilor.

Nimeni nu are garanție

Chiar dacă ating culmi spirituale, nimeni nu are garanția „Nu trebuie să te mai temi”. Atunci, cum este posibil ca un credincios să nu se teamă? După cum ne-a relatat iubitul Profet, Dumnezeu Cel Atotputernic nu îi lasă pe slujitorii Săi să nutrească unul dintre cele două sentimente de siguranță sau teamă în ambele lumi.[7] Prin urmare, nu trebuie să uităm că o persoană care se simte sigură din punct de vedere al credinței în această lume, probabil se va confrunta cu un sfârșit înfricoșător.

Atitudinea Mândriei Omenirii, pacea și binecuvântările fie asupra sa, este un exemplu pentru noi. El a fost trimis ca mijloc de izbăvire și renaștere pentru omenire. Datorită venirii sale și a mesajului pe care l-a adus, omenirea a renăscut și și-a lărgit orizonturile. El este părintele spiritual al omenirii. Cine știe, poate acesta este sensul hadisului conform căruia el a fost profet chiar și atunci când Adam se afla într-o stare intermediară între (a fi) spirit și trup.[8] Adică, el era dincolo de Adam, în ciuda faptului că era unul dintre copiii lui Adam. Pe de altă parte, atunci când studiem rugăciunile sale, constatăm cât de mult se temea de Dumnezeu nobilul Profet. În ciuda faptului avea o garanție,[9] el a căutat scăpare la Dumnezeu de atât de multe lucruri.[10] Putem considera că este o componentă a datoriei sale de a fi îndrumătorul nostru și să observăm plini de respect că a făcut-o pentru a ne învăța cum să ne rugăm. Mai mult decât atât, trebuie să înțelegem că acele cuvinte nu au fost rostite doar de dragul altora, ci el a contribuit în mod considerabil la formularea lor.

O persoană obișnuită în mijlocul celorlalți în ciuda faptului că este o figură esențială

În ceea ce privește tipul de sfințenie în care persoana este conștientă de nivelul spiritual atins, este esențial și un principiu foarte important să te vezi pe tine însuți ca fiind o persoană obișnuită în mijlocul celorlalți. Acești oameni nu disprețuiesc pe nimeni. Mai mult, ei se analizează constant și recurg la o autocritică severă. În această privință, o astfel de sfințenie este mai valoroasă decât celelalte. Umar ibn al-Khattab le-a spus credincioșilor să se judece în mod constant înainte de Ziua Judecății.[11] De fapt, toți trebuie să ne recunoaștem neajunsurile și slăbiciunile. Ar trebui să ne reamintim gândurile neplăcute care ne-au trecut prin minte, ne-au pângărit visele și ne-au străpuns imaginația ca o suliță și să spunem „Doamne, cât de josnic sunt. De ce aceste gânduri urâte mi-au vizitat mintea, care ar trebui să fie un loc curat?” Toată lumea ar trebui să se observe pe sine și să-i vadă pe ceilalți ca fiind mai vrednici. Nu ar trebui să spunem niciodată: „O astfel de persoană a rămas la un nivel superficial, incapabilă să depășească cunoașterea rudimentară”. După cum spunea Bediüzzaman, „Sufletul carnal este mai prejos decât toate, dar datoria este mai înaltă decât toate.”[12] O altă figură sfântă a rostit același adevăr astfel „Toată lumea este bună, dar eu sunt nepriceput; toți sunt grâu, dar eu sunt neghină”.

Persoanele care sunt atente la propriile greșeli nu îi vor disprețui pe ceilalți și nu vor avea gânduri rele bazate pe suspiciune. În timp ce îi privesc pe ceilalți, ei nu vor fi preocupați de gânduri precum: „De ce se concentrează în timpul rugăciunii până într-acolo încât uită să se ridice din prosternare? Pe de altă parte, el nu uită niciodată masa de rupere a postului când vine vorba să mănânce”. Cei care încearcă să își trăiască credința cu atenție ar trebui să spună: „De fapt, a fost nevoie ca o persoană ca mine să găsească ceea ce am găsit eu. Dar o astfel de persoană nu a avut aceleași mijloace. Nu s-a împrietenit îndeaproape cu Coranul, nu a ajuns la izvorul spiritualității și nu a intrat în posesia cărților însuflețite din mâinile mele; nu a cunoscut mari personalități precum Abdul-qadr al-Jilani, șeicul Shadhili și Mustapha al-Bakri. Prin urmare, având în vedere că Dumnezeu Cel Atotputernic și-a revărsat binecuvântările asupra mea, deși nu eram vrednic de ele, trebuie să îi ofer supunerea cuvenită. Dacă mă comport altfel, voi fi ruinat!” Dacă Dumnezeu Cel Atotputernic permite ca o persoană să avanseze până la ușa unei camere private pentru slujitorii Săi speciali, atunci acea persoană trebuie să respecte responsabilitățile subiective, fiind mai atentă în slujire. În capitolul „Despre sinceritate” (Ikhlas), Bediüzzaman spune: „Cel care distruge această sinceritate cade de pe culmea prieteniei. Posibil să cadă pe fundul unei gropi foarte adânci. Nu vor găsi nimic la mijloc de care să se agațe”.[13] Cu alte cuvinte, responsabilitățile sunt proporționale cu nivelul spiritual al unei persoane. Cel care intră în acea cameră privată și este binecuvântat cu anumite experiențe spirituale nu este egal cu cei de pe coridor sau din sala de așteptare. Dacă o astfel de persoană nu își onorează poziția cuvenită, ar putea fi dată afară în stradă. De aceea, uneori, Dumnezeu Cel Atotputernic îi mustră pe Mesagerii Săi, care sunt feriți de păcat, pentru că binecuvântările care le sunt acordate sunt cu adevărat mărețe.

Dorința de închinare

Având în vedere ceea ce am povestit, calea sufită este importantă. Acei oameni percep problema prin practică. Prin practică înțelegem săvârșirea faptelor bune însoțite de dimensiunea spirituală și trăirea lor în inimă. De exemplu, dacă devoțiunea devine o parte a caracterului tău, vei simți o dorință către ea, așa cum îți dorești să mănânci și să bei. Abia atunci se concretizează ceea ce numim „adâncirea în credință”. Dacă chestiunile referitoare la credință devin o profunzime a naturii voastre, atunci le veți simți cu apetența care li se cuvine, care este adevărul problemei. Bediüzzaman spune: „… eliberați-vă de animalitate, îngrădiți-vă poftele carnale și pătrundeți la nivelul vieții inimii și a spiritului! Veți găsi o sferă de trai mai mare decât lumea pe care v-ați imaginat-o și un tărâm al luminii”.[14] Atunci, inima și spiritul vor avea un nivel de viață superior corporalității și unei vieți orientate înspre trup. Dacă un astfel de nivel superior de viață poate fi obținut prin reflecție, gândire și acțiuni practice, atunci el nu ar trebui neglijat. Până în acest moment, milioane de sfinți au depus eforturi serioase în această direcție cu o hotărâre profetică, au făcut progrese și au ajuns la un anumit nivel în urma călătoriei spirituale. Prin voia și prin harul lui Dumnezeu, ei au ajuns la nivelul celei mai de neclintit certitudini (haqq al yaqin) – dacă excludem o opinie diferită a imamului Rabbani.[15] Punând teoria în practică, ei nu doar că au auzit despre miere, ci au gustat-o și au înțeles-o. Oricât ți-ar spune ei că este minunat să guști miere și spuma laptelui, nu poți să înțelegi niciodată cu adevărat dacă nu încerci pe propia piele. De exemplu, chiar dacă vă descriu în mod uluitor Paradisul și apoi vă spun: „A privi Frumusețea lui Dumnezeu pentru un minut valorează cât mii de ani în Paradis”,[16] cât de mult puteți înțelege, dacă nu ați trăit cu adevărat? Iată ce se întâmplă cu chestiunile legate de calea inimii și a spiritului. Acestea pot fi înțelese doar prin intermediul experienței. Există un proverb arab care spune: „Cel care nu a gustat, nu înțelege.”[17] Pentru a înțelege cu adevărat, o persoană trebuie să își orienteze viața către inimă și spirit. De aceea, eroii inimii și ai spiritului au fost cei care au crezut în sensul real. Să precizăm încă o dată că ceea ce am spus până acum nu este expresia unui dispreț față de alți credincioși. Niciun credincios nu ar trebui să se îndoiască de propria sa credință. Ceea ce am spus aici urmărește să evidențieze profunzimea și nemărginirea credinței în orizonturile eroilor inimii și ai spiritului.

[1] Sunan at-Tirmidhi, İman, 17; Abu Ya’la, Al-Musnad, 7/9, 34; İbn Huzayma, As-Sahih, 3/304

[2] Ar-Razi, Al-Mahsul, 5/538; Al-Amidi, Al-Ihkam, 1/343; İbn Kathir, Tuhfatu’t-Talib, 1/174

[3] Sahih Muslim, İman, 158; Sunan Abu Dawud, Jihad, 95; Ahmad ibn Hanbal, Al-Mus- nad, 5/207

[4] Sahih al-Bukhari, Salah, 28; Adahi, 14; Sunan at-Tirmidhi, İman, 2; Sunan an-Nasa’i, İman, 9

[5] At-Taftazani, Sharhu’l-Maqasid, 2/265-271

[6] Al-Munawi, Fayzu’l-Qadir, 6/16; İbnu’l-İmad, Shazaratu’z-Zahab, 4/200

[7] İbn Hibban, As-Sahih, 2/406; Al-Bayhaqi, Shuabu’l-Iman, 1/483

[8] Ahmad ibn Hanbal, Al-Musnad, 5/59; İbn Abi Shayba, Al-Musannaf, 7/329; At-Tabarani, Al-Mu’jamu’l-Kabir, 20/353

[9] Vezi Al-Fath 48:2.

[10] Sahih Muslim, Qadar, 17; Abd ibn Humayd, Al-Musnad, p. 137

[11] Sunan at-Tirmidhi, Qiyamah, 25; İbnu’l-Mubarak, Az-Zuhd, 1/103; İbn Abi Shayba, Al-Musannaf, 7/96

[12] Nursi, Şuâlar, p. 424