Haideți, ca neam, să ne curățăm inimile de ignoranță, grosolănie, bigotism, ură, dușmănie și invidie și, în cadrul desenului nostru religios și al culorilor noastre naționale, să redevenim noi înșine. Așa cum se țin „Erbaîn”-urile (perioade de patruzeci de zile de reculegere), zi și noapte să stăm împotriva dorințelor egoiste, dând inimilor și sufletelor noastre răgazul de a respira.
Haideți, pentru ultima dată, spunând „destul!” tuturor jocurilor întunecate ale ego-ului și diavolului, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne fac prizonierii corporalității, să ne întoarcem, prin puterea credinței noastre, la dinamismele lăuntrice pe care Puterea Nemărginită le-a depus în firea noastră ca semințe și le-a imprimat în genele noastre ca esențe ale privilegiului „celui mai frumos chip” (ahsen-i takvîm), și să împlinim cerințele acestor trăsături umane.
De altfel, dacă în aceste zile critice nu ne îndreptăm spre adevărata știință și cunoaștere, legând toată informația, experiența și erudiția noastră de raporturile dintre om, univers și Creator, inevitabil vom cădea pradă unor iluzii în numele științei, pierzând tocmai în momentul în care credeam că am câștigat, și vom ajunge în situația celui pomenit în verset:
„Spune-le povestea celui căruia i-am dat semnele Noastre, dar care le-a lepădat. Atunci Satana l-a urmat și el a devenit dintre cei rătăciți.”[1].
A cădea într-o stare în care științele se transformă în simple himere, înțelepciunea devine absurditate și sursă de îndoială, iar toată existența și lucrurile iau chipul unor sicrie înfricoșătoare care seamănă teroare în suflete este, de fapt, mai periculos decât ignoranța pură.
Învățații fără țel, care îndepărtează omul de adevăr și de esența existenței și îl înstrăinează chiar de sine însuși, au fost descriși de un poet necunoscut astfel:
„Să rămâi neștiutor și atras de farmecul religiei,
Nu e oare mai bun decât să fii învățat și să trăiești în chin?”
Așadar, haideți să învățăm cu adevărat ce înseamnă a ști; să încercăm să ne descoperim propria esență și, punându-ne conștiința în mișcare prin cunoaștere, să mergem mână în mână, inimă lângă inimă, către Dumnezeu. Precum apele care, curgând, se întorc mereu și mereu spre ocean, haideți să ne înălțăm existența, trecând prin etape succesive care ne ridică la valori mai presus de valori, să ajungem la orizontul spiritului sau să ne regăsim esența, cu un efort și mai serios, în lumina cuvintelor: „Noi toți suntem ai lui Dumnezeu – sufletele noastre să fie jertfite pentru această apartenență – și negreșit la El ne vom întoarce.”[2]
Apele se despart din ocean sub forma unor picături mărunte de vapori; consumându-și energia, depășesc opozițiile în limitele firii lor, ating „punctul de rouă”, se unesc din nou și capătă altă natură; apoi, cu tunete și jocuri de lumină, cad iarăși în sânul pământului; umplu rezervoarele secate sau golite, vin în ajutorul câmpiilor și stepelor arse, înveselesc viile și livezile și răspund cu zâmbet tuturor celor care le așteaptă. Se îmbrățișează cu toate și cu toți, îmbrățișează cu milă pe toți cei nevoiași, fără să facă vreo deosebire, și le alină arșița. Apoi, cu dorința unei noi uniri și cu setea de a-și atinge din nou bazinul de obârșie, se strâng în pâraie și râuri și, cântând cu felurite melodii ale clipocitului, curg spre lacuri și mări. Mereu cu un ochi la adâncurile atmosferei și cu celălalt la largurile pământului, se mișcă necontenit între cer și pământ cu un dor nestins, fără a-și reproșa faptele, fără a lipsi pe nimeni, aducând bucurie tuturor și trezindu-ne conștiința și omenia, chemându-ne să ne facem datoria voinței.
În realitate, toate elementele ecosistemului, vii și nevii, se află într-o astfel de solidaritate încât mai mult nici că se poate. Da, de la cele mai mici și neînsemnate creaturi până la cele mai mari și impunătoare, toate sunt ca mădularele unui trup, într-un plan bine rânduit: se sprijină reciproc, își întind mâinile de ajutor și, adesea, își duc viața slujind la supraviețuirea altora, dând un exemplu desăvârșit de solidaritate și sprijin. Soarele, cu uriașa sa statură și cu atmosfera sa cuprinzătoare și caldă, asemenea unei mame pline de compasiune, îi adăpostește sub aripile sale protectoare pe toți cei din sfera influenței sale, fără a lipsi pe vreunul, îi privește pe toți și revarsă asupra lor darurile sale, strigând necontenit, prin felurite jocuri de lumină și culoare, că este gata de slujire. Pământul, apa, aerul și elementele mai mici care le compun, asemenea unor servitori evidenți, vin în ajutorul nostru și al altora, asigurându-ne viața și supraviețuirea. Viile, livezile și roadele lor ni se prezintă ca niște mese cerești, aduse înaintea noastră, oferindu-ne cele mai alese ospețe; și, odată cu acestea, insuflă în sufletele noastre sentimente de solidaritate și întrajutorare, trezindu-ne către valorile cele mai înalte ale omenirii.
Așadar, haideți ca și noi, asemenea întregii existențe și creației, asemenea spiritelor și îngerilor din spatele existenței și lucrurilor, să ne îmbrățișăm sincer unii pe alții, mână în mână, inimă lângă inimă, cu hotărârea de a ne împlini datoria voinței; să smulgem din noi sentimentele animalice precum ura, dușmănia, patima, vrăjmășia, desfrâul; să respirăm aerul curat al spiritelor; să ne așezăm corturile pe orizontul vieții inimii și sufletului, stând mereu deschiși apropierii de Dumnezeu; și, din frumusețile cerului și pământului care se revarsă înlăuntrul nostru, din florile și trandafirii neatinsi ai lumii divine, să alcătuim buchete și să dăruim sărbători sufletelor flămânde de iubire și frumusețe.
Haideți, să ne eliberăm din temnița îngustă și apăsătoare a corporalității și a dorințelor egoiste și să încercăm să batem din aripi în climatul larg al sufletului: să lucrăm mereu pentru Dumnezeu, să începem mereu pentru Dumnezeu; să ne întâlnim pentru Dumnezeu, să vorbim pentru Dumnezeu; și să ne îndepărtăm de orice faptă care nu duce la mulțumirea Lui, dedicându-ne viețile pe deplin pentru a-L mulțumi: să ne legăm mâinile și picioarele, ochii și urechile, limbile și buzele de ceea ce dorește El și, prin fiecare pas și fiecare mișcare, să strigăm că suntem robii Lui credincioși; atât timp cât vom trăi, să stăm și să ne ridicăm cu iubirea de Dumnezeu și dragostea de oameni; iar atunci când vom pleca din această lume, să arătăm o altă bucurie înălțătoare prin conștiința că mergem în lumea unde zboară spiritele, ca niște martiri ai iubirii și dragostei.
Haideți, să ne îndreptăm întreaga ființă către Dumnezeu și să ne întâlnim în El; să alungăm cu totul din inimile noastre lucrurile ce trebuie uitate și să păstrăm, ca pe lumina ochilor, valorile care trebuie ocrotite, ținându-le strâns, mai dragi decât viața însăși, în cele mai ascunse locuri ale pieptului nostru, închise ego-ului și diavolului, astfel încât niciun gând hain și nicio mână tiranică să nu le poată atinge.
Haideți, să simțim în conștiințele noastre dorul de a ajunge la Dumnezeu ca pe o profunzime a credinței, ca pe o bucurie de „noapte a nunții” (șeb-i arus), și să strigăm această bucurie din cele mai înalte culmi ale pieptului nostru, asemenea unei chemări de rugăciune, vestind un cântec veșnic în urechile înfundate de mii de zgomote străine; să trezim inimile cu el. Pe de o parte, să ștergem petele fețelor noastre cu lacrimi, iar pe de altă parte, să ne înflăcărăm piepturile cu cele mai tainice simțiri, și cu toată sinceritatea să strigăm: „Dacă inima este o casă a lui Dumnezeu, am curățat-o de murdăria oricărui altceva decât El; o, suflete, pogoară-te acum peste noi și fă-ne să simțim că nu suntem singuri; vino și satură inimile care se zbat cu cea mai amară dor de exil cu cunoașterea Ta.”
Haideți, să îmbrățișăm o viață care să merite trăită și de care să nu ne pară rău niciodată. Cred că aceasta este calea de a ne curăța de murdăria efemerității și de a trăi întreaga viață curați ca îngerii… Haideți, să fim mereu pe acest drum și să scăpăm de dispariția în neant. Căci nu merită să-ți dai inima celor care se nasc vara și mor iarna, celor care, în primăvară, tremură de frica toamnei.
Haideți, să fim pentru toți oamenii asemenea pomilor plini de rod: să-i răsplătim pe cei care vin în preajma noastră nu doar cu umbră, ci și cu roadele noastre, revărsând asupra lor tot ce avem, iar noi înșine să rămânem mereu îmbrățișați de pământ.
Haideți, să socotim puterea, tăria, averea, dominația și toate celelalte mijloace exterioare de superioritate drept prilejuri de datorie, de smerenie și de umilință în fața lui Dumnezeu; să măsurăm și să evaluăm toate aceste daruri ale Lui prin conștiința că aparțin Lui și să le transformăm în inimile noastre în simțământul de a fi mereu plecați în fața Lui; să împodobim toate atitudinile și comportamentele noastre cu închinare și prosternare înaintea Lui și, înaintea oamenilor, cu respect și dragoste.
[1] Sura al-A’râf, 7/175.
[2] Sura al-Baqara, 2/156.
👉 Vrei să continui cu traducerea textului următor din serie – „Zühd ve Tefekkür” (Ascetism și reflecție, august 2020, nr. 41)?
