Astăzi, evenimentele sunt judecate doar după fața lor exterioară; în tot ceea ce se petrece domnește frica, agitația, neliniștea și o nesiguranță înfricoșătoare. Intențiile sunt cât se poate de întunecate, cuvintele și faptele – înșelătoare, scopurile – conduse de ambiții, iar această lume imensă, cu statura ei fragilă pe niște echilibre extrem de sensibile, este lăsată în grija câtorva aventurieri. Nimeni nu știe ce face și ce va face celălalt; dorințele sunt una, cuvintele și promisiunile – cu totul altele; peste tot înșelăciune. Chiar dacă nimeni nu crede, ucigașii și asupritorii găsesc mereu pretexte, iar cei nedreptățiți și oprimați sunt complet neștiutori de ceea ce se petrece. Celui ucis i se spune „martir”, celui rămas i se spune „erou”. De fapt, și pentru a găsi consolare în astfel de denumiri este nevoie de credință. Cei lipsiți de un asemenea sprijin sunt amăgiți cu premii și medalii.
Peste tot inimile pârâie ca niște trestii transformate în condeie… și aceste condeie care zgârie hârtia lasă cu cerneala sângerie notițe rușinoase pe unele dintre cele mai murdare pagini ale istoriei: praf și fum pretutindeni, sânge, puroi și lacrimi în fiecare colț. Trupurile devin scut pentru suflete, sufletele tremură între dorul de viață și neliniștea morții… asupritorii, asemenea unor rechini însetați de sânge, sunt mereu pe urmele prăzii; sar asupra oricui și arată dinții tuturor. Cei oprimați trăiesc mereu în uimire, istoviți de eforturi zadarnice. Peste tot urlete de lupi, strigăte de șacali; în piepturile deschise către aceste zgomote – suspine de neputință. Departe de a se bucura de viață, masele trăiesc necontenit tulburate de veștile dureroase care le izbijesc sufletele din toate direcțiile. Atmosfera generală e neagră precum chipurile oamenilor de azi; evenimentele, asemenea minților lor, sunt mereu învăluite în ceață și fum… nu se poate da viață trăirii, nici nu se poate simți viața în adâncimea ei… necontenit pendulare între speranță și durere, oamenii trăiesc clipe în care mor și reînvie sub greutatea altor suferințe.
Uneori se plâng de starea lor, dar aceasta nu face decât să dubleze nenorocirea. Aproape întotdeauna sunt prinși în devieri de gândire și rătăciri de privire; și trăiesc într-o neștiință atât de adâncă încât, probabil, nici trâmbița Judecății nu i-ar putea trezi…
Pe lângă aceștia, nu sunt puțini cei care au ochii deschiși spre lumi dincolo de fizic, capetele plecate ca niște lumânări în fața lor și inimile ridicate către Dumnezeu cu strigăte ieșite din adânc. Credința lor este puternică, speranța – fermă; își duc toate faptele prin socoteli clare, iar socotelile lor sunt juste. Acești oameni nu privesc doar fața exterioară a evenimentelor și nu comprimă totul la prezent; ci, citindu-se corect pe ei înșiși și lumea din jur, interpretând existența cu toate dimensiunile ei materiale și spirituale, o înțeleg ca pe un întreg. Ei intuiesc frumusețile ascunse în spatele lucrurilor ce par urâte, simt plăcerile tainice asociate suferințelor și beau mereu din potirele nenorocirilor ca din izvoare de apă cerească.
De fapt, fiecare lucrare divină, oricât de neplăcută ar părea, are și laturi ascunse frumoase; da, sunt uneori fapte și acțiuni divine în care omul nu vede nicio frumusețe la suprafață; dar interiorul lor, rezultatele și aspectele lor care se răsfrâng asupra tuturor sunt atât de potrivite și de minunate încât cei care le pot percepe astfel nu oftează, ci spun cu admirație: „Mai bine de atât nu se poate.”
Da, iernile poartă în sânurile lor primăverile, vânturile au funcții de polenizare cu arie imensă, prin schimbările de pe pământ apar mereu peisaje noi și frumoase, iar multe evenimente care nouă ni se par sălbatice aduc, din perspectiva ecosistemului, binefaceri atât de mari încât celor care le percep le este imposibil să nu fie încântați; și, de fapt, aproape toate acestea sunt perfecte, la locul lor și extraordinar de frumoase. Dar a explica aceste realități celor care vor ca totul să se desfășoare după capriciile și dorințele lor este cu adevărat greu…
Cei care pricep că tot ce este în ceruri și pe pământ se desfășoară după un program științific, în funcție de voința Creatorului, văd și judecă lucrurile altfel. Pentru ei, apusurile au culorile răsăriturilor, catastrofele au nuanțe de fericire, durerile – un aer de reușită, iar nedreptățile și suferințele neîntemeiate devin prilejuri pentru viitoare fericiri. Ei privesc la fețele zâmbitoare ale evenimentelor mai mult decât la chipurile lor posomorâte și caută să descopere latura dulce alături de cea amară. Astfel, în mințile lor luminate, pământul devine aur, otrava se transformă în miere și șerbet, viscolul se îmbracă în culoarea milei, durerile devin coridoare către speranțe și suferințele se prefac în durerile unei nașteri. Chiar și morțile colective și marile calamități apar în ochii lor ca niște mesaje ale unei primăveri noi. Ei privesc la ramurile uscate tăiate din copaci ca la o cale deschisă lăstarilor noi… și întâmpină cu respect tăierile și ciopârțirile venite din partea destinului. Mai mult, consideră ceea ce se întâmplă drept pedeapsă pentru faptele lor, acceptare a destinului, ispășire a păcatelor, sezon de chemare la noi binefaceri divine și prilej de apropiere; și mereu rămân plecați în fața lui Dumnezeu, dar atunci când se confruntă cu încercări și necazuri știu să rămână drepți. De altfel, ei sunt conștienți că nu au ajuns în această lume duși de vreo adiere la întâmplare și sunt destul de statornici pentru a nu fi doborâți nici de cele mai puternice furtuni. Au o atitudine atât de fermă, încât nici războaiele, nici evenimentele de amploarea unei apocalipse nu-i pot clinti din loc – prin ocrotirea lui Dumnezeu.
Răul, în atmosfera acestor oameni, capătă culoarea binelui; durerile și suferințele duc la purificarea și regăsirea esenței lor. Întunecarea cerului, transformarea mediului într-un loc de netrăit le sporește vigilența și îi face mai atenți. Nedreptățile asupritorilor, presiunile necontenite ale tiranilor, comploturile care vin unele după altele, ba chiar și epuizarea totală a cauzelor și dispariția oricăror soluții îi îndreaptă mai profund către „Sprijinul celor fără sprijin”, iar ei își spun singuri: „Acolo unde ești lipsit de scăpare / Deodată se deschide acel văl / Devine leac pentru orice durere” (I. Hakkı). Și atunci înțeleg mai bine, interpretează mai bine și trăiesc câștiguri înlănțuite în mijlocul pierderilor.
De ani de zile, noi am încercat să rămânem fideli acestei înțelegeri: împotrivirea față de dezbinare și stricăciune a fost deviza noastră. Pentru binele neamului, am încercat să răspundem fără cuvinte agresiunilor și atacurilor, să respingem mereu răul prin bine. Nici celor care ne-au nedreptățit, nici celor care au plănuit comploturi de neimaginat împotriva noastră nu le-am răspuns nici măcar cu o singură vorbă. Chiar și celor dedicați calomniei și defăimării nu le-am spus niciodată: „Să-i nimicească Dumnezeu.”
