Fidelitatea este o floare crescută în climatul prieteniei. A o întâlni într-o atmosferă a dușmăniei este printre rarități, ba chiar imposibil. Fidelitatea adie lin în jurul celor care împărtășesc aceleași sentimente, gânduri și idealuri. Ura, invidia și gelozia o nimicesc într-o clipă. Da, ea crește în inima iubirii și a nobleței; într-un climat de dușmănie, însă, se stinge pe loc.
Unii au definit fidelitatea ca pe o contopire a omului cu propria inimă. Deși poate fi o definiție incompletă, este totuși potrivită. Într-adevăr, este dificil să vorbești despre fidelitate în cazul celor lipsiți de viață interioară spirituală și afectivă. A spune adevărul în cuvinte, a fi fidel în promisiuni și jurăminte este legat de viața inimii. A te încrede în sinceritatea celor care nu se pot abține de la minciună și înșelătorie, care încalcă în permanență promisiunile și nu simt povara responsabilităților asumate – adică în cei duplicitari și ipocriți – este doar o mare înșelare. A aștepta fidelitate de la aceștia este o dovadă de naivitate extremă.
Da, cine se încrede într-un infidel va ajunge, mai devreme sau mai târziu, în genunchi. Cel care pornește la drum lung cu el va fi abandonat pe cale. Cel care îl ia drept călăuză va plânge cu ochii înlăcrimați.
„Așteptând fidelitate de la el
Mi s-au umplut ochii de jale
Am rămas fără ajutor…”
Un om devine demn de încredere și se înalță prin sentimentul fidelității. O familie întemeiată pe fidelitate își continuă existența și rămâne vie. O națiune atinge virtuțile prin acest sentiment nobil. Un stat își păstrează prestigiul față de cetățeni doar prin fidelitate. Într-o țară unde acest sentiment este pierdut, nu se poate vorbi nici de om integru, nici de familie armonioasă, nici de stat stabil și de încredere. Într-un astfel de loc, oamenii trăiesc cu suspiciuni unii față de alții, familia este tulburată, statul e împovărător pentru cetățeni, iar totul devine străin – asemenea obiectelor lipsite de viață, deși aparent se află unul lângă altul.
Fidelitatea leagă și unește sufletele între ele. Prin fidelitate, părțile se adună într-un întreg; fragmentele ajung la unitate. Când acest sentiment atinge infinitul, raze venite dintr-o lume de dincolo luminează drumul mulțimilor și deschid căile societății blocate. E suficient ca acea societate să fie maturizată prin fidelitate și să se lase în mâinile ei legătoare.
Ți-ai dat inima unei idei? Ți-ai legat sufletul de un ideal? Ți-ai făcut un prieten? Atunci vino! Dă-ți viața fără ezitare pentru acel scop, lasă-ți averea să fie risipită – dar fii fidel! Căci atât în ochii lui Dumnezeu, cât și în ochii oamenilor, cea mai prețuită este fidelitatea și cei fideli.
„Am primit chemare de la Dumnezeu:
Vino, o, iubitorule căci ești intim,
Aici este un loc tainic;
Te-am găsit vrednic de fidelitate.” (Nesimî)
Profetul Adam a deschis rând pe rând uși închise cu cheia tainică a fidelității purtată în inimă și a ajuns la izvoarele iertării. În aceeași întâmplare, diavolul, devenit arogant, s-a aruncat de bunăvoie în prăpastia infidelității și s-a înecat.
Profetul Potopului (Noe) a trăit secole întregi o viață plină de durere, dar fidelă. Faptul că avertismentele și îndemnurile sale n-au avut mare efect asupra majorității comunității nu l-a făcut să renunțe la fidelitatea față de Dumnezeu. Această fidelitate i-a devenit o arcă de salvare atunci când cerurile și pământul păreau că se năpustesc cu furie asupra umanității.
Prietenul lui Dumnezeu, părintele profeților (Avraam), a fost atât de fidel încât a înfruntat flăcările lui Nimrod! Când a spus „Hasbî, Hasbî” („Îmi e de ajuns Domnul meu!”), acest suspin al fidelității a fost îmbrățișat de brizele milostive din dincolo, iar flăcările iadului s-au transformat în „răcoare și pace”.
Conducătorul oștii celor sfinți, cel mai desăvârșit dintre cei veniți și ce vor veni, a reușit călătoria cerească unică (Mi’raj) datorită sentimentului de fidelitate din sufletul său. A ajuns în tărâmuri inaccesibile îngerilor și a fost părtaș la stări ce nu pot fi atinse de niciun muritor. Apoi, orbit de fidelitate față de comunitatea sa, a renunțat la splendorile acelei lumi și s-a întors la tovarășii săi. Avea să lupte cu greutățile, să înfrunte furtuni și să-i înalțe și pe ei în acele înălțimi cerești… Fidelitatea față de prietenii săi l-a făcut să uite de paradis și de hurii. Din fidelitate s-a întors în lumea aceasta plină de durere și suferință, lăsând în urmă toată măreția spirituală.
Toate realizările nobile au fost pecetluite cu fidelitate. Cărțile celor care au eșuat sunt marcate cu ștampila infidelității. Cei care au abandonat repede sarcinile asumate au fost aruncați în cele mai de jos trepte ale umilinței. Cei care n-au putut duce „sarcina sacră” măcar o zi au devenit o gloată rătăcită. Și, în cele din urmă, când a venit rândul nostru la această veghere a suferinței sfinte, am pornit cu cele mai puternice jurăminte de fidelitate. Eram entuziaști, hotărâți și dârji. Dar vai! O epocă neașteptată ne-a tăiat calea și am rupt toate acele jurăminte. Apoi, din nou, totul a început să se usuce. Curajul s-a topit ca untul. În locul trandafirilor au apărut spinii. Lunile și soarele au apus unul după altul, iar cerul s-a acoperit de nori grei. Viile s-au prăbușit, grădinarul a murit, fagurii s-au stins, mierea s-a pierdut. Și oamenii acestui timp lipsit de umanitate au început să laude sufletele moarte, fără nici un strop de fidelitate sau responsabilitate. Nu a rămas vreun duh sec și josnic care să nu fie aclamat ca „atât de deștept, atât de manierat!” – iar aceasta este ultima plângere și ultimul oftat ce se înalță din inima acestei națiuni.
Cu speranța păstrării sentimentului fidelității în sufletele însetate de vefa ale generației noastre…
„Nu mai e fidelitate, nici respect față de jurământ…
Cuvântul ‘încredere’ e gol de sens.
Minciuna domnește, trădarea e peste tot, adevărul necunoscut!
Ce înfricoșătoare revoluție, o, Doamne!
Nu a mai rămas nici religie, nici credință –
Religia s-a năruit, credința a devenit o iluzie.” (Mehmet Akif)
În această epocă, totul a fost invadat de minciună și exagerare. Cei care își încalcă jurămintele de mai multe ori pe zi, care încalcă fiecare promisiune și au pierdut pentru totdeauna sentimentul fidelității… Cerul și pământul îi blestemă!
De unde au ieșit atâția „depravati, lipsiți de morală”? Ce trădător i-a primit în brațele sale? Cine i-a crescut? Cine i-a invitat?
Ah, fidelitate, unde ai rămas?! Ne-am săturat de cei care își calcă jurământul de câteva ori pe zi, de ipocriții lipsiți de fidelitate și de sufletele întunecate! Unde sunteți voi, cei care ați așteptat zile întregi în același loc cu gândul fidelității?! Unde sunteți, voi eroi ai fidelității uniți cu propriul suflet?! Unde sunteți voi, cei care v-ați mistuit pentru o fidelitate, devenind pulbere, pământ – voi, oamenii albi ai unei epoci binecuvântate?! Ridicați-vă! Intrați în sufletele noastre! Treziți visurile noastre și vărsați în piepturile noastre tot ce purtați pentru fidelitate! În piepturile care au uitat ce este bărbăția, eroismul, fidelitatea… Conduceți-ne către izvorul lui Hîzîr în acest drum al renașterii! Veniți și salvați acei câțiva oameni fideli care mai rătăcesc ici-colo de la disperare și de la dezamăgire!
Fethullah Gülen, Sızıntı, anul IV, nr. 44, septembrie 1982
